Toamna singurătăţii

Ce se întâmplă cu o căsnicie atunci când bărbatul, căsătorit abia de doi ani, este descoperit în stare de inconştienţă, în urma unei (aparente?) tentative de dublă sinucidere din dragoste, alături de o femeie a cărei viaţă nu mai poate fi salvată? Desigur, odată ce soţia află toate aceste amănunte, mariajul are toate şansele să se destrame, devenind, dintr-o dată, asemenea unui vas de sticlă făcut ţandări. Dar ce se întâmplă dacă între cei doi soţi, în ciuda celor petrecute, mai există sentimente? Este doar una din întrebările la care romanul lui Teru Miyamoto, „Brocart de toamnă”, încearcă să dea un răspuns. Căci aceasta este situaţia esenţială din cartea de faţă, întâmplarea care marchează viaţa protagoniştilor într-o măsură mult mai mare decât sunt ei pregătiţi, la început, să accepte ori chiar să înţeleagă. Vor trece zece ani de la teribilele evenimente şi de la divorţul la care ajung delicata Aki şi nesăbuitul Yasuaki pentru ca cei doi să fie pe deplin capabili a privi în urmă dar, deopotrivă, a reflecta cu adevărat asupra propriilor sentimente.

Aproape necunoscut în Occident, în ciuda aprecierii unanime de care se bucură de multă vreme, în Japonia, Teru Miyamoto a început să cunoască o oarecare notorietate – cel puţin în cercurile cinefililor vestici pasionaţi de lumea Orientului – mai cu seamă ca urmare a ecranizării romanelor sale „Râul licuricilor” şi „Lumina fantomatică. Brocart de toamnă”, cartea sa apărută în 1982, este, practic, prima din creatia sa care depăşeşte cu adevărat graniţele Japoniei, fiind tradusă în mai multe ţări şi cunoscând un real succes. Însă, dincolo de subiectul oarecum şocant (dar nereuşind să depăşească nicio clipă şocul provocat cititorilor occidentali de naraţiuni cum ar fi cele ale lui Fumiko Enchi, şi e suficient să ne gândim, în acest sens, la „Măştile” sau „Ani de aşteptare”), dincolo de tehnica epistolară (utilizată, însă, în mod strălucit în literatura japoneză modernă de către Yasushi Inoue, în romanul „Puşca de vânătoare” sau, parțial, de Shusaku Endo, în „Tăcere”) şi dincolo de permanenta punere în legătură a trăirilor personajelor cu elementele naturii (domeniu unde Yasunari Kawabata, prin „Ţara zăpezilor” sau „Vuietul muntelui”, rămâne maestrul incontestabil), la sfârşitul lecturii acestei cărţi, cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, prin ce rezistă textul şi prin ce cucereşte. Căci „Brocart de toamnă” este, realmente, un roman care cucereşte şi care îşi ţine cititorii, de la prima şi până la ultima pagină, captivi în mijlocul lumii ficţionale pe care scriitorul o construieşte cu o măiestrie uimitoare.

La o lectură atentă, vom observa că, în mare măsură, „Brocart de toamnă” se impune, chiar şi în contextul literaturii nipone contemporane, tocmai prin această capacitate a autorului – nu întotdeauna remarcată sau subliniată la justa sa valoare – de a încerca să dea un răspuns (dar nu unic şi nicidecum definitiv!) acelor întrebări la care chiar protagoniştii întâmplărilor relatate refuză, uneori, să se gândească. În primul rând întrebării deja amintite: ce se întâmplă când, în ciuda unor evenimente cum sunt cele care marchează căsnicia lui Aki şi a lui Yasuaki, între cei doi mai există sentimente? Problema este însă că, fie din mândrie, fie cedând prea uşor presiunii exercitate de energicul tată al lui Aki, cei doi aleg să se despartă, fără ca măcar să încerce să-şi acorde o a doua şansă. Iar când se reîntâlnesc, întâmplător, după zece ani, amândoi schimbaţi, ea – soţie incapabilă să-şi iubească noul bărbat şi mamă nefericită a unui copil cu handicap fizic sever, iar el – îmbătrânit înainte de vreme, demarând mereu afaceri dubioase şi falimentare, trecând de la o parteneră la alta, îşi dau seama, chiar şi fără a vorbi prea mult, în afara câtorva cuvinte formale, că nu sunt fericiţi. Iar întâlnirea aceasta determină o consistentă corespondenţă, schimbul lor de scrisori având darul de a clarifica, chiar şi după atâta timp, evenimentele care le-au determinat divorţul şi, poate mai ales, de a le clarifica sentimentele cu privire la propriul prezent – şi, nu în ultimul rând, a-i ajuta să ia deciziile mult amânate asupra viitorului. Iar în acest context, nu mai trebuie discutat sensul mărturisirilor tardive pe care şi le fac cei doi, după zece ani, deoarece pentru ei nu este esenţial să clarifice, aşa cum ar fi făcut-o, poate, nişte protagonişti occidentali, dacă mai are vreun rost să analizeze trecutul. Ci important este, pentru Aki şi Yasuaki, să descopere în ei înşişi tocmai curajul de a analiza acest trecut comun şi de a-şi spune, chiar şi după atâţia ani şi la capătul atâtor suferinţe, adevărul.

Romanul lui Miyamoto este dominat de o noţiune specific japoneză, provenită, ca şi în cazul prozei lui Yasunari Kawabata, marele său predecesor, din estetica haiku-ului, şi anume „mono no aware” (care, tradusă în sens strict, înseamnă „patosul lucrurilor”, însă conceptul reuneşte în sfera sa şi alte semnificaţii, cum ar fi: „fugacitatea impresiilor”, „simţire adâncă”, „tristeţea lucrurilor”). Ideea pe care merge scriitorul, venită, desigur, pe filiera tradiţiei nipone, este aceea că toate aspectele naturii sunt frumoase tocmai pentru că viaţa lor este atât de efemeră. De aici sugerarea permanentă a melancoliei existente pretutindeni, precum şi a necesităţii de a privi cu înţelegere şi compasiune totul. Iar dacă, de exemplu, Kawabata includea, în scrierile sale, adevărate ceremonii ale contemplării florilor de cireş sau a conturului îndepărtat al munţilor acoperiţi cu zăpadă, Teru Miyamoto se centrează, aici, pe simbolurile toamnei, chiar întâlnirea celor doi avându-şi pretextul într-o călătorie pe care fiecare o face pentru a admira culorile autumnale pe muntele Zao, primul mesaj pe care Aki i-l adresează lui Yasuaki subliniind exact amănuntele ce marchează întreţeserea sentimentelor sale cu peisajul pe care îl contemplă: „Grădina cu dalii se situa pe o pantă lină. Nu i se vedea decât conturul vag şi se distingea un parfum uşor. […] Încremenisem de atâta frumuseţe şi strălucire. Dar câtă singurătate se desluşea în puzderia de stele! Şi câtă spaimă purta cu sine acea întindere nemărginită!”

Sentimentul de profundă legătură cu natura nu exclude nici o clipă conştiinţa efemerităţii universale, devenind clar, în acest punct, că frecventele referiri la imaginile toamnei (frunzele îngălbenite, copacii desfrunziţi etc.) din acest roman corespund acelui „kigo” prezent în fiecare haiku, elementul care permite localizarea exactă în anotimp şi, totodată, în spaţiul moral al sufletului nipon.

Deloc întâmplător, corespondenţa lui Aki cu Yasuaki durează un an, dintr-o toamnă în alta, amândoi fiind convinşi că acest schimb de scrisori este menit să se încheie la un moment dat, după ce ambii vor ajunge la o împăcare – fie ea şi parţială – cu evenimentele care le-au marcat viaţa. În fond, corespondenţa lor brodează, ca pe un model deja existent, pe tema trecutului, dar, ajunşi fiind la o altă vârstă şi având, acum, o altă experienţă, cei doi vor reuşi, la capătul mărturisirilor pe care şi le fac, să privească, pentru prima dată cu adevărat, şi către viitor. Toamna devine, astfel, nu doar semnul sfârşitului – al corespondenţei foştilor soţi ori al căsniciei formale a lui Aki, cea care decide, finalmente, să-şi părăsească soţul care are de ani de zile o relaţie extraconjugală – ci şi al noului început pe care cei doi trebuie să-l găsească, fiecare pentru sine, şi să-l hrănească şi cu amintirile pe care, abia acum, şi le-au asumat pe de-a-ntregul. Căci, pe de altă parte, este evident că sentimentul de profundă legătură cu natura nu exclude nici o clipă conştiinţa efemerităţii universale, devenind clar, în acest punct, că frecventele referiri la imaginile toamnei (frunzele îngălbenite, copacii desfrunziţi etc.) din acest roman corespund acelui „kigo” prezent în fiecare haiku, elementul care permite localizarea exactă în anotimp şi, totodată, în spaţiul moral al sufletului nipon. În acest sens trebuie privită şi afirmaţia lui Aki, cea care, după despărţirea de primul ei soţ, ajunge să fie pasionată de muzica lui Mozart şi chiar să constate, pornind de la simfoniile pe care le ascultă la o cafenea numită, din nou deloc întâmplător, „Mozart”, că „a trăi şi a muri înseamnă acelaşi lucru.” Replica lui Yasuaki e în aceeaşi notă, el înţelegând, după ani de zile şi după multe suferinţe, că a trăi altfel nu înseamnă neapărat şi a trăi aşa cum visase, dar, mai important, având curajul, în scrisorile adresate lui Aki, să şi mărturisească acest lucru, altfel extrem de bine ascuns în faţa unui cinism afişat pretutindeni şi a unei extreme încrederi în sine. Încredere care-i este zdruncinată şi de întâlnirea neaşteptată cu fosta sa soţie care, aparent, este înfloritoare şi veselă, dar în realitate e sfâşiată de suferinţa pe care o resimte neputându-şi iubi noul soţ şi neputându-şi ajuta prea mult fiul grav bolnav.

Yasuaki intuieşte cel puţin o parte din suferinţa ei în noaptea în care o vede contemplând cerul de toamnă, în munţi, fără, însă, să fie observat de ea. Este o noapte în care amândoi privesc aceleaşi stele şi aceiaşi copaci desfrunziţi, însă, după cum se subliniază în romanul lui Teru Miyamoto, „din locuri diferite”, ca pentru a întări concluzia lui Yasuaki: „Cât de plină de tristeţe este viaţa!” Arta scriitorului constă, în fond, şi în extraordinara capacitate de a surprinde tristeţea existenţei şi mai cu seamă a celor doi foşti soţi, precum şi singurătatea pe care, amândoi, încearcă s-o trăiască – ori s-o înşele – astfel încât viaţa lor să-şi păstreze cel puţin aparenţa normalităţii. Iar tristeţea şi singurătatea lor devin, paradoxal, de-a lungul corespondenţei pe care cei doi o prelungesc un an de zile, brocartul care îi apără de frigul oricărei toamne, şi îi ajută să încerce să ia totul de la capăt. Iar dacă nu chiar totul, atunci măcar ceea ce se mai poate.

Teru Miyamoto, „Brocart de toamnă”, traducere de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, 2022