O proză de Ștefan-Felix Avasilcăi

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Ștefan-Felix Avasilcăi.

Scrisoare către destin

Nu știu exact când ai început să-mi scrii viața cu mâna tremurândă, un zar aruncat în întuneric. Poate a fost într-o zi friguroasă, când soldatul care aveam să fiu își pierdea nordul în ceața copilăriei. Sau poate în noaptea în care m-ai abandonat în gările reci, printre oameni calzi pe dinafară și înghețați pe dinăuntru. Adevărul e că, oriunde m-ai fi aruncat, n-ai mai avut răbdare cu mine.

Te-ai grăbit. M-ai pus să lupt înainte să învăț să respir. M-ai trimis în tranșeele vieții cu bocancii desfăcuți și lacrimile neșterse, iar eu – prost crescut de speranță – m-am aplecat să-mi leg șireturile, când tu deja trecuseși de mine.

Te detest.

Pentru că ți-ai jucat cărțile fără să-mi dai vreo șansă la masă. Pentru că ai scris poveștile altora în culori calde, în timp ce mie mi-ai lăsat doar un creion rupt și un colț de hârtie arsă. Ți-am lăsat o scrisoare cândva, lângă foc. Poate ai citit-o, poate nu. Poate ai râs, căci nu aveam cuvintele potrivite. Era o balanță ruginită acolo, între „poate o să fiu fericit” și „poate o să fiu doar uitat”.

M-ai împins în nostalgia aia adâncă, în care amintirile dor mai tare ca orice rană provocată de gloanțe. Unde amintirile miros a praf, a vitrine scumpe pe care doar cu ochii le puteam atinge. Acolo, în colțul uitat de soare, stă copilul care visa și spera că munca părinților va deveni într-o zi o punte către ceva mai bun.

Dar nu a fost așa.

Ți-am reflectat în vorbe copilăria. Era frumoasă, cumva. Avea raze colorate care se strecurau printre gratii, prin bătrâna sticlă a unei ferestre parcă rupte dintr-un vis. În vis, destinule, eu eram viu. Eu trăiam. Acolo unde acum totul se termină, sufletul meu încă se zbate să pornească o nouă aventură. Dar tu nu-i permiți. Tu, cu pasul tău apăsat, calci peste tot ce am încercat să salvez.

Poate păream personajul negativ. Dar nu eu am ales să mă nasc aici. Nu am ales eu scena, nici recuzita. Doar mă uit, cu o aroganță tăcută, la spectacolul pe care îl joci fără mine. Și totuși, dincolo de tot ce-ai stricat, am mai sperat o dată. Poate îmi oferi o pauză. O liniște. O ultimă scenă – măcar una – în care să pot respira fără frică. Măcar o cameră în care tăcerea să nu doară. Am aflat că tăcerea spune tot. Că acolo unde e haos, prea multe cuvinte pier ascunzându-și adevăratul sens. Și că acolo unde mizeria se adună, liniștea e singura curățenie posibilă.

Am învățat că, dacă ții pasul cu lumea, te scufunzi. Că fericirea e adesea un zâmbet prefăcut al unei vulpi cu nouă cozi. Și că dorul de casă nu înseamnă dor de pereți, ci dor de sufletul pe care l-am pierdut undeva între adolescență și supraviețuire.

Îmi e dor de mine.

De mine cel curat, cel care nu avea nevoie de tutun sau iluzii. Cel care credea că binele câștigă. Acum mă lupt să rămân întreg într-o lume care mă rupe în bucăți.

Și tu… Tu mă privești cu dispreț, destinule. De parcă eu te-aș fi făcut de rușine. Dar n-ai înțeles niciodată că m-ai mințit. Că ai promis lumină și mi-ai oferit doar… umbre.