Lungul drum spre sine

Considerat un extraordinar roman al maturizării și un text care reușește să mențină de la un capăt la celălalt o tensiune narativă uluitoare și de-a dreptul dureroasă, „Vis de primăvară” de Teru Miyamoto surprinde, șochează și cucerește încă de la primele pagini. Mai ales pe cititorul occidental, poate mai puțin obișnuit cu o asemenea abordare, dar și cu o asemenea atitudine – a protagonistului și a autorului. O mențiune specială merită superba traducere a acestei cărți în limba română (apărută la Editura Humanitas Fiction din București, în colecția „Raftul Denisei”), semnată de Angela Hondru, remarcabila specialistă în literatura și cultura niponă, cea care, de altfel, în paranteză fie spus, ne-a oferit în urmă cu câțiva ani și un alt roman al lui Miyamoto, „Brocart de toamnă”, dar și multe alte creații de marcă ale literaturii nipone.

Apărut în 1984, „Vis de primăvară” („Haru no Yume”) pornește de la un pretext narativ care, chiar dacă nu este întru totul banal, nu pare menit a dobândi, cel puțin inițial, profunzimi filosofice sau accente existențiale. Și totuși așa se va întâmpla, aproape fără ca cititorul să-și dea seama de toate implicațiile pe care le primesc întâmplările relatate. Astfel, tânărul Tetsuyuki, rămas orfan de tată și devenit, peste noapte, singurul om pe care mama sa se mai putea baza, este șocat să realizeze că moartea părintelui l-a lăsat nu doar fără cel mai important sprijin, ci și cu mari datorii, pe care nu prea are cum să le plătească. Iar recuperatorii nu întârzie să apară, amenințându-i atât pe el, cât și pe mama lui. Prin urmare, cei doi decid să trăiască separat și să încerce să găsească o soluție pentru rezolvarea acestei complicate situații. Tetsuyuki își părăsește, deci, vechea locuință din Osaka, stabilindu-se într-un cartier mărginaș al orașului, unde reușește să-și închirieze o cămăruță ieftină, într-o clădire veche și insalubră. Iar aici, în prima sa noapte, încercând să găsească un loc potrivit pentru a atârna pe perete o șapcă de tenis primită cadou de la prietena sa, Yoko, bate un cui în perete. Și observă abia a doua zi că, fără să vrea și fără să fi realizat, țintuise acolo o mică șopârlă, care nu avusese timp să se adăpostească în momentul în care tânărul se apropiase de locul pe care ea era așezată, la adăpostul întunericului.

Pornind de la această întâmplare, scriitorul japonez abordează marile teme ale prozei sale, dar și ale literaturii dintotdeauna: viața, moartea, dragostea, singurătatea. Căci, de-a lungul unui an, de la sărbătoarea cireșilor în floare și până în primăvara următoare (de aici și titlul cărții), Tetsuyuki se luptă nu doar cu complicata situație în care se găsește, ci și cu sine însuși, în încercarea de a-și găsi drumul în viață și de a înțelege cu adevărat sensul existenței. Silit să-și ia o slujbă umilă în cadrul unui mare hotel și, deci, să meargă mai rar pe la cursurile facultății pe care o urma, indecis în privința relației pe care o are cu Yoko și a viitorului unei asemenea legături, protagonistul parcurge durerosul drum al maturizării, de cele mai multe ori fără să aibă pe cineva alături, lipsit de un veritabil maestru spiritual ori de un inițiator priceput și răbdător, dar fiind hotărât să se descurce în viață și, mai ales, să se cunoscă pe sine cu adevărat.

Totul se desfășoară pe fondul atmosferei anilor ’70, perioadă foarte importantă în istoria contemporană a Japoniei, când în Arhipelag elementele occidentale și cele tradiționale încă nu-și clarificaseră întru totul raporturile. În această lume se mișcă Tetsuyuki, uneori extrem de ezitant, alteori incapabil să ia decizii în momente importante ori să-și formuleze cu claritate ideile, iar cititorul descoperă, treptat, analogiile pe care mizează Teru Miyamoto de-a lungul acestui roman: tânărul e captiv, la rândul său, asemenea șopârlei pe care, fără să vrea, o țintuise de perete. E prizonierul unei lumi care îi este ostilă, confruntat cu niște probleme complicate, pe care, de fapt, nici nu le-a creat el și pe care, și din acest motiv, are mari dificultăți în a le rezolva. Iar în acest univers în care totul pare a-i sta împotrivă și în care până și căile comunicării cu Yoko, iubita sa, par adesea închise, Tetsuyuki descoperă un prieten – acolo unde se aștepta mai puțin: pe peretele camerei sale. Și nici nu mai contează că acest prieten nu este o ființă omenească, ci o șopârlă, căci cu ea va discuta și alături de ea va ajunge, cel puțin în unele momente, să se simtă mai puțin singur. Îi va pune și un nume, Kin, ajungând chiar să o alinte Kin-chan… Neștiind dacă trebuie să elibereze șopârla scoțând cuiul sau să o lase acolo, protagonistul începe să o hrănească, îi caută insecte și viermișori, îi aduce apă și se interesează constant de soarta ei. Treptat, șopârla devine nu doar cel mai bun prieten al lui Tetsuyuki, atât de singur în cămăruța lui de la marginea orașului și atât de incapabil de comunicare, chiar și cu ființele la care ține, ci un veritabil alter cronici

ego al său. Asemenea lui Kin, Tetsuyuki se află într-o situație limită, simțindu-se incapabil să se elibereze de toate problemele financiare ce vin din trecutul familiei sale. În plus, relația cu Yoko devine tot mai dificilă, tânărul fiind convins, la un moment dat, de infidelitatea acesteia, mamei sale nu-i poate spune niciodată întregul adevăr, încercând să o protejeze, astfel încât doar cu Kin se simte în largul său. Viața și dificultățile cu care se confruntă l-au țintuit pe protagonistul romanului lui Teru Miyamoto la fel cum el a prins-o într-un cui pe micuța șopârlă, iar căile de scăpare, pentru amândoi, sunt greu de găsit. Sau, cel puțin la început, lui Tetsuyuki îi e tare greu să le găsească… Toate acestea sunt relatate cu o simplitate a mijloacelor artistice și cu o claritate rară, cu o limpezime ce pare a anula orice posibile complicații, iar proza lui Miyamoto își dovedește, astfel, nu doar valoarea, ci și profunda individualitate. Căci, deși poate mai puțin cunoscut cititorilor occidentali față de conaționalii săi Kenzaburo Oe, Yoko Ogawa sau Banana Yoshimoto, Miyamoto le poate sta alături, iar cărțile sale pot face față oricând oricărei comparații. „Vis de primăvară” aduce în discuție, subtextual și indirect, (și) problema responsabilității umane, câtă vreme Tetsuyuki trece prin diferite faze în relația sa cu micul Kin: vinovăție, indiferență, furie și afecțiune. Degeaba încearcă să se convingă singur că nu a avut nici un rol în soarta lui Kin, căci nu va reuși, iar treptat ajunge să se simtă întru totul responsabil pentru micuța șopârlă. Desigur, de aici, scriitorul nipon extinde semnificațiile, transformându-și textul într-un adevărat puzzle moral, foarte bine încadrat într-o structură buddhistă, meditând și provocându-și și cititorii să mediteze asupra marilor întrebări cu privire la viață, moarte și destinul omenesc. Chiar dacă, aparent, lumea romanului e populată de tineri aflați doar în căutarea unui loc mai bun de muncă sau împovărați de griji și de obligații familiale care, de multe ori, le depășesc posibilitățile, mesajul textului nu rămâne cantonat la acest nivel, căci fiecare personaj caută, dincolo de condiționările existenței cotidiene, sensul vieții, drumul spre sine, sau o cale de eliberare, fiind cu toții convinși, în conformitate cu doctrina buddhistă, că orice acțiune a cuiva din timpul vieții va influența, într-un fel sau altul, o existență viitoare.

Structura romanului pare a sta frecvent sub semnul fragmentării, marile întrebări existențiale fiind formulate cel mai adesea indirect, prin intermediul concentrării interesului estetic al autorului asupra unor episoade plasate spre finalul anumitor secțiuni ale cărții. În plus, parțial asemenea vocii narative care relatează totul la persona a treia, Tetsuyuki, protagonistul, dă senzația că uneori nu știe exact ce să spună sau cum să spună și, mai cu seamă, cum să reacționeze în fața numeroaselor provocări cu care se confruntă. Fără să aibă profunzimea și delicatețea pe care le regăseam într-un roman anterior al lui Miyamoto, „Brocart de toamnă” (1982), lipsit fiind și de excelentele pagini de analiză psihologică pe care le descopeream (mai ales la nivelul personajelor feminine) în această creație a autorului, „Vis de primăvară” rămâne un roman întru totul reprezentativ pentru o anumită orientare artistică a scrisului lui Miyamoto, dar și pentru o anumită etapă în evoluția sa estetică. Sigur, Tetsuyuki nu e marele erou al romanului nipon contemporan, dar nu este nici un anti-erou, Miyamoto explorând, prin intermediul acestui tânăr nehotărât și tăcut, absurdul existenței într-o lume ale cărei resorturi rămân, în mare parte, necunoscute ființei umane. Cu toate acestea, capacitatea sa de a se dedica îngrijirii lui Kin, încercarea de a o ajuta și de a o proteja pe mama sa și dorința de a reface relația cu Yoko demonstrează că, în cazul lui, există speranța unei posibile renașteri spirituale, a unei veritabile eliberări – desigur, odată cu venirea primăverii, când cireșii vor da din nou în floare… Într-adevăr, Banana Yoshimoto avea dreptate atunci când afirma, vorbind despre această carte: „Nici un cititor nu va putea să uite intensitatea lui Tetsuyuki, iar eu mă număr printre ei. Este vulnerabil, plin de vitalitate, sfâșiat. Întreaga poveste este decantată de imaginea lui Kin-chan, sopârla imobilizată împotriva voinței sale.”

Teru Miyamoto, „Vis de primăvară”, traducere şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, București, 2022