„Mai folosește literatura la ceva?” de Sanda Cordoș

Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 305, la „Cartea săptămânii”, un fragment din eseul „Ce rost are să mai citim literatură?” de Sanda Cordoș, apărut în 2004, la Editura „Compania”. (Literomania)

Mai folosește literatura la ceva?

Unii părinți aleg pentru copiii lor de vîrste foarte mici cărți cu povești și poezii, pentru că acestea sînt fermecătoare, le captează atenția și le măresc capacitatea de memorare; citite de adulți (părinți, bunici, educatoare), textele însoțite de ilustrații vioaie creează și întrețin un bun sentiment de comuniune și comunicare cu micuții ascultători. Cărțile de acest fel, cunoscute (mai mult decît volumele altor vîrste) sub numele generic de cărți pentru copii (și cerute adesea în librării ca atare: cărți pentru copii de 3 ani, de 5 sau de 6 ani) nu sînt neapărat literare, deși ar fi preferabil să fie. De multe ori ele nu sînt realizate de scriitori – de profesioniști ai scrisului –, ci de simpli versificatori, care pot să producă rime, dar nu artă. Ar fi recomandabil ca părinții și educatorii să aleagă deja pentru acești foarte mici cititori sau, mai curînd, ascultători de literatură artistică de valoare (la urma urmei, e și principiul „achiziționării” atîtor alte bunuri: un produs de calitate este mal rezistent), care are, pe lîngă însușirile sale formale, și o funcție psihologică pregnantă. Literatura pentru copii nu este nicidecum „o scriere” mai ușoară, și nicidecum una de lăsat în seama oricui (îi încredințăm mințile copiilor noștri, nu?).

În puține cuvinte: citirea literaturii aduce vreun folos sau numai ponoase? Indiferent de ton (sceptic, îngrijorat, încrezător, optimist), întrebarea este a tuturor: mai are vreun rost să citim literatură?

Dacă în alegerea acestor cărți nu acționează un criteriu estetic, el nu e mult mai prezent nici atunci cînd adulții cumpără cărți propriu-zis literare pentru școlar. Pentru educatori și elevi, literatura este importantă ca parte a unei discipline școlare – limba și literatura română – cu o pondere semnificativă în evaluările naționale pe cicluri de învățămînt. De cele mai multe ori, volumele literare sînt luate din librărie sau de la bibliotecă numai întrucît sînt cerute de programa școlară obligatorie și sînt, firește, asimilate unor lecturi, la rîndul lor, obligatorii și didactice. Caracterul lor artistic nu este vizat nici de către elevi, nici de către părinți, nici de către profesori, prea adesea nici măcar de către autorii programelor și manualelor școlare. Dar, aducînd în discuție arta literară, nu complicăm inutil lucrurile? La ce ne-ar ajuta să știm că literatura este o artă și, mai ales, în ce măsură acesta ar trebui să fie un criteriu de selectare a textelor din lectura, obligatorie sau facultativă, a elevilor? Desigur, învățarea literaturii române, hotărîte ca materie de studiu, este pe deplin motivată – bunele rezultate obținute la testele de la sfîrșitul ciclului gimnazial și la bacalaureat au consecințe importante pe termen lung. Dar citirea literaturii mai servește la ceva? Sau, dimpotrivă, dacă nu e nefolositoare, inutilă, n-ar putea să fie chiar vătămătoare? Lectura aceasta nu ia din timpul prețios care ar trebui consacrat unor îndeletniciri mai utile? În puține cuvinte: citirea literaturii aduce vreun folos sau numai ponoase? Indiferent de ton (sceptic, îngrijorat, încrezător, optimist), întrebarea este a tuturor: mai are vreun rost să citim literatură?

Răspunsul meu la această întrebare este unul afirmativ, iar paginile care urmează își propun să aducă argumente despre rolurile majore pe care literatura le poate juca în educație. Aș face însă mai întîi cîteva precizări — în fapt, e vorba tot de argumente cu un caracter mai general — referitoare la locul literaturii în lumea de azi. Contrar atitudinii dezamăgite și neîncrezătoare răspîndite atât printre părinți, cât și printre educatorii calificați, înclin să cred că, departe de a fi o perdantă, literatura are — tocmai datorită specificului civilizației actuale — un bogat potențial formator care, valorificat cu inteligență, i-ar putea permite să joace un rol însemnat benefic în educație. Nu vreau să pledez pentru o întîietate vanitoasă, nici pentru un statut de vedetă. Cred în schimb, că, pe nevăzute și pe neștiute, această însoțitoare a primilor ani ai copilăriei, această disciplină cu multe ore în programa școlară, această artă foarte la îndemîna consumatorilor ei poate avea o funcție substanțială în formarea personalității.

Să începem de la observația simplă, elementară, că trăim într-o civilizație de tip artistic, guvernată de stiliști, care valorifică în cel mai înalt grad imaginea publică (pînă la a impune profesia de „consilier de imagine” în mai toate sferele de activitate), veșmîntul, suprafața, eleganța, rafinamentul. Prin urmare, orice modalitate de educare artistică nu poate fi decît binevenită, întrucît se află în consonanță cu cerințele si dinamica societății. Literatura este cea mai ieftină și mai accesibilă artă, prezentă în programele școlare cu cel mai mare număr de ore.

Trăim într-o lume care așază printre valorile sale de prim rang originalitatea, creativitatea, inventivitatea, făcând adesea din ele condiții ale reușitei. Nu trebuie să ne îndreptăm atenția spre profesii speciale sau rare. Este de-ajuns să deschidem ziarul de astăzi la pagina ofertelor de muncă: și inginerului de sistem, si cofetarului, și măcelarului, și expertului contabil li se cer, deopotrivă, inventivitate, creativitate și dinamism. Pentru dezvoltarea acestor calități, literatura este un excelent instructor.

Se înțelege că se cuvine, în lumea contemporană, să-i dăm educației însăși un înteles mai dinamic și mai subtil. A educa nu înseamnă doar, într-un sens foarte restrictiv, a pregăti o viitoare profesie, un viitor om al muncii, ci înseamnă a crea o personalitate complexă. Pe lîngă dobîndirea de noi cunoștințe, aptitudini și deprinderi, educația presupune și modelarea unei interiorități. Din nou, pe nevăzute (adică fără constrîngeri și fără agresiuni), literatura poate contribui substanțial la această creștere interioară.