Flash fiction stories – septembrie 2025: „O viață paralelă” de Ionuț Miloi

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O viață paralelă

Ionuț Miloi

Învățase singur să editeze fotografiile și, pentru cineva care nu făcea parte din generația nativilor digitali, se descurca surprinzător de bine. Parcursese sute de ore de video-uri pe YouTube, unde tineri de pe toate continentele îl inițiau în programe de manipularea pixelilor și îl învățau să numească realitatea cu niște termeni care până atunci îi fuseseră străini. Își pierduse nenumărate nopți și weekenduri, urmând instrucțiunile lor, instalând conștiincios programele recomandate și cumpărând licențe după expirarea celor treizeci de zile gratuite, pentru a continua experimentele sale cu selecții, filtre, luminozitate și contrast. Dacă e adevărat ce se spune că e nevoie de zece mii de ore de studiu pentru a deveni un expert, atunci el, în ciuda celor 58 de ani ai săi, ar fi putut fi angajat fără probleme într-un studio profesionist – dacă s-ar fi hotărât vreodată să renunțe la catedră.

Deși în carieră ratase de mai multe ori startul în recunoașterea noilor tendințe, când au apărut primele aplicații de inteligență artificială pentru manipularea imaginilor, a dovedit că și el poate fi un early adopter. Și-a dat seama imediat ce putea însemna asta pentru proiectul lui. Un proiect început cu 20 de ani în urmă, chiar în ziua când ar fi fost aniversarea copilului său. Atunci, o revedere neașteptată – și pe care, dacă ar fi fost după el, ar fi amânat-o probabil la nesfârșit – îi adusese din nou în față chipul băiatului. O imagine prea dureroasă, motiv pentru care își mutase toate fotografiile de pe telefon pe un memory stick, pe care îl azvârlise apoi într-un sertar, ca să fie sigur că nu le poate vedea întâmplător. De aceea, i se păru de o cruzime aproape inumană când telefonul său îi trimise o notificare de tipul memories, arătându-i un colaj cu imagini din excursii, vacanțe și aniversări, pe un fundal sonor de un optimism nătâng. Uitase de sincronizarea datelor în cloud și acum, tehnologia asta pe care oricum nu o înțelegea se întorcea asupra lui, aruncându-l din nou într-un hău nesfârșit de disperare. Un algoritm ce rula pe un server necunoscut hotărâse că e timpul ca el să vadă acele poze, chiar în acel moment, iar după șocul inițial, se supuse cu acea resemnare pe care o ai în fața cuiva mai puternic decât tine. Curând, era deja întins pe covor, răsfoind albumele, scoțând fotografiile și atingându-le cu grijă, rememorând cu precizie clipa în care fusese făcută fiecare.

Deși era înconjurat de un munte de poze, simțea nevoia unei apropieri mai mari. A ales la întâmplare una, un portret de școală, făcut la început de an. Băiatul de opt ani privea ușor într-o parte, surprins parcă de lumina blitzului. Scoase fotografia din grămada de pe covor și se îndreptă spre birou. O așeză pe scanner și așteptă să fie transpusă pe ecran. În format digital, distanța părea să se micșoreze. Acum putea mări orice detaliu, putea intra în ochi, în gură, sau să alunece pe linia bărbiei. Zăbovi ore întregi în acest zoom fără sfârșit, ca într-o mângâiere prin sticlă și lumină.

Mult mai târziu avea să pună sute de puncte pe conturul acelei fețe pentru a defini poligoane pe care să le poată manipula. Atunci însă, cu niște mijloace tehnice care azi i se par rudimentare, reușise doar să schimbe culoarea cămășii și să înlăture câteva obiecte din cadru. Corectă puțin și paloarea feței, și-a zis că probabil așa ar fi arătat la vârsta de 9 ani. Apoi scoase poza la imprimantă, o decupă cu atenție, și o puse într-un album.

De atunci repeta ritualul în fiecare an, iar albumul crescuse tot mai gros, până devenise o carte de vieți paralele. Fotografia adăugată anul trecut devenea mereu punctul de pornire pentru cea de anul viitor – o cronologie neîntreruptă, în care iscusința lui tehnică se vedea pagină după pagină, în chipul care trecuse de la copilărie la adolescență, și apoi la maturitate. Privindu-l, ai fi putut crede că fusese o viață reală, o succesiune firească de ani. Dar nu era. Era doar un șir de ipoteze, un destin imaginar care curgea paralel cu lumea. Albumul stătea între două volume mari de enciclopedie și era deschis o singură dată pe an, în ziua când adăuga noua fotografie.

În programul nou în care lucra acum, avea un control mult mai mare asupra geometriei feței, o gamă extinsă de texturi, iar parametrul special dedicat vârstei era ceva la care nici nu visase în urmă cu câțiva ani. Cu răbdarea unui călugăr, îi crease algoritmului o bază de date impresionantă: încărcase toate pozele pe care le avea, etichetându-le nu doar după grupe de vârstă, ci și după direcția privirii, tipul fundalului și al compoziției, ba chiar și după emoțiile exprimate, deși acest criteriu s-a dovedit oarecum inutil, băiatul fiind vesel și zâmbitor în majoritatea pozelor. Singurul motiv pentru care nu renunțase la acest atribut era că îi făcea plăcere să scrie „fericit” în dreptul fiecărei poze.

Setase parametrul vârstei la 28, iar după câteva ajustări, avea în față o imagine care putea să-și ia locul în album. Dar imprimanta refuza să coopereze. La prima încercare, hârtia se blocă, rămânând sfâșiată înăuntru, astfel că a trebuit să o desfacă și să scoată cu o pensetă, bucată cu bucată, resturile blocate în măruntaiele ei de plastic zimțat. La a doua încercare, fotografia apăru cu o dungă gri pe mijloc, ca o cicatrice, semn că tonerul era pe terminate. Căută o rezervă, scotocind prin sertare, printre dosare vechi și pixuri uscate, dar nu găsi nimic. După câteva minute, renunță. Se îmbrăcă în grabă, hotărât să meargă până la magazin. Când puse mâna pe clanță, își aminti că era duminică, iar duminica magazinele se închideau la ora două. Se făcuse deja patru.

Nu mai avea ce face decât să aștepte până luni. Se întoarse în sufragerie, scoase albumul din raft și îl deschise la prima pagină. Începu să-l răsfoiască încet, fotografie după fotografie, urmărind copilul cum trecea prin ani, fără să știe dacă așa îl ține aproape sau doar îl pierde mai încet.

Ionuț Miloi (n. 1986) este licențiat în Litere și Informatică Economică la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și lucrează ca analist de business în domeniul IT. A publicat volumul „Geografii semnificative. Spațiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu” (Editura Limes, 2011) și teza de doctorat „Cealaltă poveste. O poetică a rescrierii în literatura română contemporană” (Editura Casa Cărții de Știință, 2015).