O proză de Ana-Mirabela Diacu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză de Ana-Mirabela Diacu.

Din jurnalul Teodorei

7 ianuarie – Ierni care dor

Îmi amintesc și acum totul, clar și limpede, ca și cum ar fi fost ieri. Imaginea acelei zile a rămas vie și dureroasă în mintea mea, o imagine neatinsă parcă de timp, de uitare:

Autobuzul a plecat dimineața la ora 5. Mama poartă hainele acelea bune pe care le ia doar când merge la biserică sau în oraș. De data asta trebuia să ajungem în oraș la prima oră. Încă nu îmi este clar ce vom face acolo, însă plimbarea asta mă bucură nespus. Ninge tare, cu fulgi mari. Mi-am lipit nasul de geam și încerc să văd dincolo de tot acest întuneric.

Mi-e frig.

Mi-e foame.

Îmi simt picioarele reci și amorțite, aproape dureroase. Aș mânca pâine cu ceai sau o bucată de mămăligă, orice. Îi cer mamei apă. Scoate o sticlă mică de plastic și o întinde spre mine: „Să nu o bei toată! Poate vrea și sor-ta. Dormi, facem două ore până în oraș!”. Am încuviințat mișcându-mi capul.

Ochii ei sunt triști și goi.

Mereu.

Mă apropii de ea și o strâng tare. Îi sărut mâna și i-o strâng apoi la pieptul meu. Mama mereu miroase frumos: a miere și a flori de câmp. Regret că e întotdeauna obosită. Îmi pare rău că uneori se ascunde în beci și plânge crezând că nimeni nu o aude. Dar cel mai tare mă doare atunci când tata o lovește…

„Dacă ai ști că mereu ți-am înțeles fiecare durere, dacă ai ști că pentru mine tu ești întreaga lume!”

O mai strâng o dată și îi spun că e frumoasă. „Copilă, nu vrei să te potolești?!” îmi spune și apoi se mută pe locul din față, lângă sora mea mai mică, Maria. Ea are 5 ani.

Întotdeauna mi-am dorit să semăn cu mama, să am măcar puțin din frumusețea ei. Dintre toate surorile, eu sunt singura care nu seamănă nici măcar puțin cu mama Veronica.

Acasă mai am trei frați și încă două surori. Toți dormeau când am plecat.

– Mamă, am uitat păpușă acasă! am strigat.

Îmi amintesc perfect unde am lăsat-o. Ne-am grăbit să nu pierdem autobuzul și am uitat să o iau cu mine.

E o păpușică mică, făcută din fân și cârpe. Mi-a făcut-o unchiul Ion într-o vară când ne întorceam de la câmp.

– Lasă păpușa, culcă-te! îmi spune mama șoptit.

Maria doarme cu capul sprijinit de brațul mamei. Cu noi în autobuz mai sunt câțiva oameni. Din spate se aud sforăituri. Autobuzul înaintează greu prin troiene, iar mersul lui seamănă mai mult cu un legănat.

– Teodora, trezește-te, am ajuns!

Mama poartă cu ea o geantă neagră, destul de mare. Pare grea. Se chinuie să o dea jos din autobuz.

– Ce faci cu geanta asta? o întreb.

– Trebuie să o las la o doamnă, aici, în oraș.

Am mers împreună pe jos câteva minute. Mama o poartă pe Maria în brațe, iar cu o mână trage geanta prin zăpadă. La scurt timp, în fața noastră văd o clădire mare, albă, cu garduri înalte și o curte generoasă în care sunt câteva leagăne și un tobogan acoperit de zăpadă.

– Leagăn! Mama, vreau în leagăn!

– Ascultă-mă, Teodora, intrăm în curtea asta și te dai în leagăn cu sora-ta. Aici trebuie să las geanta asta unei cucoane. Mă aștepți cuminte.

Intrăm în curtea spațioasă și ochii mei nu văd decât leagănul acela cu spătar care pare făcut special pentru mine. Maria aleargă prin zăpadă și râde. Mama ne pune pe fiecare în leagăn și se îndreaptă spre ușa de la intrare. După ce nu o mai văd, îmi dau căciula jos.Parcă nu mai e atât de frig afară. Leagănul zboară cu mine și părul meu flutură în vânt. Mi se pare că zbor.

După câteva clipe apare și mama însoțită de o doamnă cu părul negru și fața foarte albă. Femeia străină ne privește zâmbind însă chipul ei nu îmi pare deloc prietenos. Dintre sprâncene, o dungă verticală pare că îi împarte fruntea în două.

– Ați spus „Bună ziua”? ne întreabă mama.

– Bună ziua, răspund eu cu glas stins. Maria se uită la străina care se apropie tot mai mult de noi și începe să plângă.

– Ce e micuțo? Nu îți place de tanti? zice femeia așezându-și părul sârmos.

– Dânsa este doamna Aristide. Poți intra cu ea, Teodora, sunt multe jucării înăuntru. Te joci doar până îmi termin eu treburile, bine? Maria vine cu mine, ea e mai mică şi nu stă fără mine.

– Vin cu voi, sunt cuminte, promit! i-am spus sărind în brațele ei.

Mama s-a uitat adânc înochii mei și mi-a spus:

– Am încredere că te vei descurca! Gata, mergi după doamna, stă în frig după tine… Vin repede!

Sora mea mă privește nedumerită și se agață apoi de brațul mamei ca de o toartă subțire. Doamna Aristide îmi face semn să intrăm. Ușile s-au închis. Privesc pe geam după mama care îmi face cu mâna și apoi se șterge la ochi. Nu înțeleg de ce plânge iar, asta mă neliniștește teribil. O strig și apoi lovesc în ușă cu pumnii dar nu reușesc să o deschid.

– Haide, haide! Am pentru tine jucării și ceva bun.

Intrăm într-o cameră în care sunt multe scăunele mici, măsuțe și jucării. E cald aici.

O altă fetiță cu bluză roșie a intrat în încăpere. Doamna care o însoțește îi face semn să se așeze și pleacă. Fetița, în schimb, fuge către un raft alb pe care sunt așezate mai multe jucării de pluș. Se întoarce către mine și îmi arată un cățel maro cu ochi făcuți din doi nasturi mici, negri. „Ham-ham”! Vocea ei răsuna ca un ecou în încăperea aceasta mare. Pe unul dintre pereți sunt desenate prințese și animăluțe cu fețe zâmbitoare. Doamna Aristide ne ajută să ne dăm gecuțele jos și apoi ne aduce câte o felie de pâine cu gem de prune.

– Mâncați, aveți aici și câte un ceai fierbinte. Eu mă întorc îndată!

Până să revină ea, noi am înfulecat pâinea și am început să ne jucăm. La un moment dat se aud plânsete de copii. Nu știm de unde și nu știm de ce. Ochii micuței mă privesc înfricoșați. O cheamă Roua, nu știe de ce e aici.

– Am revenit!

Vocea doamnei cu părul negru pare că ar vrea să acopere urletele copiilor. Imposibil însă.

– Nu vă speriați, mai sunt și alți copilași aici, o să îi cunoașteți mai târziu.

Ceaiul mirosea a fructe și fiecare înghițitură caldă părea că îmi mângâie întreaga ființă. Într-un moment de neatenție, am vărsat ceaiul pe mine. Pe bluza albă apare îndată o pată mare, roșie.

Doamna Aristide se înfurie și ne duce la etaj, într-o cameră cu multe paturi. Aici mai sunt încă patrufetițe. Ne privesc uimite și curioase. Doamna cu care urmează să ne jucăm aduce geanta neagră și începe să scoată de acolo tot felul de hăinuțe. Toate de-ale mele. Oare de ce a pus mama toate lucrurile acestea aici? Deci asta avea mama în geanta grea, hainele mele! Și totuși, de ce? Femeia îmi întinde o bluză ca să mă schimb și începe să țipe:

– Căscat-o, undeți-e capul?! Te-ai udat toată!

Roua plânge. Din nou…

– Vreau la mama, îmi zice printre suspine.

– O să vină imediat după noi. Nu mai plânge! îi spun. Și eu o aștept pe mama mea, nu vom sta mult aici, ai să vezi…

Privesc mai bine în bagaj și văd păpușa mea acolo. Da, e chiar acolo. I-am văzut căpușorul între toate acele lucrușoare. Am luat-o și imediat am lipit-o de obrazul meu. Mirosea a „acasă”. Știam eu că mama are grijă întotdeauna să nu plec fără ea!

Mama…imaginea ei îmi revine în minte și îmi pare ca o aștept aici de o veșnicie. Parcă am stat deja o viață fără ea!

„Ce dor îmi e de tine,mamă! Acasă e mereu în brațele tale!”

– Uite, păpușica mea; am găsit-o! Vrei să te joci tu cu ea? Ți-o dau, dar nu mai plânge! Te rog…

– Șșșt! Nu mai plânge că te bate doamna Aristide, îi spune micuței una dintre fetițele din cameră.

Cuvintele ei m-au cutremurat. Fata însă plânge în continuare și aruncă păpușica de pământ. Privește speriată după doamna Aristide care fuge către camera din stânga, unde se aude țârâitul unui telefon.

– Orfelinatul Sfânta Ana, bună ziua!

Ana-Mirabela Diacu (n. 1986) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În prezent este asistent medical de farmacie. Scrie poezie pe grupurile: Cenaclul literar noduri și semne, Cronopedia, Literatura pe tocuri, Cenaclul maximinist, Cenaclul literar „Țara cuvintelor”, Poesis 2020, Arta poetica, Radio Poema, Arena literară, poezie.ro, Clipa de alb, Jurnal poetic, Literatură pe tocuri, Cercul literar de la Cluj. A participat la proiectul „Poemele izolării” realizat de către Muzeul Național al Literaturii Române Iași în martie 2021. Cele mai recente texte de proză au fost publicate în revista Liternautica, aprilie și septembrie 2022. Primul volum de versuri „Lumini și umbre” a apărut în februarie 2023 la Editura Heyday Books.