„Însemnările de căpătâi” ale lui Sei Shōnagon

„Însemnări de căpătâi” de Sei Shōnagon – cea care a fost doamnă de onoare în suita împărătesei Sadako a Japoniei –, apărute la Editura Rao, în 2004 (ediţia a doua, revizuită), în traducerea – şi cu prefaţa competentă – a Stancăi Cionca, sunt scrise către sfârşitul secolului al X-lea, într-o perioadă în care literatura japoneză începuse să aibă o identitate proprie, după multe secole de imitaţie a formelor chineze. Sei Shōnagon (cca 966-?) este, aşadar, o poetă şi eseistă din perioada Heian, fiica celebrului poet Kiyowara no Motosuke (908-990) şi descendentă a unei familii de oameni de litere. Despre viaţa scriitoarei se cunosc puţine lucruri (chiar şi numele, Shōnagon – ce înseamnă „mic sfetnic” – pare a fi o poreclă primită târziu). În perioada în care a trăit la curte, a scris aceste „Însemnări…” – mici notaţii de jurnal, ce nu respectă o ordine cronologică sau tematică –, însemnări considerate a fi primul zuihitsu – gen greu de definit, însemnând, cu aproximaţie, „eseu”.

Pentru a înţelege – dincolo de percepţia directă a textului scris, a observaţiilor pline de rafinament, savoare şi inteligenţă ale doamnei Sei Shōnagon – contextul în care au fost ele aşternute pe hârtie, este nevoie de câteva precizări de ordin istoric. Organizată, încă din secolul al VII-lea, după modelul influent al Chinei (o ţară cu o civilizaţie mult mai veche), Japonia ajunge să fie o monarhie absolutistă, cu deosebirea că, vreme de câteva secole bune, puterea politică este deţinută nu de împărat – formal, stăpânul absolut al ţării – ci de către un clan aristocratic, Fujiwara, ai cărui şefi, fără pretenţii la tron, se mulţumeau să conducă din umbră treburile statului, manevrând suveranii după bunul lor plac, printr-o consecventă politică de încuscrire: „timp de sute de ani – scrie în prefaţă Stanca Cionca – împăraţii-copii au fost căsătoriţi cu fiice ale familiei Fujiwara, dominaţi în timpul minoratului lor de regenţi din aceeaşi familie, apoi siliţi să abdice în tinereţe şi să îmbrace haina monahală”.

Aceasta este situaţia şi în vremea în care Sei Shōnagon a fost doamnă de onoare a împărătesei Sadako. „La data intrării în slujba împărătesei – notează Stanca Cionca –, Sei Shōnagon se apropia de treizeci de ani, în timp ce stăpâna ei Sadako avea abia optsprezece, iar împăratul nu trecuse de treisprezece. Despre relaţiile ce se vor fi înfiripat între blânda stăpână şi capricioasa doamnă Shōnagon, orgolioasă şi plină de ambiţie, numai din „Însemnări…” se poate afla câte ceva. Portretul împărătesei e convenţional, superlativele cu care e amintită pot fi simple figuri de stil, totuşi se pare că împărăteasa a protejat-o”. Împărăteasa a murit, dizgraţiată în urma intrigilor, la 25 de ani, în timpul unei naşteri, iar însemnările lui Sei Shōnagon se opresc în această perioadă; despre viaţa ei după moartea împărătesei nu mai există date sigure.

Timp de aproape un mileniu, „Însemnările…” lui Sei Shōnagon au reprezentat una dintre cele mai citite şi comentate opere din literatura japoneză, un model de stil şi de limbă. Chiar dacă pentru un cititor european – şi contemporan – este greu de sesizat, e bine de ştiut, totuşi, că notaţiile autoarei japoneze din secolul al X-lea sunt locul în care observaţiile personale, subiective, rafinate se întâlnesc cu imaginile poetice tradiţionale ale culturii japoneze, canonizate de estetica haiku-urilor. De altfel, Sei Shōnagon trăieşte într-o societate de curte foarte preocupată de artele frumoase, de literatură şi muzică – dat fiind că, în afara membrilor clanului Fujiwara, ceilalţi deţinători ai posturilor înalte de la curte nu deţineau putere politică. Rafinamentul lingvistic – jocurile de cuvinte, şaradele, poezia, ce se practica de către toată lumea ca vehicul al comunicării zilnice (şi bazată pe o cultură poetică comună, antologiile de versuri clasice) –, dar şi rafinamentul estetic (caligrafie, vestimentaţie sofisticată, tipurile de hârtie pe care se scriau bileţelele şi poemele, tipurile de culori în care se vopseau veşmintele etc.) ating adevărate culmi în epocă.

Sei Shōnagon scrie despre obiceiurile şi ritualurile de la curte, despre riguroasele şi somptuoasele ceremonii din timpul nenumăratelor sărbători religioase, înfăţişează în detaliu veşmintele, culorile şi texturile lor, descrie speciile de flori, de arbori, de păsări, face notaţii despre vreme, relatează întâmplări de la curte, pomeneşte personaje influente (cu care intră adesea în contact) etc. Şi o face mereu cu un soi de voluptate, fie ea estetică, fie una pe care aş numi-o o voluptate a spectacolului – uman şi natural, deopotrivă –, pe care-l urmăreşte cu detaşare. Face colecţii (verbale) de obiecte, de nume de munţi, râuri, scrie despre lucruri care „înveselesc inima”, despre lucruri dragi sau neplăcute, despre lucruri „alese” ori lucruri „soioase” etc., dovedind o inteligenţă vie, rafinament şi sensibilitate, simţ al limbii şi gust „subţire” (cu un termen folosit chiar de ea).

Iată, de pildă, „ce-ţi înveseleşte inima”:

„Multe doamne desenate frumos pe hârtie, cu glose potrivite alături.

La-ntoarcerea de la vreo sărbătoare, trăsurile pline de lume, înconjurate de-o mulţime de slujitori, cu vizitii care mână boii în goană, cu iscusinţă.

Pe o coală albă de Michinokuni (hârtie fină pentru scrisori şi poezii, n.m.), un penel subţire-subţire, care parcă nici nu lasă urme, a pictat un vers.

Fire gingaşe de mătase, strânse într-o împletitură”.

Dintre lucrurile „dragi de altădată”:

„Un petic de mătase vânătă ori de culoarea strugurelui roşu, ce-l găsesc strivit între filele unei cărţi.

Într-o zi cu ploaie, când te-apasă plictisul, găseşti scrisorile celui care ţi-a fost drag cândva.

Evantaiul de vara trecută”.

Câteva „lucruri alese”:

„O jachetă albă purtată peste un veşmânt liliachiu-palid.

Ouăle de raţă.

Şerbetul de liane amestecat cu gheaţă, într-un bol nou-nouţ de metal.

Mătăniile tăiate din cristal.

Neaua căzută pe flori de glicină şi de prun.

Un copil drăgălaş mâncând fragi”.

Sei Shōnagon scrie, în egală măsură, despre lucruri „neliniştitoare”, „jalnice”, „nesuferite”, „ieşite pe dos”, „întristătoare”, „urâte la vedere” ori „greu de spus”. Iată, în final, câteva lucruri „care par soioase”:

„Broderiile, pe dos.

Puii de şobolan, golaşi, ieşind de-a rostogolul din gaură.

Cusăturile pe dosul unei haine de piele fără căptuşeală.

Urechea mâţei, pe dinăuntru”.

Mai adaug că regizorul Peter Greenaway s-a inspirat din cartea autoarei japoneze în cunoscutul său film omonim, „The Pillow Book”.

Sei Shōnagon, „Însemnări de căpătâi”, traducere din limba japoneză, prefaţă şi note de Stanca Cionca, Grupul Editorial RAO, Bucureşti, 2004 (ediţia a doua)

Articol apărut, într-o formă inițială, pe Bookaholic.

Foto: „Sei Shônagon” de Utagawa Kunisada (1786, Tokyo – 1865, Tokyo) Sursă aici.