Poeme de Gottfried Benn

Vă propun, în acest număr al Literomaniei, câteva poeme de Gottfried Benn, un poet incomod nu de puține ori prin imaginile sale îndrăznețe, înadins obraznice, dar și „unul dintre cei mai lucizi diagnosticieni ai fenomenului complicat și contradictoriu care se numește poezie modernă”, cum îl caracteriza A.E. Baconsky în a sa „Panoramă a poeziei universale contemporane”. Poemele sunt traduse de Dan Constantinescu (acesta, sub pseudonimul Dan Nicoară, a publicat două volume de poezie care nu au produs cine știe ce senzație; ca traducător din germană, însă, s-a descurcat foarte bine) și au apărut în revista „Secolul 20”, într-un număr dedicat poeziei moderne (nr. 7/1969). Citind acest număr al revistei tocmai menționate, am dedus că vigilența cenzurii comuniste nu era, pare-se, prea sensibilă la îndrăznelile poeziei și prozei moderne, deși este vorba de aceeași cenzură atât de pudibondă când în cauză era literatura autohtonă. Să nu fi fost, totuși, literatura română într-atât de modernă încât să înșele, la rându-i, ochiul (neobosit, de altfel, al) cenzurii? Doar întreb. (Bozz)

Tinerețe frumoasă

Gura unei fete care a zăcut mult în stuf,
arăta atât de mâncată.
Când i-au deschis pieptul, esofagul era tare găunos.
În cele din urmă, într-un umbrar, sub diafragmă
s-a găsit un cuib de tineri șobolani.
O surioară zăcea moartă.
Ceilalți trăiau din ficat și rinichi,
beau sânge rece și avuseseră parte
aici, de o tinerețe frumoasă.
Și frumos și brusc și ceasul lor bătu:
fură zvârliți, cu toții în apă.
O, cum le chițăiau boticurile!

Barul de noapte

824: dragostea și viața femeilor.
Violocelul soarbe pripit o dată. Flautul
râgâie gros trei tacte în șir: minunată cină.
Toba citește romanul polițist până la capăt.

Dinți verzi. Pistrui pe mutră
face semn lui alde Pleoape bobotite.

Păr năclăit
îi turuie Gurii uscate cu polipi
vorbe de credință iubire speranță în jurul gâtului.

Gușe tânără e amabil cu Nas cârn.
Îi plătește trei halbe.

Cur de găină cumpără garoafe
s-o îmbuneze pe Bărbie dublă.

Si bemol-minor: sonata opus 35
Doi ochi rag:
Nu împroșcați sîngele lui Chopin în sală
pentru ca pușlamalele să liorpăie prin el!
Basta! Hei, Gigi! –

Ușa unduiește: O femeie.
Deșert. Brun Kanaanic.
Castă. Doldora cu iaduri. Un parfum o-nsoțește. O părere.
E doar dulce îmboltire de aer.
pe creierul meu.

O trupșenie osânzită tipăie după ea.

Chopin

Reținut în conversație,
opiniile n-au fost punctul lui forte,
opiniile flecăresc câte-n lună și-n soare,
când Delacroix își dezvolta teoriile
și neliniștea, în ce-l privește, nu-și putea
justifica nocturnele.

Amant clorotic;
Umbră la Nohant,
unde copiii lui Goerge Sand
n-au primit din partea lui
nicio povață educativă.

Ofticos la modul acela
hemoftizic și cicatrizant
care o-ntinde mult:
moarte liniștită
în contrast cu una
de chinuri paroxistice
sau prin salve de pușcă;
planul (Erard) fu împins lângă ușă
și Delphine Potocka
îi cântă în ceasul din urmă
un cântec despre violete.

În Anglia a călătorit cu trei piane:
Pleyel, Erard, Broadwood,
a cântat pentru douăzeci de guinea, seara,
un sfert de oră
la Rotschilzi, Wellingtoni, în casa Strafford
și dinaintea a numeroși purtători ai Ordinului jartierei;
întunecat de epuizare și pragul morții
s-a întors el acasă
în Square d’Orleans.

Acolo, își arse schițele,
și manuscrisele,
să nu rămână resturi, fragmente, notițe,
aceste indiscreții trădătoare –
spuse la capăt:
„Încercările mele le-am desăvârșit după măsura a ceea ce
mi-a fost cu putință să realizez.”

Fiecare deget trebuie să cânte
cu tăria inerentă conformației sale,
al patrulea este cel mai slab
(doar fratele siamez al mijlociului)
Când el începea, ele erau așezate
pe mi, fa, diez, sol, diez, si, do.

Cine a ascultat anumite preludii
ale sale,
fie în conace de țară sau
în munți,
sau răsunând prin uși deschise de terase,
de pildă dintr-un sanatoriu,
greu va uita.

N-a compus nicio operă,
nicio simfonie,
numai aceste tragice progresii
din convingerea lui de artist
și cu o mână mică.

Sursă foto aici