Tramvaiul personal al Profesorului

Există o indecență a morții care nu ține de cel plecat, ci de afectele noastre, ale celor rămași.

Am trăit acest sentiment la dispariția prof. Paul Cornea și îl trăiesc din nou acum, când prof. Nicolae Manolescu nu mai este printre noi. Vă aflați, deci, în fața unui text subiectiv și emoțional.

Trebuie să recunosc că am fost profund mișcată de frumoasele rememorări – bine temperate – ale foștilor săi studenți. Cu mine, însă, lucrurile au stat altfel: la aflarea veștii păream de un calm remarcabil, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi afectul a izbucnit, făcând totul praf.

Am citit pe Facebook și mesaje de jubilare. Un alt fel de indecență decât a mea, de sens contrar. Fiecare face față cum poate… Eu sunt de un calm remarcabil, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ultima oară, l-am întâlnit pe Profesor la Uniunea Scriitorilor, în urmă cu aproape două luni. Îl revăzusem mai întâi în vară, după (dacă nu mă înșel) mai bine de 10 ani, timp în care viața mă ținuse ocupată cu ale ei. Aveam nevoie de o recomandare pentru un concurs academic, pe care Profesorul mi-a dat-o fără ezitare, ca și cum ne despărțiserăm cu o zi înainte. A fost, așa cum fusese întotdeauna, plin de solicitudine: i-a cerut, chiar, secretarei să modifice o frază, „să nu cumva să se înțeleagă că o recomand să țină conferințe la Ateneu, ci pentru postul de conferențiar universitar”, apoi și-a pus ochelarii și a recitit textul atent, asigurându-se că totul era așa cum trebuie. I-am promis că, după examen, voi trece să îi aduc cartea care urma să îmi apară peste câteva zile. Am plecat cu același sentiment care mă încerca întotdeauna când îl vedeam: o stare de sărbătoare. Pentru mine a fost o sărbătoare fiecare moment în care m-am aflat în preajma sa. Și cred că nu numai pentru mine. Dar aveam și inima strânsă: la venire, în timp ce se îndrepta spre birou (îl așteptam pe coridor) remarcasem, pentru câteva secunde (secundele acelea în care se uita concentrat, de la distanță, încercând, probabil, să își dea seama cine sunt), un fascicul de privire care nu îmi era familiar, aidoma ochiului de melc întinzându-se imperceptibil spre lume ca apoi să se retragă imediat. O privire care părea să fi văzut multe în acei 10 ani (sau câți or fi fost), poate mult mai multe decât și-ar fi dorit. M-am întrebat atunci ce văzuse: îmbătrânirea (mergea cu pași mici, alții decât cei pe care i-i cunoșteam, și părea ușor suferind) ori abisurile din oameni? Îl știam nemuritor, deținătorul discret al elixirului tinereții: cea mai mare parte din senectute și-o petrecuse fiind tânăr. Apoi s-a luminat. Nu îmi amintesc dacă a zâmbit: „Alice!”. Însă am recunoscut imediat căldura aceea din voce pe care toți i-o cunoșteam.

A trecut și examenul, dar m-a luat din nou viața cu ale ei. Timp de câteva luni, am fost prinsă fără putință de scăpare în vârtejurile sale și mi-a trebuit ceva vreme până la răgazul din ianuarie, când, în sfârșit, mi-am putut anunța vizita. Dna. secretară îmi comunicase că Profesorul mă așteaptă între orele 12.00 și 15.00. În momentul în care am sosit era într-o întrevedere. Mă pregăteam, la rândul meu, să iau loc până mi-ar fi venit rândul, când am fost anunțată că puteam intra. Nimic din cele ce urmează nu sunt întâmplări extraordinare, cum nici ceea ce v-am povestit până acum nu a fost. Amintirile mele despre Profesor se țes din ochiuri mici și fine, asemenea gesturilor din care sunt făcuți oamenii pe care știm că nu-i întâlnim decât o dată în viață. Mi-a spus că văzuse ceva, undeva, despre carte (nu își amintea unde, nu am întrebat ce), așadar o publicasem… Încerca să înțeleagă ce se întâmplase de nu i-o adusesem până atunci. Nici urmă de reproș, doar nedumerire. Impecabil ca întotdeauna, deși, cu siguranță, eu nu fusesem așa… Și-a ridicat servieta și a deschis-o. Ultimul gest pe care mi-l amintesc e cel al mâinilor sale strecurând cartea în ea. Am plecat repede: întrerupsese o întâlnire ca să nu mă facă să aștept, politețea mă obliga să nu-i răpesc prea mult timp. Profesorul nu m-a făcut niciodată să aștept… Îmi amintesc că, spre sfârșitul anilor nouăzeci, când era Președinte al P.A.C. și, la ușa cabinetului său, scriitori, oameni politici și, în general, personalități importante făceau coadă pândindu-i sosirea, se mai întâmpla să am, uneori, nevoie de câte o semnătură pentru o urgență birocratică sau alta. Îl sunam și îmi spunea să vin. Mă aflam și eu, o simplă doctorandă, pe undeva, prin mulțime. Profesorul mă chema, mă întreba despre ce era vorba, rezolva problema, după care vedeam intrând nerăbdători în birou oamenii mari ai momentului. A declarat odată, într-un interviu, că se considera, înainte de orice, profesor. Nimic mai adevărat: studenții și doctoranzii au fost mereu prioritatea sa. A rămas până la sfârșit, fără rest și indiferent de împrejurări, Profesor…

Aș vrea să vă povestesc despre atâtea: despre curtoazia, bunătatea, generozitatea, curajul de a risca pentru valorile, dar și pentru oamenii în care credea, ori despre umorul, echilibrul, sensibilitatea, optimismul, delicatețea sau modestia sa… și aș putea continua. Despre toate aș avea câte o poveste țesută în ochiuri mici, ca acelea din care sunt făcute viețile celor care ne uimesc prin anvergura lor. Nu mă refer, firește, la anvergura intelectuală a profesorului, academicianului, istoricului sau criticului Nicolae Manolescu (despre a cărui operă ce ar mai fi de adăugat?), ci la cea mai rară și misterioasă dintre toate: anvergura umană. Indiferent de poveștile pe care le-am tot auzit în ultimii ani și de luptele de putere din lumea literară, singurul adevăr pe care îl știu este cel pe care l-am trăit. Am avut șansa extraordinară de a fi unul dintre studenții care umpleau amfiteatrul Odobescu la cursul său despre literatura română contemporană, spre mijlocul anilor nouăzeci. Veneau acolo și colegii din cealaltă serie, care ar fi trebuit să audieze cursul profesorului Eugen Simion, dar și oameni care nu îi mai erau sau nici nu îi fuseseră studenți. Miracolul se repeta de fiecare dată, și faptul ăsta era, în sine, un alt miracol, fiindcă nimic minunat nu are tendința la repetiție în lumea în care trăim. Și, cum știam acest lucru, m-am dus din nou, încă un an, la cursul Profesorului, imediat după ce mă acceptase ca doctorandă. La drept vorbind, aș fi mers în fiecare an, dacă nu mi-ar fi fost oarecum rușine…

Pe tot parcursul stagiului doctoral (și a durat mult !), am beneficiat de libertate deplină nu doar în ceea ce privește tema pe care i-o propusesem ori bibliografia, dar și în conceperea și elaborarea tezei, ceea ce pentru mine însemna un stimulent nemaipomenit. Profesorul mi-a oferit sprijin necondiționat, fără să îmi facă nici cea mai mică observație ori să îmi adreseze vreun cuvânt descumpănitor și asta nu pentru că prestația mea ar fi fost ireproșabilă (nu îmi fac iluzia că ar fi putut fi), ci pentru că a înțeles – fără cuvinte – că un asemenea demers m-ar fi trezit, așa cum trezești un somnambul, din propria „transă”. Nu cred că aș fi dus la bun sfârșit doctoratul dacă acea „luare în posesie” solipsistă și încăpățânată de către propriile mele idei ar fi fost întreruptă sau stingherită în vreun fel. Lucrurile au stat exact invers: la un moment dat, i-am spus Profesorului că renunț. Traversasem o perioadă dificilă din punct de vedere personal și eram la capătul puterilor. Altfel, totul era gata: aveam tonele de conspecte, substanța și structura tezei, aproape că aș putea spune că aveam întreaga teză, doar că în cap, nu și pe hârtie, iar timpul era și el pe sfârșite… Și atunci am primit un cec în alb de încredere pe care nu l-aș fi putut primi niciodată de la nimeni și pe care nici eu, ca profesor, nu cred că l-aș putea acorda vreodată cuiva. Poate, cândva, o să vorbesc și despre asta… O precizare, însă, mi se pare importantă: nu doar faptul că gestul venea din partea unui titan al literaturii române (pe care îl admiram și respectam enorm) a contat, ci și anvergura umană, despre care pomeneam mai devreme, a celui care îl făcea. În fond, dacă Einstein m-ar fi bătut pe spate și mi-ar fi spus, să zicem, „ai toată aprecierea mea, te susțin până în pânzele albe”, lucrurile tot nu s-ar fi rezolvat. Nu e vorba doar de girul intelectual în sine, de care aveam, fără îndoială, nevoie, ci de calitatea lăuntrică, nemăsurabilă, a celui care mi-l acorda. Profesorul Nicolae Manolescu a fost nu doar o mare personalitate culturală, ci și un Om de o anumită ținută interoară, care putea, cum doar puțini pot (hélas!), să transforme oameni, situații prin doar câteva cuvinte spuse celuilalt. Genul acesta de putere e netransferabil prin vot democratic ori prin orice altceva: îl ai sau nu îl ai prin ceea ce ești la nivel profund, nu prin „cine” ești în lumea instituționalizată a momentului. Numai o astfel de putere interioară poate trezi în autrui forța de a răsturna lucrurile… Ceea ce s-a și întâmplat: de a doua zi, timp de o lună bătută pe muchie, am scris fără întrerupere până când toată lucrarea a trecut din mintea mea în lumile de hârtie. Am încheiat-o pe ultima sută de metri, ca un pilot de raliu sărit de pe fix care nu mai are nimic de pierdut și pentru care cursa în sine nu mai conta. Contase cecul acela în alb, singurul care trebuia onorat…

Când teza a devenit o carte în sine, Profesorul i-a scris și o prefață. Era pe vremea când își contramandase toate angajamentele ca să finalizeze „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură” și să o preda editurii… Nu vedeam ce mi-aș fi putut dori mai mult. Spre marea mea surpriză și onoare, „O sociopsihanaliză a realismului socialist” a primit, în 2010, „Premiul pentru debut în eseu” al revistei „România literară”. Eram atât de deconectată de la viața literară – nu mai mult decât am fost, într-un fel sau altul, până la aflarea morții sale -, încât am aflat, inițial, de nominalizare, de la o prietenă. La ceremonia de premiere, Profesorul m-a admonestat, pe un ton glumeț, pentru prima oară de când ne cunoșteam: „Așa, deci, nu ai citit revista, ți-a spus o prietenă…!” Avea dreptate, ar fi trebuit să mă trezesc măcar atunci din somnul vieții… Trăiesc sentimentul dureros că, în realitate, prin prezența și rolul său în pregătirea mea academică, am primit unul dintre cele mai mari premii ale vieții, de care abia acum, când scriu aceste rânduri, aflu cu adevărat, și pe care nici până astăzi nu m-am dus să îl ridic. De dl. Profesor am ținut cel mai mare secret al meu: am publicat, ulterior, două volume de poezie, fără să fiu vreodată în stare să merg cu manuscrisele și să-l întreb ce crede despre ele. Nu știa că scrisesem în trecut ori că aveam să mă apuc din nou de scris. Nu avusesem curajul – deși am trecut pe lîngă el, de câteva ori, venind la redacție – nici să îi mărturisesc și nici să îi mulțumesc lui Alex Ștefănescu pentru faptul că fusese cel care „mă debutase” la 17 ani, cu poezii, în S.L.A.S.T. Profesorul a aflat, cu siguranță, de apariția primului volum, chiar din paginile „României literare”, din cronica lui Cosmin Ciotloș. Ce o fi crezut ? mă întreb acum. Nu doar despre poeme, ci despre mine… După mult timp (tot așa), știu că i l-am transmis, cumva, fără, însă, să îmi manifest curiozitatea de a îi afla opinia. Pe al doilea, nu l-a primit niciodată, deși se împlinesc șapte ani de la publicare… Cum aș mai putea să îl fac să știe că, dacă m-a interesat vreodată părerea cuiva din toată lumea asta, aceea a fost a sa, dar că nu mi-am adunat niciodată puterile sufletești să pot întreba…? Oamenii timizi au, uneori, lașități inimaginabile. Înțeleg mai bine (din nou, abia acum, la finalul acestor rânduri) nedumerirea fără reproș a Profesorului de la ultima întrevedere și îmi închipui ce trebuie să-și fi spus: „A publicat, deci, și acest al doilea eseu, pe care a zis că mi-l aduce, dar iar nu l-a adus… decât după jumătate an!” Nu am considerat elegant nici atunci, când ne-am văzut ultima oară, cum nu am considerat niciodată, să sugerez, măcar, ideea că mi-aș fi dorit să îi cunosc părerea. Nu voi ști ce a gândit, ce gândea, fiindcă timpul nu a mai avut răbdare… Nu voi ști niciodată cine sunt, cu adevărat, în poezie, fiindcă singura privire în care conta să mă văd, s-a închis. Am rămas pe cont propriu, așa cum mi-am dorit întotdeauna să fiu… Sper că există un Zid al Imbecililor unde te poți duce să te dai cu capul!

Pe lângă erudiția, raționamentul critic, inteligența vie și celelalte calități care i-au fost recunoscute unanim, atât de către admiratori, cât și de către rivalii ori criticii săi, era (cum bine se poate vedea, cum știm cu toții) și un pedagog, dar și un orator extraordinar, capabil să stârnească entuziasmul intelectual al auditoriului fără a recurge la artificii de niciun fel. Totul curgea firesc în argumentațiile Profesorului, după cum exista un incontestabil element al firescului în întreaga sa personalitate, acel tip de firesc aristocratic cu care, evident, te naști. A fost un intelectual aristocrat sau un aristocrat menit, prin vocație, destinului unei culturi… Ce șansă pentru România !

O ultimă privire în urmă: îmi aduc aminte și că, tot pe vremea P.A.C-ului (prin 1997 – cam pe la începutul stagiului meu doctoral), se ivise posibilitatea unei burse în Coreea de Sud, dar era o problemă cu cei de la ambasadă (nu îmi mai amintesc care), așa că m-am gândit să îl întreb pe Profesor dacă mă putea ajuta. Oamenii timizi au, câteodată, aiurea în tramvai, și puseuri de îndrăzneală nemaivăzută… I-am telefonat, deci, și i-am spus păsul. Ce credeți că mi-a răspuns? „Dă-mi, te rog, numărul de telefon!” Și a vorbit cu consulul coreean, pe care, evident, nu îl cunoștea…

Îmi place să cred (cum mi-a spus odată, demult, în timp ce pleca de la „România literară” pe jos) că dl Profesor a luat „tramvaiul personal” spre casă…

Dar miracolele rareori se repetă, cel mai adesea nu se întâmplă deloc.

Singure cărțile și cuvintele sale ne mai rămân. Ele au suflet.