„Abdulrazak Gurnah. Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit. Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.”
Postarea lui Mihai Șora mi s-a părut de un bun-simț desăvîrșit. Sigur că este frustrant că, prin anii 2000, Nobelul a fost primit de scriitori cu notorietate ca Grass sau Pinter – dar și lumea era altfel, și literatura însemna altceva. Azi, probabil că Brecht ar primi premiul, „luîndu-i fața” lui Thomas Mann. Și cine ar spune că Brecht nu e un dramaturg și un poet mare?!
Mulți au găsit încă o ocazie să hulească corectitudinea politică. O hulisem eu însumi în destule dăți și extremele ei nu-mi plac chiar deloc. Dar Nobelul a avut întotdeauna o latură ideologică să-i spunem. „…pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră” – citim în motivația Nobelului lui Albert Camus, iar la Golding: „El prezintă în romanele sale criza conștiinței omului modern, confruntat cu problemele realității contemporane”. Niciuna dintre motivații nu pare și nu poate fi una de tipul l’art pour l’art. Literatura intră în lume, în lumea oamenilor, este scrisă de un om pentru oameni, iar premiile sunt date de oameni pentru oameni.
Lumea însă s-a mărit. O perioadă îndelungată ea a fost lumea euroatlantică de la Seferis la Márquez, și de la Galsworthy la Milosz: lumea bărbaților albi, așa cum bine s-a exprimat George Steiner. Este și cultura mea și nu înțeleg deloc de ce ar trebui dărîmate statuile ei: în această cultură s-au născut și Anna Karenina sau Madame Bovary, Nat Turner sau unchiul Tom. Dar înțeleg perfect de ce avem nevoie și de alte culturi, de alte perspective, de alte priviri.
Să-l citim pe Abdulrazak Gurnah. Că nu am auzit de el nu înseamnă nimic – m-a întristat profund declarația conform căreia Enescu nu e mare pentru că nu are faimă în lume. Faima nu înseamnă nimic sau înseamnă doar „în atașament”: dacă ești Isabelle Huppert sau Robert de Niro, poți fi chiar și faimos, dacă nu, n-are niciun sens.
Să nu fim fuduli: oricît ar fi de plăcut, fudulia nu e cultură.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu