Pomada episcopală

1. În şaisprezece septembrie, anul o mie nouă sute şaisprezece, protopopul Şteţcu din Mittelstadt i-a trimis episcopului locului, unul Şteiner, o scrisoare. Episcopul din Ujgorod a citit-o. I-a spus scribului: „Pune-o la sesizări, Adolf”, l-a privit din scaunul episcopal adînc, moale, chinuitor la cioantele spatelui din cauza moliciunii de sub şezut şi de la spate. „E trimisă de Şteţcu din Mittelstadt, lasă-o să doarmă vreun an, să vedem ce se mai întîmplă la ei”, a încheiat episcopul Şteiner.

Preotul Şteţcu sesiza marele număr de trupe de miliţieni apărute în zonă. Săpau tranşee de parcă se pregăteau de vreo luptă. În Berlebaş tranşeele se lărgiseră. Preceptorul imperiului nu mai era la post. Poşta, care funcţiona în întregul imperiu ca un ceas deşteptător pe care-l reglai şi te trezea cum primea comanda, era cu obloanele trase.

„Sînt tranşee pe dealuri şi în munţii din împrejurimi, domnule episcop Şteiner, de parcă au cotropit culmile din jurul oraşului. Pe Valea Peştilor ori pe Valea Rea seamănă cu liniile unui front. Miliţiile astea şi-au făcut un punct de comandă pe Vîrful Igniş. Orăşenii l-au botezat ‘La Comandă’ şi aşa-l ştie tot Mittelstadt-ul. Aşa-i va rămîne numele. Domnule episcop Şteiner, pe văile astea circulă zvonul despre un drum apărut peste noapte. E pietruit. I se spune ‘drumul războiului’, aşa cum la o potecă şerpuitoare către Creasta Cocoşului i se zice ‘drumul de tren’. Credincioşii noştri ne spun la spovedanii că toate s-au pregătit pentru transportul tunurilor uşoare de munte. La aşa ceva e bun Gutinul, domnule episcop Şteiner. Şcoala noastră confesională a fost devastată. Şcoala care s-a susţinut cu multă jertfă în Mittelstadt din partea întregii comunităţi reformate şi catolice. Învăţătorul de acolo s-a dus cu trupele de miliţie. A mai învăţat copiii o vreme pînă a dispărut. De atunci, domnule episcop Şteiner, zvonul a prins a circula că vine şi începe un război. Şcoala din lemn s-a devastat, nu mai poate fi adusă în ordine, nu s-au mai respectat nici regulile şcolii confesionale şi nici cerinţele legilor din imperiu. Băncile din clase au ajuns în strada şcolii. Trupele de miliţie au luat cu forţa furajele animalelor de la mină şi de la cetăţeni. Nimeni nu li s-a pus împotrivă. La noi în cimitir s-a adus un mort în uniformă militară. Într-un sicriu din lemn de brad. Era un mort de intestine sosit de la un spital din munte. L-a adus o bătrînică, una Estera Şteiner, care ţine o cabana în Pasul Gutîi. O nemţoaică ori austriacă, domnule episcop Şteiner. Mortul de intestine era născut în Szeged, slujitor în armata austro-ungară. L-am îngropat în cimitirul nostru. Am scris pe cruce ‘paisprezece septembrie, una mie nouă sute şaisprezece. Dudaş, miliţian în armata austro-ungară’. Timpul trece repede în Mittelstadt, domnule episcop Şteiner. Ce-a fost am văzut, ce urmează vom vedea.

Protopop Şteţcu”

2. În optusprezece septembrie, anul o mie nouă sute şaisprezece, Estera Şteiner din Mittelstadt intra în biroul episcopului Şteiner din Ujgorod. Avea pomada pentru masaj într-un săculeţ lîngă plantele de ceaiuri. Venea în Palatul episcopal de pe deal o dată pe an. Domnul episcop bolea în fiecare toamnă, din cauza cioantelor de la crucile spatelui. „Să vină Estera Şteiner din Mittelstadt”, zicea episcopul către scrib. „Trimite-i vorbă că am nevoie de pomada ei”, mai zicea acela. Estera Şteiner era în tren din şaisprezece septembrie. Făcea două zile pe drumul de tren care lega Mittelstadt-ul de Ujgorod. În timp ce-i pipăia crucile spatelui, Estera Şteiner vorbea. Bietul episcop sufla greu, se întorcea pe burtă şi mai greu. Pomada aceea o făceau Esterele familiei Şteiner din anul 1746, cînd curtea de la Viena terminase de construit drumul de piatră care pornea de la mina din Mittelstadt, prin Pasul Gutîi pînă la Sighet, peste podul de pe Tisa la Rahiv şi mai departe, pînă la Ujgorod. Pomadă din plantele de pe Creasta Cocoşului. Toată puterea muntelui se aduna în strohul plantelor. Pînă la pomadă mai treceau prin procesul amestecului cu mierea de albine din stupii Şteinerilor. Doi stupi ţineau în curtea cabanei Şteinerii din Pasul Gutîi.

Din sala de apel, bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, vedea platoul minei Jόzsa Béla. Era o dimineaţă rece, ca oricare dimineaţă de toamnă în Mittelstadt. Bătrînul Şteiner se uita la turnul Puţului Kuemberg, după apel trecea pe la grajdurile pentru cai. Cu ei făcea transportul pe orizontală, pe galeriile de la orizonturi şi pe galeria principală a minei Jόzsa Béla din Mittelstadt. Din cauza cailor se angajase bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, de zece ani, întotdeauna, de zece ani, la mină. De-aia venea în sala de apel de pe platoul din spatele sucursalei imperial-miniere cu sediul central la Kosice, ori Coaşa, cum i se zicea în oraş. „Din cauza transportului hipo am ajuns, şi nu-mi pare rău”, şoptea Şteiner. Cunoştea caii şi caii îl cunoşteau. Vorbea cu ei, vorbea în limba lor, se-nţelegea mai bine decît cu minerii.

La sfîrşit de septembrie primea înştiinţare de la văru-său, episcopul Şteiner din Ujgorod. Seara o întreba pe Estera fiică-sa şi pe Estera nevastă-sa dacă mai este pomadă de-a episcopului. Era. O trimitea în primii ani pe nevastă la episcopia Ujgorodului. Apoi pe fată. Pe amîndouă le chema Estera, ca să nu le-ncurce numele. Pentru episcopul Şteiner, Estera era una. Pentru minerul Şteiner, stăpînul cailor de la mină, Estere erau două. „Tot un drac”, zicea episcopul Şteiner către scrib. „Pomada e la fel, şi asta-i important”.

După trei zile se tomneau crucile spatelui pentru anul următor.

După ce trecea pe la cai, minerul Şteiner ajungea la carbidărie, îşi încărca lămpile cu carbid. Lua şi de rezervă, ca să nu rămînă pe-ntuneric în galeriile minei. Caii duceau vagoneţii goi în fronturile de lucru, minerii le-ncărcau cu minereul din care lucea cuprul, aurul, argintul. Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, ducea caii care trăgeau vagonetele pînă la silozuri. De acolo, minereul ajungea la Flotaţia din Mittelstadt, de unde era treaba altora ce se-ntîmpla. Caii lui Şteiner erau locomotivele de făcut transportul. Nu suportau lumina zilei. Şteiner le făcuse ochelari. Caii lui Şteiner erau locomotive de dus.

La Flotaţie erau alte meserii, cu alţi meseriaşi. Cai avea în Mittelstadt numai Şteiner în subordine. La Flotaţie, Şteiner îi cunoştea pe celulari, pe morari, pe filtratori, pe ăia de la antidezrobire. O echipă care lucra împreună cîte treizeci de ani. Cea mai unită echipă din Mittelstadt. „Întotdeauna triizăci de ai”, zicea bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner. „Cea mai pregătită echipă, cea mai unită din istoria timpului mineresc din Mittelstadt”, încheia ziua de lucru bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, luînd-o către cabana din Pasul Gutîiului. Pe drum se oprea în cele trei cîrciumi care-i ieşeau în cale. Ajungea la cabană, la fiică-sa, la nevastă-sa, mergînd parcă pe patru cărări. Se oprea în dreptul şcolii din Mittelstadt. „Cam aici o fo’ prima topitorie”, zicea, „prin anul o mie opt sute optzăci”, mai şoptea intrînd în prima lui cîrciumă, prima oprire din cele trei ale fiecărei seri.

„Pă lîngă Puţu’ Kuemberg iera şi Puţu’ Tătarilor, care l-o adîncit ăia de la Flotaţie cînd s-o vrut dărîmarea grajdurilor care nu s-o putut face, transportu’ hipo nu se-nlocuieşte cu locomotive mici, carbidăria nu se desfiinţează din cauza lămpilor electrice”, şoptea bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, mustrător, apoi supărat. Grăbea pasul pentru a treia oprire. De dimineaţă avea de trimis fata la Palatul episcopal din Ujgorod. Domnul episcop îşi dorea pomada din plante, „puterea muntelui Gutin, a Crestei Cocoşului, cum alta nu-i în Europa”, încheia bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner.

3. Băile funcţionau intermitent în oraş. Protopopul din Mittelstadt îşi trata beteşugurile trupului. Vindecau bolile musculare, bolile sistemului nervos, aduceau liniştea în interiorul burţii, chiar dacă ghiorăiau maţele protopopeşti. Pe locul unei foste mine prăbuşite, se construiseră băile cu apă din măruntaiele pămîntului. În Mittelstadt li se spunea: „La Borcut”, mai sus către Pasul Gutîi era locul „La Comandă”, apoi cabana bătrînului Şteiner, devenită cîrciumă. Opreau autobuze cu trecători dinspre Baia-Mare la Sighet. Bătrînul Şteiner nu se mai oprea la cele trei cîrciumi în drumu-i de la mina Jόzsa Béla la cabană. Stătea la tejgheaua lui, la cîrciuma lui, la clienţii lui. Făcuse din cabană cîrciumă în anul o mie nouă sute treizeci şi trei. Nevastă-sa Estera, fiică-sa Estera şi nepoată-sa Estera erau la adunat florile de pe Creasta Cocoşului. „Pomada episcopului” se vindea pentru boleşniţele trecătorilor din autobuze. Era cunoscută. Trecea mai bine decît coniacul ori vodka. Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, vindea de cîte ori soseau autobuzele. Apoi moţăia. În cîrciuma lui, Şteiner avea curent electric. Pe locul sălii de apel din spatele fostei sucursale a minelor din Coaşa funcţiona Cofetăria Mittelstadt-ului. În faţa ei se construise un soclu, pe care se aşezase figura sculptată a Sfîntului Ioan din Nepomuk, patronul minelor. De la statuie mai făceai patru sute de metri pînă la catedrala din Mittelstadt. Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, nu mai avea clienţi decît la autobuzele de ora optusprezece. Moţăia la tejghea. Îl apucase un somn adînc.

4. „Noi vindem tot ce produc mînurile şi minţile noastre”, zicea nevasta lui Şteiner. „De cînd n-am mai fo’ fată-fecioară am tîrguit în oboare, pieţe ori standuri de expunere. Cu fata şi cu nepoata. Apoi fata cu fată-sa şi cu nepoată-sa care iera strănepoată-mea. Ăştia de azi, tinerii, nu-s proşti, adică-s mai deştepţi, nu robotesc pîn apă şi pe ger că le-ngheaţă degetele, mînurile, pieile şi sîngele şi hainele-ngheţau pă noi, Esterele lu’ Şteiner. Aşa să ţin familiile cu hrană şi-mpreună. Toate umblau cu-ncălţările de gumă căpătate de Şteiner de la mină, că lucra la caii lui, la transportu’ lui hipo. Ni să făcèu băşici pă picioare la tăte Esterele. Da’ s-o meritat. Iera nevoie să plecăm de la cabană, din Pasu’ Gutîiului, plecam. Familie de făcut şi de hrănit. ‘Măi, Şteiner’, îi zîcèm, ‘fetele le-am făcut io’. ‘Cu mine’, zîcè Şteiner. ‘Da’ mîncare fac io, tu mînînci. Numa’ ce-apari din drumu-ţi de la trii cîrciumi, te-aşezi la masă. Şi bagi. Apoi la somn, Şteiner, Şteiner’. Om bun, o fo’-nconjurat de muiere şi numa’ de fete.”

„Tot ce-am făcut noi doi, io cu Şteiner a meu, o fo’ numa’ ca să putem trăi. Aşè o fo’”, zicea nevasta lui Şteiner, „de la hipo, de la transportul minei Jόzsa Béla veneau banii”.

5. Estera Şteiner împlinise optzeci şi şapte de ani, fiică-sa făcută din flori adunate de la poalele Crestei Cocoşului era bunică. Avea o altă Estera Şteiner, care avea o fiică Estera, nepoata Esterei şi strănepoata Esterei. Culegea flori, făcea pomada episcopului şi ceaiurile care vindecau slăbiciunile trecătorilor din autobuze, înlocuindu-le cu puterea muntelui.

„Din florile astea ne-am ţînut familia Şteinerilor, din tîrguiala cu ‘Pomada episcopului’. Luam pomada şi le-o dădeam călătorilor. ‘Din asta n-aţi mai văzut şi n-aţi mai încercat. Vedeţi, cumpăraţi şi-ncercaţi’, le zîcèm.”

„Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrînul Şteiner, moţăia şi dormea tot mai adînc. Întotdeauna moţăia şi dormea tot mai adînc”, zicea Estera Şteiner, nepoata Esterei Şteiner, strănepoata Esterei Şteiner şi fiica mamei Estera Şteiner.

„Plantele le-adunăm de la Izvoru’ Lupului de lîngă Vîrvu’ Lupului, în apropiere de Jgheabu’ Lupului, c-aşè-i zîce locului aceluia. Tăte produsele Şteinerilor să fac cu mînurile noastre. Şi să vînd de către Estera Şteiner. Întotdeauna Estera Şteiner. Între moţăielile şi somnul cel adînc al bătrînului Şteiner, care doarme-n curtea cîrciumii, a cabanei, cu crucea la căpătîi. ‘Aci doarme somnu’ lui bătrînu’ Şteiner, întotdeauna bătrînu’ Şteiner, din Mittelstadt’, scrie pă cruce. Şi aşè-i.”

6. În biroul primarului din Mittelstadt a intrat Estera Şteiner. O chemase primarul din oraş, aşa cum în alte vremuri dădea chemare episcopul Şteiner din Ujgorod către străbunica Estera Şteiner.

„Ţi-am adus pomada, domnu’ primar, şi cutia cu ceaiuri pentru boleşniţe şi beteşuguri”, salutase Estera Şteiner.

„Hai, unge-mă la crucile spatelui, doamnă Estera”, răspunsese primarul, bucuros.

„Să iei dimineaţa şi ceaiu’ de ochiu’-boului, care-i planta asta”, continuase Estera Şteiner. „Şi să uiţi că ţi-o căzut ochiu’ şi falca, astea ţi să trag de la perfuziile din spitalu’ de la Baia-Mare. Dimineaţa, bei o cană de ceai. Şi lucrurile trupului să tomnesc. Mîine vin să văd cum îţi merge”, i-a spus Estera Şteiner primarului din Mittelstadt.

7. Primarul Bărbuş din oraş: „Am băut ceaiu’ Esterei Şteiner. Cînd am intrat în curte, vedeam ca prin ceaţă. Asta se-ntîmpla cu ambii ochi. Separat cu stîngu’ vedeam bine, cu dreptu’ la fel, da’ cu-amîndoi, ceaţă-n jur. Vedeam un deal, un mormînt de episcop pe care scria ‘Şteiner’ lîngă un mormînt de soldat pe care era scris ‘Dudaş’. Bîiguieli ale minţii mele după atacul acela cerebral. Am stat la o nuntă-n soare, fără pălărie, două ceasuri, dimineaţa aveam ochiu’ stîng şi obrazu’ stîng căzute.

Am stat optusprezece zile cu perfuzii în spital pînă m-am pus pe picioare.

Cînd am intrat în curtea casei, după ce-am băut ceaiul Esterei Şteiner, parcă mi se limpezise privirea. Am adormit caşicum eram ciupăit pe vremea copilăriei de către bunică-mea.

Dimineaţa am aşteptat-o pe Estera Şteiner la primărie. Obrazu’ stîng şi ochiu’ stîng erau la locul lor.”

„Ţi-am spus că-s perfuziile, domnu’ primar. De-acuma uită-le şi bè ceaiu’ ăsta, care are-n iel tătă puterea Munţilor Gutîi, a Crestei Cocoşului. O să-l bei în fiecare dimineaţă, fără miere de stup, mierea strică luată cu ceaiu’, pomada face bine-mpreună cu mierea, să nu le uiţi pe-astea şi-o să-ţi fie bine”, a mai spus Estera Şteiner, văzîndu-şi de drum.

S-a întors de la uşă, l-a privit pe Bărbuş în ochi, l-a întrebat: „Ai văzut ceaţa, dealu’ Ujgorodului şi cele două morminte, al episcopului şi-a lu’ Dudaş. Să le uiţi. Acelea vin în mintea ta din pomada asta episcopală, direct înspre minte. Uită-le şi n-o să mai apară, domnu’ primar Bărbuş”, mai zise Estera Şteiner, ieşind pe uşa biroului, coborînd treptele primăriei din Mittelstadt şi îndreptîndu-se către piaţa din oraş. Avea de făcut cumpărături pentru cîrciuma din Pasul Gutîi unde opreau autobuzele către Sighet ori către Baia-Mare.

„Aşè-i. Nu-i rău şi nu-i bine. Aşè-i în Mittelstadt”, şoptea de una singură Estera Şteiner, trecînd podul de peste rîul Săsar, gata să intre în Piaţa de alimente din oraş. În spatele ei, în parcul dintre cofetărie şi catedrală, soarele bătea cu putere pe statuia Sfîntului din Nepomuk. „Ce să cate mormîntu’ lu’ Dudaş în Ujgorod? Iel îi aci-n Mittelstadt, la odihna din cimitir”, mai şoptise Estera Şteiner, intrigată.

În Mittelstadt trăiau de-a valma: nemţi, maghiari, ucrainieni, slovaci, polonezi şi români. „Aşè iera de cînd îi lumea”, mai spunea Estera Şteiner, începînd tîrguiala cu ţăranii din Piaţa de alimente a Mittelstadt-ului.

Era 9 martie, anul 2021. Dimineaţa.

8. Povestea străbunicii Şteiner, scrisă de mîna iei într-un caiet cu coperte albe, despre cum s-o dus bărbatu-său, Şteiner Thomas, şi altu’ nu-i!

Cu mineru’ Şteiner o fo’ aşè: l-am luat după ce-am rămas gravidă pe lîngă cabana lui. Şi după ce m-am dus pe jos, pe serpentinele din Pasu’ Gutîiului, pînă-n Mara la baba Pălăguţa, care ştiè descînta şi-l ştiè lega de orice muiere. M-o costat o jurincă, aşè mi-o zîs baba. „Treaba a fi ca şi făcută după ce văd jurinca.”

Pălăguţa iera una subţirică, sta răzămată în poarta casei în fiecare zî. Cîte cinci ceasuri. Pîn’ la amiază. Pe garduri îşi punè: ţoluri şi trăişti, gube şi gatii. De-acolo îi începea uliţa. Că avè uliţă baba Pălagă.

Acolo m-am dus trimeasă de oareşcineva din Mittelstadt, care i-o spus mamii: „Asinio, las-o pe Estera să meargă la baba Pălagă, cum ai fo’ şi tu cînd cu Iacubici, şi s-or tomni treburile. Că-i borţoasă, Asinio, şi are burta ascuţită cum ai fo’ şi tu cu Estera, a fi fată şi fetele-s greu de ţînut la casă, aşè c-aveţi nevoie de Şteiner şi pîntru Şteiner ai nevoie de baba Pălagă din Mara”.

„Nu stă locului baba aia”, mi-o zîs mama Asinia Iocubici, c-aşè o chema după bărbat. Arăta spre burta mea şi-şi smulgea părul, zicînd: „Văzut-aţi aşa ceva oareundeva? Spuneţi drept că nu!”, se mai văita baba Pălăguţa. Parcă iera o zvîrlugă cînd o prins a cînta pe uliţa ei şi apoi în casă.

Iera pîn iunie, de noaptea de Sînziene, că ne-o prins acolo dimineaţa. Baba s-o apucat a mă juca „Lupu şi oaia”. Iè iera lupu’ şi io ieram oaia, şi cînta şi se văita ca un lup blînd cătră o oaie spăriată. „Daaa… gură proastă-i mumă-sa, / Că n-o vrut să sie-a ta! / La, lui, la, la, la, la, la!”, zîcè. “Ai, gură proastă-i tată-său, / Că n-o vrut să sie-al tău!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!”. Şi tăt aşè zîcè baba Pălăguţa. Pînă m-o spăriet. „Da’ băgate-ar în copîrşeu, / Ai, în copîrşeu de-oglindă, / Cînd ţi-a si lumea mai mîndră, / În copîrşeu de oiagă, / Cînd ţi-a si lumea mai dragă!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!”. Şi-apoi m-o spăriet tare cînd o zîs: „Da’-ţi doresc pînă la moarte / Un căruţ cu două roate, / La, lui, la, la, la, la, la!”. Că-mi iera drag de Şteiner. Am tăcut din gură, că mama m-o strîns de mînă de-am gîndit că mă-nvineţesc pîn’ la inimă. „Nu te spăriè, fato, c-aşè o fo’ şi cu Iocubici, tată-tu.” Şi alte cîte-o mai zîs, şi iară îi da cu:„La, lui, la, la, la, la, la!”, în vreme ce pe şporiu, într-o oală verde cu smalţ, fierbè o apă care bolborosè.

Pîn-o zîs că treaba-i gata făcută. Aşè o şi fo’. Păste un an o legănam pe Estera mica în cabana lu’ Şteiner. Baba Pălagă din Mara i-o adus în fiece săptămînă lapte de bivoliţă şi o dată lapte de măgăriţă, cînd o prins fata a tuşi scîrţîit de-am crezut şi io şi Şteiner c-o s-o pierdem. Da’ o scăpat cu lapte de măgăriţă de tusea aia.

Şteiner mergè la treabă. Cu caii de la mina Iozsa Bela. Vinè pă serpentine pîn’ la cabană. Oprè la crîşme. Intra şi se culca. O apărut nepoate şi strănepoate, tăte făcute din flori. C-aşè o prins a fi tradiţia Şteinerilor. Şi baba Pălăguţa n-o mai vrut să tomnească lucrurile. Pînă Şteiner s-o umflat la burtă într-o noapte. De cîteva luni umbla cu bicicleta. Aşè o fo’. L-o dus la corhaz, că iera bai cu inima. I-o făcut o injecţie de s-o dezumflat şi i-o pus un stent la motor.

După aia n-o mai fo’ Şteiner cum o fo’-nainte. La deal împingè bicicleta şi obosè. N-o mai fo’ Şteiner. O prins a umbla cu Golovacs. O prins a-mi spune: „Estera, îi gata, Estera!”. Da’ vezi că n-o fo’ cum o vrut iel. O mai tras patru ai lungi. O prins a adormi la masă. O prins a să-ntinde în pat şi a să trezi de dimineaţă. Pîn’ l-o luat Golovacs, care lucra la antidezrobire la Flotaţie, şi l-o dus la Baziaş la hodină. În staţiunea aia la care mi-o zis doftoru’ că nu-i iera potrivită. „Doamnă Estera Şteiner, trebuia să mă-ntrebi. Acuma-i tîrzîu”, hăpt aşè o zîs doftoru’. Hăpt aşè o şi fo’.

Că Şteiner nu s-o mai trezît din somn într-o dimineaţă. Dormè în patu’ cu spătar de scîndură vopsită verde de la Cabana lu’ Şteiner, ajunsă cîrciuma lu’ Şteiner. Cu strănepoată-sa Estera. Care l-o văzut că nu să dăşteaptă şi sărè pe iel şi păste iel. Da’ degeaba. Şteiner iera plecat prin alte părţi.

L-am adus pe preotul din Mittelstadt, pe fecioru’ lu’ Şteţcu, care-o sfinţît locu’ de mormînt în lateral de cabană, ca să nu spăriem clienţii care vinèu cu autobuzele la crîşma lu’ Şteiner, la cabana lu’ Şteiner.

Toate Esterele lu’ Şteiner o fo’ prezente lîngă piatra de marmură neagră pe care scriè „Şteiner”. Acolo l-o pus şi-acolo doarme. Egzact cum o zîs baba Pălăguţa din Mara. Care nu mai ie pe uliţa iei şi nu ştie cum i-o fo’ copîrşeu’ bărbatului Şteiner. Ori poate-o ştiut de la-nceput.

Aşè o fo’. Şi nu cum se zîce-n Mittelstadt. Lume o vinit pîn pădurile astea la înmormîntarea lu’ Şteiner. Că iera tăt un copac şi-un miner rezemat cu capu’ de trunchi. Aşè o fo’. Aşè o mărs Şteiner şi ne-o lăsat cu cabana lui, cu crîşma lui. O mînă de Estere ca să-l jelim. Şi aşè o să şi facem! Chiar dacă celelalte Estere îmi zîc că-l văd moţăind prin cabană. Semn că l-om chema pe preotu’ din Mittelstadt să mai sfinţască o dată locu’.