Poeme de Vlad Cristian Croitoru

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem câteva poeme semnate de Vlad Cristian Croitoru.

Leagănul

o pajiște colorată si pustie se conturează in fața mea
m-a condus până aici vântul călduț
care legăna iarba mătăsoasă
si purta in zbor frunzele teiului
era singurul copac din pajiște,
dar era înalt cât pentru toți
am fost vrăjiți amândoi
încă de la începutul timpurilor…
am început să cânt și să zbor în jurul lui,
căci asta știam cel mai bine să fac.
glasul îmi răsuna pretutindeni,
dar văd un copil în depărtare
care a apărut de nicăieri,din desișurile întunecate.
am zburat spre el,
zburda vesel si m-a observat
părea să îi placă porumbeii albi.
mireasma teiului l-a ademenit
si cât am dat din aripi o dată,
deja era lângă copacul fermecat
s-a agățat de leaganul său,
prins de o ramură mai strașnică
si nu i-a mai dat drumul
am încercat să îl avertizez dar era sub vraja teiului
se uita la mine în sus și îmi zâmbea,
nu mă înțelegea
se legăna neîncetat,
când ajungea sus vedea in fața ochilor
numai momente frumoase
în contrast cu cele care se derulau când cobora
așa a trecut toata ziua, săptămâna, anul…
copacul se usca și înflorea, iar copilul
care creștea pe zi ce trece
se legăna.
eu nu știam cum să ii aduc conștiința înapoi
nu mă mai baga în seamă.
după mult timp ceva straniu se întâmplă
cumva a alunecat de pe leagăn
si a rămas o clipa îngenuncheat la trunchiul teiului
apoi a plecat
eu l-am avertizat…
cu fiecare pas se ridica mai aproape de cer, de rai
până când nu l-am mai văzut
iar pe locul în care a căzut,
a crescut o nouă floare stacojie
exact ca cele care ornau pajiștea

Zborul adânc

ființa umană, un cameleon neînțeles…
atât de ușor pot fi simțirile înălțătoare înlocuite
de durere adâncă și de pată
și rămân doar niște morminte
din ce obișnuiau să fie odată…
ieri am trecut pe lângă un domn,
fără costum,
fără cusur
era zidar
și ridica spre cer un templu,
lucra de zor să prindă formă
și urca din ce in ce mai sus,
ca zborul păsărilor spre văzduhul
pe care simțea acum că îl are la picioare.
nu l-am văzut, am trecut pe lângă el,
deși zburam pe același cer,
întinzâdu-mi aripile
pe care tovarășii mei mi le-au dat
când am stat împreună legați cu un lanț de fericire
și secundele treceau pe lângă noi
ca picăturile unei ploi de vară.
azi am lăsat in urmă aceste clipe agitate,
bântui cu sufletul rătăcit același bulevarde
s-a pus praful pe comoara de sentimente
și ca o statuie
privesc acum la zidarul amărât
cu o mână legată de gât
și lângă el, o scară la pământ…
am căzut amândoi, din vârful a ceea ce am construit
și cu cât mergeam mai sus,cu atât eram mai uluit
de ce poate însemna căderea
când doar niște aripi de ceară iți sunt averea!

Notițele teiului

De atâtea ori teiul a înflorit
De când nu te-am mai văzut,
Iar din acea toamnă am rămas pustiit,
Un arbore cu trunchiul crud
Și fiecare ram desfrunzit
Care se clatină din când în când
Spunându-și „nu-i adevărat, nu sunt părăsit”
Apoi mă uit în jur, rămân uimit,
Dar îmi trece repede, până la urmă… ăsta sunt.
Trântesc ușa, arunc haina,
Rămân în fața biroului și privesc la toată cerneala,
La toate gândurile mele aruncate pe foi,
Ce minte dezordonată, ce alandala
Și mai am în minte un singur gând
„nu mai putem fi doi”.
Le împrăștii dintr-o mișcare
Zboară toate în jurul meu, încă mă doare
Și în față mai văd doar o culoare
Roșu, ca apusul târziu al unui soare
Roșu, ca plicul care
Îți poartă semnătura… stranie scrisoare.
N-o să uit ce mi-ai spus atunci
„deschide-l când te vei simți vreodată
Stors de propriile gânduri
Și fantomele trecutului
Îți devin cea mai neagră pată”
Iau plicul în mână și mă gândesc
Cum nicio altă fată
Nu mi-a spus mai bine cât de mult greșesc.
Îl pun în haină și plec
Nu pot să rezist oricât de mult încerc,
Un singur loc vreau să-mi fie acum
Și dorință și eșec
Și să-i mai simt odată acel parfum
Ce-mi aduce amintiri vii din scrum.
Cu cât mă apropii mai tare
Cu atât îmi dau seama cât de departe eram de fapt
Și iat-o, cu un nor deasupra capului, un nor de ploaie,
Pe o bancă într-un parc
Lângă teiul care îmi spune
„am desenat pentru voi un arc,
Alungă norii de tristețe și bucurați-vă de curcubee!”

Vlad Cristian Croitoru are 16 ani și este elev la Colegiul Național „Spiru Haret” din București, în clasa a X-a. Este pasionat de literatură, parfumuri, istorie, studiază saxofonul și este fotbalist amator.