Poeme de Erik Ondrejička, Martina Straková, Miroslav Dávid, Karel Klatt, Martin Chudík, Martina Gřmaová și Oľga Gluštíková

Vă propunem, începând cu Literomania nr. 270-271, o serie video dedicată poeziei – mai exact, lecturi de poezie contemporană cu autori slovaci și români. Responsabil pentru aceste serii de întâlniri, pe care le-am numit „Corespondențe Literare Internaționale Literomania”, este Mircea Dan Duță, poet de expresie cehă, filmolog și traducător.

În acest număr al Literomaniei, reluăm videoclipul din nr. 270-271, însoțit, însă, de traducerea în română a câtorva poeme ale poeților participanți la întâlnirea din ceainăria literară „Groesslingová” din Bratislava. Traducerea poemelor autorilor slovaci în română este semnată de Dagmar Maria Anoca (pentru poetul Erik Ondrejička) și de Mircea Dan Duță pentru Oľga Gluštíková, Marta Straková, Miroslav Dávid, Karel Klatt, Martina Gřmaová și Martin Chudík.

Erik Ondrejička

Porumbelul

Curtea se micșorează
pereții jerpeliți dispar
bolta coboară
și așa cum se întâmplă uneori
atunci când se întunecă
ea dispare în spatele lucrurilor
În seara aceea nu aveam minge
și jucam fotbal cu o cârpă înnodată la colțuri
Apare dintr-o dată bătrâna doamnă Furčáková
cu ochelarii săi cu lentile groase
străbate curtea târșâindu-și imaterială pașii
Nu dați cu piciorul în porumbel!
strigă ea cu voce slabă în clipa
când îmi reușise și mie o pasă înaltă
Cârpa zboară către amurgul de antracit
La înălțime se deznoadă
și precum o pasăre grea
căreia tocmai i-au crescut aripi,
planează încetinit până când se așază
asupra unei umbre
pe creanga groasă a castanului înflorit
Doamne, bine că a apucat să-și ia zborul!,
strigă cu ușurare doamna Furčáková
și, târșâindu-și picioarele,
se întoarce în copilărie.
Ar fi trebuit să știu încă de atunci
că niciun poem din lume
nu va fi vreodată
un îndrumar despre
cum să-ți trăiești viața pe mai departe.

Pana de scris

Păcat că nu se mai scriu poezii
cu pana, ca pe vremuri.
Poate că ar fi în ele mai mult vânt
care asemenea amurgului
zboară dincolo de orizont
și apoi se întoarce înapoi
precum ceva venit din depărtări
din înălțimi
și din adâncul lucrurilor.
Ceva pentru care nu există cuvinte.
Ceva ce se lasă pe apă
cu ușurință și cu precizie
unindu-se cu cântecul
care tocmai atunci
însoțește tumultul mării.
Dacă cuvintele ar trece
printr-o pană de pasăre,
Poate că ar pătrunde în ele
ceva din văzduh,
ceva de preț
ceva ce nu pune la îndoială
nici omul.

Martina Straková

râul susurelor

intru în apa râului până când îmi acoperă ochii
și îmi zăresc aici
contopirea
ce susură
prin mijlocul cercurilor apei
tot astfel plutind sufletul
părăsește trupul spre a elibera
potențialul steradianului
descărcarea electrică
tot astfel se întâmplă
și atunci când mă regăsesc în mine
singură cu totul singură curgând ca un râu
iar ochii mei văd
câmpii nemărginite văd
până la capătul lumii eu însămi sunt totul
ochii ațintiți asupra curgerii lumii
curgerea
steradianul în clipa unică a
vitezei luminii

Fotografii de familie în studio

m-a cuprins m-a purtat către sine

până la esență
care dintr-o dată este atât de aproape

atât de mătăsoasă

pătrund în amintirea
aromei tămăduitoare
a mușețelului

hoinăresc pe câmpuri
de păpădie, merișor, mure și cicoare
doar pentru a mă întoarce

sub candelabrul nostru

și a redescoperi porțelanul, ornamentele din dantelă

și ceaiul

II.

spiralele cuvintelor se înalță dintre ierburile moarte
– cromozomi
evoluând către stadiul de viață
limfatică

se pornește vântul
stolurilor de reprezentări verbale
ale gândurilor tale
– o urzeală fibroasă de tulpini suculente
țesând un peisaj al invizibilului

iar singura orhidee din camera de zi
pur și simplu este
un mod de a vesti omniprezența
vieții

III.

în fluxul curgerii
în afara timpului
sarea purifică pietrele
și îmi limpezește valurile

ca să pot respira

măcar pentru o clipă

cu cele mai ascunse dintre branhii
și să mă pierd imperceptibil
printre stolurile
de creaturi invizibile

la zece mii
de metri
sub

oglinda apei

IV.
rămâne să mai descifrez
frecvența curgerii
și a mișcării apelor
din oceane
a ecoului interior
al ghiocurilor și al cochiliilor spiralate
din tărâmul submarin

unde totul se sugerează
prin unde sonice

și se precizează cu ajutorul înotătoarelor

reprezint doar o formă de concentrare profundă
acolo unde nici cuvintele nici lumina
nu ajung altfel

decât prin descărcări de unde telepatice

sulfur
ne atinge corpurile arse de soare
în locuri
unde pietrele
își întipăresc pecetea formei în tălpile noastre mergem desculț
ca să simțim din nou
că suntem încă în viață
că nu simulăm nimic

interacțiune haptică
ne înrădăcinăm în punctele cele mai familiare
acolo unde sarea reprezintă esența
iar apa este opacă și rece

Martina Straková (1978), poetă și traducătoare slovacă. Absolventă de studii culturale la Universitatea Comenius din Bratislava și de filozofie la Universitatea din Bielefeld. Doctorat în filosofie la Universitatea „Constantin Filosoful” din Nitra. Preocupări: filosofia vieții, filozofia morală, antropologia culturală și socială, pictura, poezia. Publicată în Antologia Poeziilor de Limbă Germană nr. XV. și XVI și în unele reviste literare slovace. De asemenea, unele dintre textele sale au fost difuzate la postul național slovac de radio. Volumul său de debut în poezie, „Ilustrate din locuri invizibile” s-a bucurat de o foarte bună primire.

Miroslav Dávid

Cu moartea m-am iubit deja

Cu moartea m-am iubit deja.
Dar pân-acum, plecă cu mâna goală.
Deci încă nu m-a luat cu ea
sau eu, politicos, am dat-o-afară.
Ba sub pretext că am responsabilități,
ba fiindcă și-o trăgea cu fiecare –
și nu mai vreau să-nșel, ca alte dăți,
în dragostea de fiecare zi,
să mușc din otrăvita ei azimă.
Dar jur pe Dumnezeu că, spre-a mă mântui,
cu ea aș fi în stare și de crimă.

Știa și despre asta Nostradamus

Ieri încă o duceam mai bine
și azi, deodată, timpul ni-i urgie –
și despre asta Nostradamus știe.
Ieri încă o dceam mai bine,
unde din părți, fpcea numai tăcerea gălăgie –
și despre sta Nostradamus știe.
Ieri încă o duceam mai bine,
mai al dente; după linguri mici din pătlagina ta –
Nostradamus și despre asta știa.
Și-acum îmi lipsești din nou dintre muze
de-o veșnicie,
aproape toată.
De-o vrea să știe,
Nostradamus o să poată.

Știau din vremea lor apașii

Știau din vremea lor apașii
că asta este dragoste,
dar pentru tine-s vorbe goale
iar în adânc nimic nu e.
Știau din vremea lor apașii
că asta este dragoste.
Chiar și acolo unde vulturii se-avântă
spre-a se-nfrupta din rămășițele
de trupuri și de sentimente
ale cadavrelor din zori,
căci doar încheieturile săruturilor
ei, aceleia,
doar ele-ar mai putea
sobrietatea inimilor
a le-o învia,
fie că dincolo de geamul greu
e stres, zi goală, îngheț sau soare,
știau din vremea lor apașii
că pentru tine-s vorbe goale
și că așa vor fi mereu.

Karel Klatt

Călătoria

Nu-ți alegi părinții,
așa cum nu-ți alegi dacă te naști
În savană
pe vârfurile munților
pe mare sau în deșert.
Apoi te orientezi
după munții cei mai înalți,
după stele
și călătorești în depărtare.
Treci pâraie și râuri prin vad,
ocolești câteva golfuri,
întrebi câțiva oameni
în ce sens merge calea
și poate că împreună cu o femeie
îți vei construi un cămin.
De bătrânețe nu scapi.
Ți se întâmplă unle lucruri,
dar în cele din urmă
atragi moartea,
o doamnă cu picioare înalte, de vulpe,
cu privireea mijită,
care te mușcă dintr-o dată
iar tu răsufli surprins.
Atunci să te întinzi pe iarbă
și să te învălui în noapte.

Nu ne-ai dezamăgit, poete Marian Kubica.
Te-au găsit spânzurat în mijlocul viei,
În timp ce eu mă tot mișc fără rost
între cer și pământ
Iar când mi-au telefonat
spunându-mi că nu mai exiști
și că te-au ținut în brațe nemișcat
și dus pe ceea lume,
am resimțit în mine
zile întregi de geruri crude
și vânt înghețat.
Se zice că ai zâmbit.
Așa cu te știu,
ai zâmbit către cerul nopții
și ai continuat săpășești
deasupra pământului.
Poetului i se iartă orice
iar tu ai fost pură poezie
pătrunsă de vedenii.
Doamne,oare ce se va întâmpla cu noi,
cu noi, cei care nu știm?

Aș fi putut oricând să termin cu toate

Aș fi putut oricând să termin cu toate,
Dar eu m-am bătut,
m-au aruncat pe geam
am intrat pe ușă.
Mi-au distrus dinții visului
iar coastele mele fracturate
au mestecat speranța
m-am târât prin noroi
au scuipat pe mine
eram din ăia slabi
care n-aveau nici unde să doamă.
Dar dinr-o dată ai venit la mine tu
cu ulcelele tale
și cu fularele tale împletite
cu acoperișul deasupra noastră
și cu stelele deasupra acoperișului
amețeala nopții
și curcubeul respirației tale

Martin Chudík

Fără dimensiuni

zarurile au fost aruncate
dar eu nu cred în numere
ele limitează

când noaptea
a ţâşnit din lujer
am pătruns în tine
pentru a doua oară

Uroboros

ispita îşi repetă
clişeul îndărătnic
în fluxuri repetate

începutul este vechiul sfârşit
pentru că viaţa este un cerc
care se declină
după modelul substantivului femeie

Sirena

Eşti doar o vorbă, ai pornit agale,
plutind în zbor spre valul scund de jos,
să schimbi postura victimelor tale,
să le-amagesti cu viersu-ţi mincinos.

Precum un lac adânc înşelătoare,
ce e-n abis nici tu nu ştii prea bine.
Iar cine te-ar privi din depărtare
cu drag, cândva, s-ar scufunda în tine.

Şah mat

În calul tău când mă preschimbi, vreodată,
şi îmi comanzi, eu sar mereu la fel.
Imbold îmi sunt aroma ta ciudată
şi simfonia noastră-n chip de „L”.

Demult am renunţat să cred că-s rege,
mai bine-i de-a pionul să mă joc,
căci a trudi e pentru el o lege
şi-adună tot ce-i place dintr-un loc.

Nu mă revolt, a ei dreptatea fie-i –
da, regula se schimbă foarte greu,
dar ştiu că-n orice fază-a nebuniei
femeia mută ultima, mereu.

Să nu mă dori

Ea lasă geamul larg deschis şi, iată,
o pierd în suflul rece-al vorbelor…
Prea multe răni s-au adunat deodată,
greşeli, nonsensuri, clipe care dor.

Eu în oglindă caut chipul tău,
din cupă sorb nădejdea fără rost,
dar, prin viaţă mi-ai trecut ca un cadou
şi-n inimă îmi arde tot ce-ai fost.

În amintiri atingeri se topesc
şi ziua grea mai mult mi-o-ngreunează.
Cu lacrimi frica-n beznă mi-o stropesc,
va da lăstari cu-a dimineţii rază.

Privirea ta să nu mă doară-aş vrea.
De mult încerc să uit ce-am fost noi doi,
dar viaţa ce-a fost doar a ta şi-a mea
în sacul gol tu pune-o înapoi.

Capela de pe câmp

prin pielea brăzdată
te întorci către ea
sădeşti rugăciuni în adâncurile ridurilor
sperând că acele cuie ruginite
înfipte în gât
îşi vor schimba starea de agregare

aştepţi în continuare
bufniţele au bătut miezul de noapte
al descompunerii tale
iar din pori ţâşneşte sângele
pe care-n tine însuţi l-ai tăgăduit

Furtuni

În lumina pală să auzi un „poate” –
din fântâna plină, flutur de hârtie
aspre glasuri stinge cu-aripa-i din spate,
ne-ncetat sporeşte vechea entropie.

Răscitite-s veşnic vechile cuvinte,
o schimbare nouă-i tot cea dinainte.

Căutări, dorinţe ne pătrund de-a valma,
tot ce ştim se pierde ca un fulg în palmă.

Pe cale

Brăzdezi adânc în trupu-mbătrânirii
la alte adâncimi spre-a penetra.
Ca râul printre malurile firii,
vii dintr-un loc şi curgi altundeva.

Ori rosturi noi să cauţi? Însă unde?
Sau calea veche s-o tot ţii mereu
spre-acel ceva ce forma şi-o ascunde
în ridul pudic de pe chipul tău?

Înviere

praf învolburat
faptele se frâng de muchia tăioasă
iar scoarţa le ţine minte pe toate
rid după rid
până în adâncul miezului
unde se naşte omul
ţintuit pe cruce

A da nume adâncimii

destul de unanimă
lumina se scurgea în sticlă
de parcă ar fi putut fi atinsă
în mijlocul reflexiei

ochii care-şi întorc privirea nu ştiu
să dea nume adâncimii
în fiecare dimineaţă cauţi
unghiul potrivit
pentru a te descătuşa

Zăpadă albastră

când se va întuneca,
zăpada îşi va ţine respiraţia
se va albăstri

poate că aşteaptă numai să vadă
până când vei atinge gingaşii fulgi de nea
cu vârfurile degetelor

pentru ca măcar o dată să li se ierte păcatele
şi îngerilor căzuţi

În ziua a şaptea

când a asfinţit ziua a şaptea
el a aprins o lumânare şi a aşteptat
să ardă toată

a ferecat aerul greu
i-a făcut culcuş între palme
mâinile i-au alunecat şi s-au făcut una
cu masa din lemn plină de crăpături

şi dintr-o dată un ră(suflet) uşor
a rarefiat aerul

Paşi

În burgul gol de străzi şi de destine,
ca umbra cea din noapte furişată,
te pierzi spre-a-l regăsi, pierdut în tine,
pe pelerinul ce vei fi vreodată.

Pe drumul cel mai lung te-ntorci spre sine
când în adâncul cupei, ca-ntr-un vid,
tu cazi şi-auzi de ce spun voci străine
că rănile din tine se deschid

oriunde adevărul gol se-arată,
oricând mai bun e-un altul decât tine.
Atunci vei şti genunea-ntunecată,

în ea te-afundă paşii, grei şi-nceţi,
dar ochii-acolo nu pătrund, ştii bine,
iar încotro-ţi merg paşii, n-ai să-nveţi.

Martin Chudík s-a născut în 1988, a absolvit biologia la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii Komenský din Bratislava şi a fost recompensat cu numeroase distincţii literare, precum Premiul Rudolf Fabry, Premiul Salonului Literar Trnava, Premiul concursului Literatura în Šurany, Premiul Asociaţiei Iniţiaţilor Slovaci, Premiul concursului Armoniile din Cartierul Petržalka şi multe altele. În 2012 a fost laureat al Premiului Wolkrova Polianka, cel mai vechi premiu literar decernat pentru poezie în Slovacia. A început prin a-şi publica poeziile în revistele RAK, Dotyky, Literárny týždenník, Slovenské pohľady, Divoké víno, precum şi în Orol tatranský, suplimentul literar al cotidianului Slovenské národné novíny. De asemenea, o parte dintre textele sale au fost prezentate la posturile slovace de radio Regina şi Devin. A debutat în anul 2013, cu volumul de poezie „Ascunse în atingeri”, recompensat imediat cu Premiul Ivan Krasko, dar şi cu locul al doilea în ancheta „Debutul anului”, realizată printre cititori de Revista cărţii, iar la sfârşitul anului 2015, i-a apărut la Editura Uniunii Scriitorilor din Slovacia (USS) al doilea volum de poezie, intitulat „(Dez)ordine de călătorie”, care a fost nominalizat pentru Premiul USS la secţiunea Poezie. Ambele titluri au fost publicate la Editura USS. Tot în 2015, autorul a scris textul unei piese muzicale care a devenit imnul oficial al Reuniunii Naţionale a Tineretului Slovac P15 din oraşul Poprad. În prezent, Martin scrie şi recenzii literare. Poetul este membru al USS, al Clubului PEN din Slovacia, al Consiliului Redacţional al revistei pentru artă şi literatură tânără Dotyky, membru fondator al Clubului Literar Neoficial din Bratislava (BRAK) şi redactor al magazinului cultural „Ilegalit”. Aşa cum el însuşi declară, atunci când nu scrie poezie, se dedică fotografiei sau cântă la chitară. Locuieşte la Bratislava.

Martina Gřmaová

Întunericul Lupilor

Cu fiecare nouă întunecare,
Luna devine tot mai mare
iar în mine crește tot mai mult lupul
și omul rămâne tot mai mic
În acest oraș din piatră
găsesc peisaje ciudate
și trupuri făcute parcă din întunericul
din care venim și noi
spre a căuta ceea ce nu am găsit la lumină,
spre a ne evada din singurătatea nopții

Matură

Peisajul trupului meu
Ușor brăzdat,
un pic tăcut,
un pic submisiv
acolo în spatele loviturilor
acoperit de praful
de pe drumurile pe care calc
nimeni nu l-a găsit
nimeni nu-l va auzi
este pustiu

Despre oameni

Există tot felul de oameni
Îți invidiază banii
lipsiți de orice valoare
Sunt în stare să ascundă în pivniță
automobilul în care ai vrea să dormi
împreună cu familia
sau o pungă din plastic
în care îți duci întreaga viață
Iar alții ți-ar dori
fără pic de mustrare de conștiință
tot ce este mai rău

Oľga Gluštíková

NUMELE (VÂRSTA):
întotdeauna a surprins-o
cât de neînsemnat
este oricare dintre micile poeme
despre om

ALEXIJEVIČ DESPRE VECHIUL RĂZBOI (68):
visez
că sărim noaptea în apă
că de pe mal țâșnește și ne ajunge-n zbor o ploaie de împușcături
cât de mult este prețuită
fiecare viață salvată
iar lângă mine cineva iese la suprafață și se scufundă este atât de aproape
de alunecos de gol până în adâncul ființei
apuc viața de trup și o trag la mal
cu ultimele puteri o târăsc
pe nisipul de pe țărm
cădem împreună
o lumină străpunge întunericul
alături de mine zace rănit un pește mare
l-am salvat
va muri

Elena, scriitoare (48 de ani)
I.
Lumea mă întreabă despre ce voi scrie
în următoarele mele cărți:
despre timp și despre gura
în care mi-au apărut primii dinți morți
despre rochia de mireasă exagerat de lungă
pe care într-o noapte
am cusut-o dintr-o perdea
despre acelea dintre fiice
care au devenit numismame
despre baia copilului și despre mama
care semăna cu tatăl

II.
Lumea ne întreabă ce vom lăsa în urma noastră
însemnările de pe trup
ciclurile imperfecte
dinții inegali
manuscrisele roșii:
și după nașterea la domiciliu
un copil înfășat
într-un prosop de bucătărie

DIN JURNALUL UNEI ETNOGRAFE (32):

I.
în legendele tranmise prin viu grai
prin stepele africane
moare o fată tatuată cu var
în mormânt se transformă într-o plantă:
îi cresc din piept tufe de țelină
pline de cicatrici

II
conform tradițiilor străvechi
mireasa berberă
desenează pe pământ un cerc și aruncă înspre el o rodie: miezul se sparge în bucăți
câte vor cădea în interiorul cercului
atâtor urmași va da naștere pântecul său: rodie
aruncată cu mâna (în picturi reprezentată ca un sturz
cu aripi roșii luându-și zborul)

III.
în mitologia groenlandeză
aflu o poveste
despre copiii înecați
despre o mamă inuită ghemuită lângă un iglu
aurora boreală o transformă într-o balenă
între picioarele îi vor crește
branhii

LUCIA (25) DESPRE CORPORALITATE:

I.
în acele câteva clipe
când iubirea a strúfulgerat prin ființa mea
și am fost în stare să i-o spun
cu atâta asprime, încât să priceapă
numai în acele clipe am trăit cu adevărat
și nu am făcut dragoste de frica
a ceea ce s-ar putea întâmpla cu ea
la trecerea ceva atât de tangibil
precum trupul meu și al lui

II.
am un picior mai scurt cu un centimetru
am spinarea strâmbă din cauza piciorului mai scurt
azi zac pradă durerilor – mi-e rău
și mă întreb ce s-ar întâmpla
dacă tocmai în clipa asta s-ar deregla
toată mecanica cerească

III.
la trei zile de la accident, inima îmi bate atât de tare
încât mă și mir – trăiesc din nou
tot ce s-a întâmplat
mă întreb de ce ființele care suferă de celulită
nu ar putea cuceri universul

SAŠA (37) ȘI LEA (23):
seara după înmormântare
ne-am așternut să dormim pe păturile vechi
am făcut duș pe rând
închizând în tăcere ușa în urma noastră
am lăsat în permanență lumina stinsă în dormitor
și am întins pentru prima dată
prosoapele ude în așa fel încât
apa să se scurgă pe fețele de masă și să le păteze
nu știm ce a urmat: doar că era ceva
ce răsuna din greu asupra noastră
până s-a auzit strigătul înnăbușit
al unuia dintre noi

EVA (39) DESPRE PETR († 60):
cum să scriu poezii, întreba el
întins pe pat ca pe un banc de nisip
își împărțea timpul între creația artistică,
mâncare și somn
cu privire la prima se întreba adesea
de ce tocmai el
de parcă ar fi fost o boală
care îți mai lasă timp numai pentru a mânca și a dormi
îi era foarte teamă că vom muri
fără a apuca să ne îmbrățișăm

PETER (59) CĂTRE POETĂ
nu hoinări, căci, știi,
te-or osândi aceia
ce nu trăiesc cu poezii
și nu știu de-or pricepe
cât de departe-i poezia
de orice vers
pe care ei nicicând nu-l vor fi scris
și cum ne zguduie
venirea ei
cum nici de sine
mila n-o mai știm
nu hoinări
și nu fugi de mine

PETRA (21) DESPRE IUBIRE:
am un poem tăcut
despre mâinile lui Matei
ele au cunoscut cărți
au cunoscut noviciatul
smulg muzică din pian
există zile când mi-e frig la mâini
dar în loc să le cuprind pe ale lui
scriu un poem despre o plimbare
obositoare pe dealul Zobor
despre faptul că în pădure este atât de multă
tăcere, încât mă tem
să o privesc
despre imaginea și muzica ei
care îmi încălzesc dintr-o dată mâinile

MARTIN (33) DESPRE SOȚIA SA (29):
deprimată
cu ființa golită de viață
spunea: ne întoarcem din cale și vedea cum viața
i se pierdea prin fisurile din perete
și prin podea
cum se evapora se lovea de ferestre
se întorcea în cameră
se materializa printre degete
se insinua delicată
se scurgea înapoi în ființa ei

MALVET (45) DESPRE CELE DINĂUNTRU:

I.
ascult cu mama în bucătărie
cuvintele subliminale ale casei
cu întrebarea cine va depozita
plante
în odaia ofrandelor
cine le va separa de pământ
și de ce tocmai noi

II.
au întrebat ce înseamnă
să fii crescut într-un trib:
de ce port fusta ca pe o amuletă
împotriva blestemului acestui neam
nu au înțeles de ce tribul nostru
consideră gătitul
drept o rugă tăcută oficiată cu mâinile

III.
îi urmăreau pe indigeni:
păsările flamingo, boturile deschise ale leilor
mâini lipsite de compasiune pentru vânatul capturat

au văzut ce ascundem în noi
tigăile și oalele noastre – terariile,
acvariile, cuștile
ritualurile pline de rotunjimi, ascuțișuri
și morți
au văzut
cultul ofrandei și
mamele sacrificate

Despre Sfânta Frustrare (20):

trebuie spus că acelea dinaintea ei
au fost doctorițe, ofițerese, lunetiste
mame cu trei copii, femei de serviciu și bucătărese
iar ea: din copilărie parcă lipsită de forme
doar un pic antropomorfă
un pic umanoidă
întotdeauna încruntată
s-a spălat numai cu șampon fără arome
au tuns-o scurt încă din copilărie
iar acum, mâncând pește la conservă,
se gândește că nu are forme de femeie
temându-se că de îndată ce își scoate sutienul
se va transforma în bărbat

DESPRE ZUZKA (19):
Laci – gay
Charlie – trans
Lucy – catolică
stau toți pe o sofa:
Laci vorbește despre momentul
când și-a sărutat soțul
pentru prima dată
Charlie (care inițial se numea
Zuzka) vorbește despre copilărie
despre cât i-a fost de greu fără mamă
Lucy zice că nu s-a culcat
cu băiatul ăla, deși și-ar dori
mult timp după aceea
vorbim cu toții despre canapea
ca despre un loc în care umanitatea
subjugă omul

GABIKA (43) ÎI VORBEȘTE SVETLANEI (37):
uite cum urlă la noi ce ne bagă în cap
toți cei din jur:
ne învață cât să câștigăm
cât să cheltuim
ce și cât să reușim
cu cine să ne mărităm cum să trăim cu bărbații
dar nimeni nu ne va spune
cât de fragil este
trupul omenesc
moale ca pâinea
în clipa aceea scurtă
cât nu suntem una cu pământul
Tânăra poetă Oľga Gluštíková a cunoscut consacrarea, atrăgând atenția unui public mai larg cititor de poezie, odată cu volumul Depozitată în copaci din anul 2014. Cei care îi cunosc stilul poetic unic, rafinat (poeme ale sale au mai fost publicate în reviste românești de cultură, în traducerea noastră sau în variante tălmăcite prin intermediul limbii engleze) știu bine că Oľga propune texte ce amintesc de curgerea naturală, dar în niciun caz simplă sau superficială a unui râu, cu fluxuri de subtilitate și vârtejuri de feminitate. În cel de-al doilea volum al său, Atlasul femeilor biologice, publicat în 2017 și pe care îl prezentăm aici în traducere, autoarea aduce din nou un suflu revigorant în tânăra poezie slovacă, de data aceasta prin intermediul unei serii de poeme prezentate ca niște mici narațiuni, axate pe femei, diverse aspecte ale ciclului menstrual, relații de familie și umane, teme care nu sunt abordate prin clișee patetice, ci prin evenimente autentice din viața de zi cu zi, încorporate într-un flux de versuri fără cusur. Așadar, povești, momente și un anumit gen de „scriere corporală” – toate acestea sunt cuprinse în Atlasul femeilor biologice. Textele respective reprezintă un discurs direct al unor personaje care conving prin autenticitatea lor, dezvăluindu-și, în cazul în care sunt femei, intimitatea și corporalitatea. Titlul poeziei ne introduce în contextul unei anumite persoane, ne prezintă numele, profesia, vârsta sau situația de viață. Rezultatul este o poezie la limitele epicului, de tip contextual, plină de emoții, plină de oameni și de trăirile lor. De la fanteziile unor adolescente ajungem la proiecții în viitor sau în lumea lor interioară, transformări și traume, de la stereotipuri sexuale / de gender, la percepții neconvenționale ale înfățișării vieții de zi cu zi. Ne vorbesc văduve, soți, colege de cameră, iubițe, doctorițe și fiice. Avem de a face cu oameni-balene, cosmonauți, feministe, transsexuali, scriitori și multe alte categorii socio-profesionale ca pretexte pentru a le defini, concretiza sau confirma pe acelea mai încăpătoare, general-umane. De la felierea cărnii sau cojirea merelor, ajungem la esența situațiilor de viață, la căutarea existențială, la întrebările de bază. Cel mai important este să știm a ne minuna în mod firesc în fața firescului de fiecare zi. Autoarea lucrează inovativ cu analiza corpului uman, a dezvoltării și evoluției sale, a ciclurilor (nu numai) menstruale, a identității, a proceselor materiale și mentale asociate ontogenezei și reușește să reflecte în mod subtil și convingător relațiile inter-umane. Originală este, de asemenea, abordarea și analizarea temei ciclului menstrual și a ritualurilor cotidiene. Atlasul Gluštíkovei iscodește o nouă dimensiune a percepției feminine. Ne însoțește prin lumi indigene și prin universul revoluției sexuale, prin mitologie și demitizare, fiziologie și situații de viață neobișnuite.