Retreat sau ieșirea temporară din lupta vieții

Dacă primul sens al cuvântului „retreat” este acela de retragere (armată) pentru a scăpa de pericol, în prezent circulă în limba română frecvent cu semnificația unei vacanțe diferite, destinate izolării și refacerii (spirituale în cele mai multe cazuri), decuplării de la rutina cotidiană, de la obligațiile sociale epuizante și având ca scop înnoirea, refacerea fizică, dar mai ales sufletească. Termenul a intrat în limbajul nostru, firește, deodată cu această nouă practică și există acum și la noi numeroase și diferite „retreaturi”, organizate de psihologi, de astrologi, de oameni care se intitulează „maeștri” sau „maestre” spirituale, aproape toate promițând „experiențe transformatoare” și, de multe ori, „treziri în conștiință” (pff!) ori, mai echilibrat, doar „conștientizări”. Au loc în peisaje naturale superbe, de preferință montane, și valorifică „atingerea vindecătoare a naturii”, precum și tehnici de meditație, yoga, nutriție, dezvoltare personală ș.a. Participă foarte multe femei, aflate în diverse momente ale vieții, copleșite de oboseală, eșecuri, tristețe, recuperare după accidente, nefericiri profunde, probleme de cuplu etc., sau dornice de un răstimp pe care să și-l dedice doar lor, pentru relaxare, schimbare, „reîncărcare a bateriilor”. Acest model vine implicit cu ideea că ritmul vieții noastre active seamănă cu o bătălie din care trebuie să ne retragem din când în când pentru revitalizare, limpezire lăuntrică ori „reconectare cu sine”.

Mi-am adus aminte, pornind de la acest termen militar la origine, de conferința pe care Antoine Compagnon a ținut-o la întâlnirea ALGCR (Asociația de Literatură Generală și Comparată din România) din 2017, la Facultatea de Litere de la București: „les grandes guerres, les grandes vacances”. Teza lui era că, în Primul Război Mondial mai ales, care a fost unul de tranșee, cu lungi stagnări, soldații – în civil oameni care munceau continuu fie pe câmp, fie în orașe – aveau pentru prima dată ocazia unor „concedii” în care nu făceau decât să aștepte săptămâni în șir mișcările inamicului. Fascinantă, teza aceasta mi-a părut în același timp contrariantă, fiindcă tocmai citisem cartea Svetlanei Aleksievici, care dezvăluia ororile trăite de femeile care luptaseră în Al Doilea Război. „Vezi cât de importantă este perspectiva”, îmi amintesc un răspuns primit de la Mircea Martin. De când au escaladat grav conflictele armate, fiecare zi de pace este o zi de vacanță, am putea spune.