La 2 Mai

Vă invităm să citiți în acest număr al Literomaniei proza „La 2 Mai” de Magda Cârneci, proză care face parte din volumul „Scurte scenarii inițiatice”, apărut la Editura Polirom, în 2024. De asemenea, tot în acest număr al Literomaniei, puteți citi o cronică la acest volum semnată de Raul Popescu. (Literomania)

„Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.” (Magda Cârneci)

În cortul nostru studențesc, fixat pe plajă la doi metri de marginea valurilor, nu era comod. Ziua era prea cald, noaptea era prea frig și umed, își aminti Mina. Cortul era verde-închis și nu era mare, în el a trebuit să înghesuim tot calabalâcul cu care veniserăm de acasă. Și totuși, ne plăcea, eram tineri și în vuietul asurzitor al mării ne simțeam sălbatici și liberi.

Aveam un iubit genial și alcoolic, care mă cucerise cu memoria lui fenomenală plină de citate spirituale din Teresa de Ávila și San Juan de la Cruz și cu lipsa lui de aderență la realitate. Acum, la 2 Mai, după câteva zile de pace, acesta începuse să mă amărască din nou. Întins pe plajă cât era ziua de lungă, fuma țigară de la țigară, bea bere după bere și arunca dozele împrejur. Nu mânca mai nimic și alcoolul i se urca vertiginos de repede la cap și atunci începea să recite în spaniolă, să se certe sau să lălăiască. Îi făcea o plăcere perversă să critice tot ce există, apa mării, turiștii din jur și mai ales să-mi găsească cusururi și să mă ironizeze. Neputința mea în fața slăbiciunii lui mă nefericea, mă umplea de nervi și de furie. Lucram cu greu la un text despre Elaine Pagels și gnosticismele ei, o descoperire recentă care mă fascina trebuia să trimit textul la o revistă literară din provincie, dar nu puteam să mă concentrez. După-amiază, disperată de disputa aproape continuă cu bărbosul meu cherchelit, m-am ascuns în cort, am tras fermoarul de la intrare, m-am acoperit cu o pătură subțire și am adormit. Am căzut într-un fel de anestezie. Și am visat.

Sunt cu el, certărețul, iubitul, suntem undeva, într-un ținut vag și totuși cumva cunoscut. El îmi arată o floare albastră cu patru petale pe care o ține între degete, apoi brusc dispare de lângă mine. În jurul meu e pustiu, sunt acum singură și trebuie să plec în căutarea lui în lumea largă. Merg mult pe jos, cu un toiag de fier în mână care se tocește încet. Ajung într-un ținut necunoscut, plat și întins cât vezi cu ochii, locuit în centrul lui de un grup de oameni care vorbesc o limbă străină, dar care mă primesc totuși cu bunătate, ca pe una de-a lor, ca făcând parte din comunitatea lor. Ei sunt însă, îmi dau seama cumva, cei din afară, „exotericii”, partea populară a unui altceva, a unui alt grup mai restrâns, pe care l-am reperat la distanță, la poalele unui munte ce se vede la orizont. Acolo vreau eu să ajung. Mă desprind de acel grup de oameni „de jos”, care vor să mă ia cu ei, clar care apoi pleacă de lângă ruine, se îndepărtează întristați. Mă pomenesc apoi brusc în fața muntelui din depărtare care – văd abia acum ˗ nu e foarte înalt, e fără vegetație și are o formă simplă, chiar geometrică, conică: e o idee de munte, îmi vine în gând, ca o piramidă de culoare ocru.

Pe coasta muntelui, undeva mai sus, pe o cărare ia o oarecare distanță, observ o ființă, E o femeie ce desfășoară în jurul ei o rochie lungă și amplă, de culoare alb satinat și plină de scântei aurii ˗ e o rochie strălucitoare și luminoasă, mult mai luminoasă decât fondul ocru al muntelui pe care se află femeia. E o rochie stranie, în formă de clopot sau ca un pahar enorm cu gura în jos, o rochie uriașă ce flutură și unduiește în vânt, strălucind orbitor. Privesc cu uimire și admirație rochia aceea spectaculoasă și știu cumva, intuiesc, că de fapt nu e o simplă rochie, ci e un veșmânt de demult, un veșmânt vechi, sacramental, e semnul a ceva extraordinar și măreț. E un semn al puterii și al condiției speciale, misterioase ˗ „ezoterice”, îmi vine în gând ˗ a acelei femei care o poartă.

Apoi mă aflu și eu pe munte, în partea lui din spate, cea adumbrită, la care soarele orbitor nu ajunge deocamdată. Urc pe o potecă, iar femeia cu rochia-veșmânt minunată mă îndrumă cu cuvinte potrivite și merge în urma mea, ocrotindu-mă. Iar înaintea mea, mai sus pe panta muntelui, atrăgându-mă parcă, trăgându-mă ca o forță în sus, tot mai în sus, se află un alt personaj. E un bărbat cu un veșmânt de o culoare mai închisă decât cel al femeii, pe care o simt continuu și benefic în spatele meu. Acum sunt una de-a lor, a celor „ezoterici”, a „aleșilor”. E un sentiment extraordinar de stranie apartenență. Parcă particip prin aceasta la o putere: în vârful muntelui văd iar stranii străluciri de lumină și capăt ceva prețios – dar ce anume nu știu, rămâne obscur, e partea pe care mi-o amintesc cel mai vag, deși știu în același timp că e cea mai importantă dintre toate. Cresc parcă acolo sus în ceva, într-o „putere”, particip la ceva rar și ales, acordat parcă unor puțini muritori.

În fine, mă aflu din nou jos, în lumea normală, într-o casă cu mai mulți oameni simpli. E seară, casa e slab luminată, umblu prin încăperi destul de obscure, discut cu acei oameni modești, care îmi sunt familiari. Într-o cameră întâlnesc o prietenă: e o colegă de facultate, care ține la mine și are o anume încredere în mine pentru faptul că amândouă suntem născute în zodia Capricornului. Încep să-i vorbesc prietenei mele despre ceva bun și frumos, încercând s-o conving de ceva important, capital, deși ea nu pare interesată. La un moment dat, ea zărește pe mâna mea trei brățări subțiri și rotunde din lemn, fiecare de câte o culoare, una neagră, una roșie și una albă. Brățările mi-au fost date pe munte, sunt un semn al apartenenței mele la grupul „de sus”. Ea mi le cere și într-un elan de generozitate, legat cumva de revelația și de puterea pe care le primisem luai înainte pe munte, le scot de pe mână și i le dau. I le pun în aceeași ordine în care se aflau pe mâna mea. Însă cineva de lângă mine, pe care nu-l văd, o voce invizibilă, mă ceartă pentru că am dat aceste însemne speciale altcuiva și mă pune în gardă că Forța care mă are în grijă se va mânia, pentru că nu e bine ce am făcut.

Ceva începe într-adevăr să apese, să vibreze în aer și fereastra de la cameră se deschide brusc, lovită de o rafală de vânt. Nimeni nu e în stare să o închidă. Atunci mă aplec și îngenunchez în fața ferestrei, pe care zăresc o urmă de sânge. Încep să mă rog cu glas încet, să explic și să cer îndurare, vorbind despre generozitate, milă, iubire de semeni. Sunt ascultată și parcă ruga mea e primită și fereastra se lasă în fine închisă. Dar geamul ei a devenit parcă concav, supt din afară de o forță care vrea să asculte astfel ceea ce eu le spun acum oamenilor din încăpere. Le explic ceva prețios, ceva important, ei mă ascultă și cumva mă păzesc de forțele dimprejur.

La un moment dat, când privesc afară prin geamul concav al ferestrei, văd unduind la o oarecare distanță rochia-veșmânt minunată, de un alb strălucitor și plină de scântei aurii, a femeii de pe munte. A zeiței materne. Frica îmi trece, nu mai sunt speriată. Mă simt ocrotită. Mă simt protejată. Continui să le vorbesc oamenilor despre lucrurile înțelese sus pe munte și ei mă ascultă cu din ce în ce mai mult interes. Privind din nou pe fereastră, îl văd pe iubitul meu revenind de departe, în mână cu o floare albastră.

Apoi mă trezesc. Sunt în cortul de culoare verde închis, e sfârșit de după-amiază. Am dormit greu și mult, dar sunt împăcată. Observ că iubitul meu bețiv și bărbos și-a luat hainele din cort și rucsacul și a plecat. A dispărut ca și când n-ar fi fost. Afară se aude marea vuind. Ies din cort, mă îndrept încet înspre mare. Un val plin de spumă albă ajunge până la picioarele mele desculțe. Am uitat despre ce le vorbeam în somn oamenilor, dar era important.

Proză din volumul „Scurte scenarii inițiatice”, Polirom, 2024, 176 p.