In memoriam Marian Ilea. Interviuri

Pe 9 iunie, a plecat dintre noi scriitorul Marian Ilea. Colaborator de nădejde al Literomaniei încă de la primele numere, Marian a avut curajul să publice online, în Literomania, înainte de apariția pe hârtie, romanul „Acei minunați ani” (Tracus Arte, 2020). De asemenea, a publicat, în cadrul rubricii „Mittelstadt”, foarte multe dintre povestirile sale inconfundabile, strânse mai apoi în volume ca „Eoliana și ceasul solar” (Casa de Pariuri Literare, 2021) sau „Crema de gălbene și curcubeul. Povestiri maramureșene” (Editura Școala Ardeleană, 2021). Literomania a găzduit, de-a lungul timpului, mai multe interviuri cu Marian Ilea, interviuri pe care vă invităm să le revizitați. (Literomania)

Adina Dinițoiu

Marian Ilea: „Meseria de scriitor mai mult se «fură» decât se învață!”

Se poate învăţa să ajungi un prozator bun, în ce măsură te poate ajuta experienţa unor scriitori consacraţi? Şi încă o întrebare: regulile sunt făcute pentru a fi respectate sau încălcate?

Meseria de scriitor mai mult se „fură” decât se învață! Se „fură” din operele marilor scriitori – nu plagiindu-le, ci, firește, citindu-le și recitindu-le, îndrăgostit și cu recunoștiință; în același timp, se trece la practica scrisului (de unul singur și nesilit de nimeni, decât de sine!), ore-zile-ani, și, simultan, se pune în practica vieții celebrul vers eminescian: „Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește” (din „În zădar în colbul școlii…”).

Fără astea trei „condiții”, necesare (după mine) pentru ca talentul să devină din virtual real, creator, nu văd alte căi de-a deveni scriitor.

Astea fiind spuse, un scriitor-dascăl îl poate, desigur, ajuta puțin pe ucenicul vrăjitor (pardon, scriitor), citindu-i atent textele și arătându-i cum să le curețe de zgură (prețiozități. banalități, umor răsuflat, verbozitate, explicații inutile…) și chiar să le fluidizeze, să le ritmeze; de unde se pot deduce, implicit, anumite „reguli” și „procedee” utile (și cu asta împușc doi iepuri dintr-un foc, răspunzînd deopotrivă și la cealaltă întrebare!), numai că acestea nu trebuie să se transforme cumva în rețete de „reușită garantată” ori (vezi Doamne) în manuale de „cum se devine scriitor”, altfel totul devine caraghios: „regulile” trebuie, deci, încălcate ori ignorate, ca să nu-l ducă pe ucenicul scriitor într-o fundătură!

Interviul integral poate fi citit aici

Ramona Tomoiagă

Dincolo de „Acei minunaţi ani” (interviu cu Marian Ilea)

R. T.: Aţi început şcoala în Baia Sprie.

M. I.: Eram în clasa întâi. În iarna aceea, doamna învăţătoare rămăsese acasă. Două luni de zile. Din pricină de fractură la piciorul drept. Noi, ăia mici, împărţeam clasa cu nişte uriaşi dintr-a patra. Mă împrietenisem cu banca. O salutam. Povesteam cu EA. Îi lăsam jumătate din merinde. Să nu moară de foame. Cam pe vremea aceea apăruse între mine şi ochii mei Oculistul. Picături în ochi. Mărunte halucinaţii. Mi se părea că lumea din spatele picăturilor se hâzâse şi mutrele alea hidoase voiau să mă răpească din braţele mamei. Nu mai vedeam literele din abecedar. O puneam pe maică-mea să-mi citească lecţiile. Le învăţăm pe de rost. La şcoală o păcăleam pe doamna învăţătoare. La fel şi pe colegi. Doar banca îmi cunoştea povestea. În primăvară, venise şi doamna noastră învăţătoare. Îşi târa piciorul. N-am mai vrut să merg la clasa întâi. Am rămas în clasa a patra. Eram cel mai bun pitic printre uriaşii aia care învăţau lucruri foarte complicate şi interesante. După două săptămâni, după ce mă integrasem într-a patra, am mărturisit oamenilor mari că voi rămâne câțiva ani în clasa aceea din pricina de BANCĂ. Au venit cei doi tâmplari ai şcolii şi mi-au mutat BANCA într-a întâia. Am revenit la matcă. Mă simţeam ÎNVINGĂTOR. Şcoala noastră era lîngă vechea primărie a Băii Sprii.

R. T.: Şi a venit clasa a şasea…

M. I.: În clasa a şasea, am aflat că bunicu-meu dinspre mamă fusese ordonanţa militară a lui Eugen Lovinescu. Prin războaiele alea, Bizău Ion lăsase trei copii mici în Ieud şi plecase să-l slujească pe Lovinescu. Păi, despre şeful bunicului prinsesem a învăţa la şcoală. „Era un om bun şi blând domnul Lovinescu”, îmi spunea bunicul. „Mă întreba în fiecare zi: Ce-ţi fac Bizăuașii de-acasă?”, completa el. Mare noroc avusese bătrânul. Era pe-o mână cu literatura română. Mă opinteam vârtos să-i calc pe urme. Scriam povestioare pentru „Luminiţa”. Şi-apoi am aflat că Bizău Ion cel tăcut, cel pus pe şotii, fusese autorul unei cacialmale celebre în literatură. Se‑ntâlnise bătrânul, în Piaţa din Cluj, cu un consătean. Erau acelaşi leat. Unu’ Condruş, care era mare ziarist pe la Bucureşti. Aşa ştiau ăia din Ieud. Şi-i dăduse Condruş un plic gros, cu hârtii pentru Lovinescu. „Dă-i-le căpitanului, Ioane, da’ să nu-i spui că ţi le-am dat EU”, zisese Condruş. „Pune-i-le pe birou când nu-i acolo şi dispari”, mai zisese acela. Bunicu’ se executase. Printre hârtiile alea erau două file acoperite cu un scris mărunt, în care Condruș vorbea despre ieudeni. Cam ca Ioan Es. Pop. Şi pentru el Ieudul era fără ieşire. Condruș era pasionat de literatură. Aproape toţi bărbaţii din sat stăteau prin cârciumi şi râdeau de el, care citea pe-apucate şi scria reportaje, proză scurtă, eseuri etc. Lovinescu fusese impresionat. Bunicu’ îi mai plasase câteva plicuri pe birou. Scrisorile lui Condruș se discutau la Cenaclul lui Lovinescu. Hortensia Papadat Bengescu, Jebeleanu şi alţii adunau cărţi pentru Condruș. Aflat într-o inspecţie pe teren, tocmai la Satu Mare, Jebeleanu îşi prelungise traseul până-n Ieud. Îl căutase pe Condruș. La numărul de casă trecut pe plic. Constatase că ieudenii îs oameni cetiţi, harnici, plini de bunăvoinţă şi că minciunile lui Condruș erau pe măsura FICŢIUNII. Cenacliştii lovinescieni simţiseră fiorul farsei. Porniseră în anchetă. Lovinescu îşi anchetase ordonanţa. Degeaba. Scrisorile lui Condruş încetaseră să mai apară pe biroul lui Lovinescu. Apoi…, într-o zi, criticul, venind la gazetă, se oprise în faţa ghişeului portarului. Îl văzuse de nenumărate ori citind carte după carte. Îl întrebase răstit: „Cum te cheamă şi de unde eşti?”. „Chindriș, din Ieud, domnule Lovinescu”, zisese acela. „Peste o jumătate de ceas să vii la mine în birou, domnule Condruș!”, mai zisese marele critic. Şi uite-aşa, cu ajutorul bunicului meu, ajunsese mare ziarist la Bucureşti cel care se lăudase că trăieşte într-un fel de „Ieud fără ieşire” al lui Ioan Es. Pop. Şi uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române!

Interviul integral poate fi citit aici

Filofteia Covaciu

,,Tu eşti scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine”. Interviu cu Marian Ilea (I)

– Care este programul de lucru al scriitorului Marian Ilea?

– Este o întrebare interesantă. Mă întrebi despre programul meu ca scriitor, pentru că dacă mă întrebi de programul meu de lucru, pot să-ți spun că habar nu am când încep și când termin de muncit. Cât timp îmi rămâne după muncă e pentru scris. Pentru că, totuși, trăim într-o țară așa-zis capitalistă. Noi din ’90 am visat capitalismul. Sigur că îi trăim partea de coșmar, adică să lucrezi până pici jos, să câștigi puțin și apoi să vezi ce-ți rămâne ca să poți să scrii cărți. Eu scriu la bodegă. Acolo am un spațiu care seamănă a birou de lucru. De ce scriu acolo? Pentru că dacă mă duc până acasă pierd timp. Tu nu ai fost niciodată la bodegă. Mulți cunosc măcar termenul. Unii îl ironizează, alții vin acolo. Eu acolo scriu, altădată scriam în grădină, la casa din Baia Sprie. Obișnuiam să scriu pe coli mari de desen și să-mi fixez personajele de-o parte și de alta. Nu m-am înscris în Uniunea Artiștilor Plastici, dar fiecare pagină scrisă, de fapt, era o pagină mare, o coală de desen, pe care stăteau personajele, iar în mijloc, story-ul. Nu scriu ușor. Foarte interesant, că la Universitas și la „Junimea”, noi scriitorii, ne dădeam porecle, iar mie mi se spunea „mașina de scris”. Sentimenul era că dacă mă leg de un subiect, fac din el proză. Totuși, scriu foarte greu. Orice text presupune documentare, mai ales că sunt treizeci și ceva de ani de când lucrez pe același subiect, care se numește Medio Monte, un oraș transilvănean, de deasupra Transilvaniei, sau Desiștea, o așezare transilvană, rurală.Ceea ce se întâmplă în zonele prozastice seamănă cu ceea ce se întâmplă în orașele transilvane, dar nu e chiar așa. Ca să existe ca demers literar, trebuie să spui despre orice topos pe care-l creezi că era așa, că subiectul ține de Mitteleuropa și cine nu cunoaște ținutul să tacă și să citească! Îmi spuneam acum treizeci de ani: „Voi reuși?”, apoi „Dacă nu voi reuși?”. Atunci aș fi zis că am ars gazul degeaba, că am tăiat frunză la câini… Răspunsul pe care mi-l dădeam, de parcă rupeam frunze de trifoi cu patru foi, avea la final o semiconcluzie: „Dacă voi reuși?”. În literatură nu se poate da un diagnostic cert. Azi e într-un fel, mâine e în alt fel. Cred că e foarte important să fii scriitor într-o Românie care are nevoie de lăcătuși, de instalatori, de ingineri… Tu ești scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine. Când te doare ficatul, nu te vindeci cu o proză. Te duci la medic și iei medicamente, însă dacă nu ar fi importantă literatura, nu ar scrie atât de mulți. E o invazie în literatura română, de tineri, mai puțin tineri care scriu literatură, dar e bine că lumea scrie. Orice om care scrie e un câștig pentru literatura viitorului.

Interviul integral poate fi citit aici

Filofteia Covaciu

,,Tu eşti scriitor, iar problema e cine are nevoie de tine”. Interviu cu Marian Ilea (II)

Piesele dumneavoastră de teatru au fost reprezentate pe scenă chiar de către actori din penitenciare. Cum a fost această experiență? Ce ne puteți spune despre ea?

Era un program în care societatea civilă se implica în activitatea penitenciarelor, în scop educativ. Eu am montat o piesă de teatru la penitenciar, cu deținuți. Am ales „Caietul Albastru” al lui Daniil Harms, text greu, l-am dramatizat și l-am dat actorilor, după ce i-am selectat, ceea ce a fost complicat, e greu să-i profesionalizezi pe niște oameni care stau în pușcărie, dar care au și ei dreptul să joace în piese de teatru, să se bucure de viață. După ce am făcut decupajele de text, am muncit cu ei cum se muncește în orice teatru. Le-am dat textele să le citească, să-și învețe rolurile și am revenit peste câteva zile. Ei trebuiau să-și asume mișcarea scenică, dar mai ales textul. A fost o tragedie. Responsabila cu domeniul cultural din penitenciar, Crina Suciu, mi-a spus că de două zile nu mai ieșeau din celule. Citeau. Toți au făcut febră 39-40 de grade. I-am chemat pe deținuți să stăm de vorbă. Ei făcuseră febră pentru că voiau să înțeleagă textele. Aveau voință să înțeleagă textele, iar Harms e greu de înțeles. Eu nu le-am dat nici un fel de indicații, dar am realizat că vor să joace, vor să facă piesa. Apoi am început să explicăm fiecare text, până au înțeles despre ce era vorba. Au fost șapte penitenciare calificate în finala festivalului de teatru. Am dus și critici acolo și au spus că e o piesă care trebuie să se joace la festivaluri internaționale și pe scena Teatrului Național. Atât de bine au jucat. Tot ce presupune montarea piesei a fost realizat în atelierele pușcăriei, de către deținuți. Spectacolul s-a jucat la Teatrul Nottara. Unul dintre actori, Baba, a primit cabina vedetei teatrului. L-au întrebat dacă s-a pregătit, dacă e specializat pe teatru. Omul era muncitor necalificat, dar în el dormise un actor. Piesa a avut succes și am făcut acolo cu ei un film care a dus la apariția unui cinema în penitenciar, premiera filmului făcându-se sub supraveghere și toată presa a fost acolo. A fost o premieră în toată regula, cu covor roșu, toți cei de acolo au primit diplome de excelență din partea primăriilor, ceea ce i-a emoționat pe toți. Un actor din piesa asta a plecat din țară și a făcut cursuri de actorie, și acum e actor în toată regula. Te intersectezi pe parcursul vieții cu mai multe destine, pe care le influențezi în bine sau în rău, apropo de piesa asta.

Interviul integral poate fi citit aici