„Rafale de mitralieră” de Truman Capote

În acest număr al Literomaniei, vă invit să citiți o proză scurtă de Truman Capote. De fapt, cel puțin la un prim nivel, textul se vrea o relatare, un reportaj (de călătorie), ceea ce e absolut firesc la un scriitor de felul lui Truman Capote, al cărui talent se manifesta deplin nu doar pe tărâmul prozei, ci și pe cel al reportajului. Mai bine spus, al unui anumit tip de reportaj, care uza din plin de strategiile prozei, așa cum se întâmplă și în „Cu sânge rece”, cartea sa din 1966. Textul de mai jos a apărut mai întâi în revista „The New Yorker”, în august 1950, cu titlul „A Ride Through Spain”, și a fost inclus în volumul „Local Color” (1950). În română, a apărut în revista „Literatură” (nr. 2, 1968), cu titlul „Rafale de mitralieră” (traducere de Alexandru Baciu). Proza este însoțită de desenele lui Benedict Gănescu (1929-1996), grafician care a ilustrat splendid, printre altele, și ediția din 1967 a cărții lui Rabelais, „Garagantua și Pantagruel” (Editura pentru Literatură Universală). Lectură plăcută! (Bozz)

Truman Capote

Rafale de mitralieră

Că trenul era o hodoroagă, nici o putință de tăgadă. Banchetele atîrnau ca fălcile unui buldog; ferestrele nu mai aveau geamuri și cele ce rămăseseră erau lipite ca vai de ele; pe culoar o pisică ce dădea tîrcoale părea că pîndește un șoarece și bănuiai firește că pînda ei nu era zadarnică.

Domol ca și cum locomotiva ar fi fost trasă de culi, ne tîram afară din Grenada. Cerul, albicios și dogoritor, aidoma unui deșert; doar un nor alunecă pe el ca o oază ambulantă.

Ne îndreptăm spre Algesiras, un port spaniol în fața coastei africane. În compartimentul nostru se afla un australian de vîrstă mijlocie într-un costum de pînză murdară; avea dinții îngălbeniți de tutun și unghiile lui erau departe de a respecta regulile igienice. Ne spuse curînd că era medic în marină. Părea ciudat, în mijlocul câmpiilor aride și austere ale Spaniei, să întîlnești pe cineva care avea legătură ca marea! Lîngă el stătea o femeie grasă, cu rochia prăfuită; avea o privire grea și nemulțumită, cu o umbră de mustață deasupra gurii. Cauza nemulțumirii era variabilă, începu să-mi arunce priviri aspre, căci pe măsură ce soarele pîrjolea mai tare, valuri de căldură intrau prin ferestrele sparte, și îmi scosesem haina, ceea ce ea socotea – poate pe bună dreptate – ca un gest nepoliticos. Pe urmă i se cășună pe tînărul soldat care se afla de asemenea în compartimentul nostru. Soldatul și fata nu prea timidă a acestei doamne, o tînără grăsuță cu un chip la fel de agresiv ca acela al unui candidat la campionat, păreau să se fi învoit să flirteze. De fiecare dată cînd pisica ce dădea tîrcoale apărea la ușă, fata se prefăcea că îi e frică și soldatul, galant, alunga pisica în culoar; joaca asta nevinovată le prilejuia să se atingă de nenumărate ori.

În tren se aflau mulți soldați. Cu caschetele lor cu pompon trase pe sprîncene după unghiurile cele mai fanteziste, hoinăreau pe culoare, fumînd țigări cu tutun negru și gust dulceag și rîdeau încrezuți. Păreau că se distrează, ceea ce ar fi putut să le atragă dojane, căci atunci cînd un ofițer trecea pe lîngă ei, soldații se uitau cu luare aminte pe ferestre, ca și cum ar fi fost fascinați de îngrămădirile de stînci roșietice, de cîmpurile cu măslini și de severii munți pietroși. Ofițerii erau îmbrăcați ca de paradă, cu multe galoane și alămuri; unii purtau pe șold o sabie la fel de strălucitoare pe cît părea de ireală. Nu se amestecau cu soldații; toți se instalaseră într-un compartiment de clasa întîi și aduceau puțin cu niște actori de comedie șomeri. A fost un noroc, bănuiesc, că pînă la urmă s-a întîmplat ceva care să le dea prilejul să-și zornăie săbiile.

Compartimentul de-alături era ocupat de o familie întreagă: un bărbat delicat, timid, excepțional de elegant, cu o brasardă neagă cusută în jurul mînecii –probabil tatăl – însoțit de șase tinere subțirele și micuțe. Erau încîntători, tatăl și copiii lui, toți, pe același calapod: păr cu reflexe de abanos, buze de culoarea ardeiului iute, ochi de vin. Soldații aruncau ochiade în compartiment, apoi întorceau capul. S-ar fi zis că priviseră soarele-n față.

La fiecare oprire a trenului, două dintre fete – cele mai tinere – coborau pe peron și se plimbau cu umbreluțele deschise pentru a se proteja de soare. Le făceau plăcere aceste numeroase și îndelungi plimbări fiindcă trenul – mai tot timpul călătoriei – lîncezea prin gări. Nimeni nu părea să se mînie, în afară de mine. Unii călători parcă aveau prieteni în fiecare stație; se așezau cu ei în jurul unei fîntîni și pălăvrăgeau îndelung cu un aer trîndav. Într-o duzină de sate, o bătrînă a fost primită de grupuri mici de oameni; după aceste întâlniri, bătrâna plîngea cu atîta foc încât medicul australian se alarmă: nu, îi spuse, nu poate să facă nimic pentru ea, era foarte fericită, doar își revedea întreaga familie.

La fiecare oprire, puzderie de femei în picioarele goale și copii în zdrențe alergau de-a lungul trenului întinzînd stacane de pămînt și urlînd: „Agua! Agua!” Cu două pesetas se putea cumpăra un coș întreg de smochine negre și moi; mai aveau și farfurii cu niște ciudate bomboane albe care păreau că nu trebuie să fie mîncate decît de fetițele gătite pentru spovedanie. Către amiază, după ce am cumpărat o sticlă de vin, o pîine mare rotundă, un cîrnat și brînză, ne pregăteam să prînzim. Și celorlalți din compartiment le era foame. Se desfăcură pachete, se destupară sticle, și, un timp, domni o plăcută, aproape politicoasă atmosferă de sărbătoare. Soldatul împărți cu tînăra o rodie, australianul istorisi o glumă, mama cu ochi de vrăjitoare scoase un pește învelit în hîrtie pe care-l ținuse între sîni și-l devoră cu o poftă răutăciosă.

Pe urmă toți avură chef să doarmă; doctorul se cufundă într-un somn atît de adînc încît o muscă se putu plimba pe fața lui cu gura larg deschisă fără să fie absolut deloc stingherită. Tăcerea se înstăpîni în tot trenul; în cornpartimentul de alături, încîntătoarele tinere se odihneau nepăsătoare ca șase mușcate; chiar pisica încetase să mai hoinărească și se culcase visătoare în culoar. Acum, schimbasem altitudinea; după ce trenul se tîrîse de-a lungul unui platou unde creșteau ierburi stufoase de culoarea spicului, pe lîngă ziduri de stîncă cu prăpăstii adînci prin care vîntul coborînd din munți fremăta prin arbori ciudați cu frunzele ca niște spini. Deodată, pe un pisc golaș, se zări ceva ce aș fi vrut să văd mai îndeaproape: un castel pe un munte, „plantat” ca o coroană.

Un peisaj ca pentru bandiți. La începutul verii, un tînăr englez care străbătea regiunea în mașină, fusese atacat într-o zi de o bandă de ticăloși la poalele unui munte pleșuv. L-au jefuit, apoi l-au atîrnat de un copac și i-au gîdilat gîtul cu lama unui cuțit. Mă gîndeam la asta, cînd, deodată, zgomotul unei rafale de împușcături deșiră liniștea somnoroasă.

Era o mitralieră. Gloanțele plouau în arbori cu un clinchet de castaniete și trenul cu un scîrțîit dureros își încetini mersul și se opri. Cîteva clipe nu se mai auzi nimic decît tusea mitralierei. „Bandiți!” – am spus cu o voce puternică și amenințătoare.

– Bandidos! urlă fiica.

– Bandidos! mugi rnama ca un ecou și cuvîntul îngrozitor se propagă în tot trenul ca un mesaj transmis de un tam-tam. Rezultatul a fost un sinistru caraghioslîc. Ne trântirăm pe podea într-un talmeș-balmeș de picioare și brațe. Numai mama părea să-și fi păstrat sîngele rece; stînd în picioare se crezu obligată să-și pună la adăpost comorile. Băgă un inel în coc și, fără nici o jenă, își ridică fusta și lăsă să-i cadă în chiloți un pieptene împodobit cu perle. Asemenea ciripitului unor păsări în amurg, din compartimentul vecin auzirăm gînguritul neliniștit al încîntătoarelor fete. Pe culoar, ofițerii se agitau dînd ordine și înghesuindu-se.

De-odată tăcere. Afară, se auzi vîntul foșnind între arbori, se auziră voci. Chiar în momentul cînd trupul doctorului devenise o povară prea grea pentru mine, ușa exterioară a compartimentului nostru se deschise brusc și apăru un tînăr. Nu părea destul de inteligent pentru a fi un bandit.

– Hay un medico en el tren? întrebă zîmbind.

Australianul, slăbind presiunea cotului său de pe stomacul meu, se ridică în picioare.

– Sînt medic, recunoscu, scuturîndu-se de praf. A fost cineva rănit?

– Si, Senor. Un bătrîn e rănit la cap, un călător, spuse spaniolul, care nu era un bandit.

După ce ne-am reluat locurile, am ascultat – nemișcat și stingher – ce se întîmplase. Istorisi că un bătrîn călătorea pe gratis de mai multe ore agățat de ultimul vagon al trenului. Alunecase între șine și un soldat văzîndu-l căzînd începuse să tragă cu mitraliera pentru a vesti pe mașinist să oprească trenul.

Singura mea speranță era că poate nimeni n-o să-și mai amintească cine fusese primul care pronunțase cuvîntul „bandiți”. Se pare că bătrînul nu era într-o stare gravă. După ce înșfăcă una din cămășile mele curate pe care avea de gînd s-o folosească drept bandaj, doctorul plecă să vadă bolnavul, iar mama întorcîndu-mi spatele, cu o acră ipocrizie, își reluă pieptenele. Fiică-sa și soldatul coborîră după noi din vagon, ca să ne plimbăm pe sub arbori, unde mulți călători se adunaseră pentru a comenta accidentul.

Doi soldați apărură transportînd pe bătrîn. Cămașa mea îi înfășura capul. Îl așezară sub un pom și femeile îl înconjurară, care mai de care disputîndu-și onoarea să-i împrumute mătăniile; cineva aduse și o sticlă de vin, ceea ce îi plăcu mai mult bătrînului. Părea foarte fericit și gemea zdravăn. Copiii din tren făcuseră roată în jurul lui și se jucau ca zănaticii.

Ne aflam într-o pădurice care mirosea frumos a portocală. O străbătea un drum larg care se termina pe o clină abruptă ca un promontoriu mari întinderi; de acolo se deschidea o priveliște largă spre valea unde mari întinderi de iarbă aurie vălureau ca și cum pămîntul s-ar fi cutremurat. Admirînd valea și umbrele mișcătoare ce se strecurau pe colinele din apropiere, cele șase surori, escortate de elegantul lor tată, se așezaseră ținîndu-și umbreluțele deschise deasupra capetelor ca invitatele la o serbare cîmpenească. Soldații le dădeau tîrcoale, cu discreție dar perseverenți; nu îndrăzneau să se apropie prea mult; doar unul mai îndrăzneț se duse și strigă de pe marginea colinei : „Yo te quiero mucho”. Cuvintele reveniră în ecouri perfecte, cu o rezonanță profundă și muzicală. Surorile îmbujorate se aplecară mai mult spre vale să le audă.

Între timp, nori la fel de întunecați ca și colinele stîncoase din apropiere se adunaseră pe cer și iarba, în vale, se frămînta ca marea înainte de furtună. Cineva spuse că probabil o să plouă. Dar nimeni nu voia să plece: nici rănitul ce mai băuse o bună parte din a doua sticlă, nici copiii, care descoperind ecoul, strigau cîntece vesele spre vale. Te credeai la o serbare. Toți ne-am întors în tren și parcă fiecare jinduia să plece ultimul. Bătrînul, avînd cămașa mea înfășurată pe cap ca un turban, a fost așezat într-un compartiment de clasa întîi și mai multe doamne grijulii îl urmară.

În compartimentul nostru, mama, tot așa de mohorîtă și colbuită ca înainte, ședea cum o lăsasem. Nu socotise că-i bine să ia parte la sărbătoare. Mă țintui însă îndelung cu o privire scînteietoare: „Bandidos” îmi spuse cu un arțag inutil.

Trenul se puse în mișcare atît de domol încît fluturii aveau timp să intre și să iasă prin ferestrele fără geamuri.

În românește de Alexandru Baciu