Un prieten transilvan

Pentru mine, Doru Pop, care se apropie de a 50-a aniversare, chiar înseamnă foarte mult. Înseamnă primul meu prieten român. Să mă ierte Dumnezeul și eidosul românilor, dar de prea multe ori m-am aflat în situații în care mi s-a promis marea cu sarea și nu s-a întîmplat mai nimic. „Sigur!”, „Să facem!”, „Ce fain!” sînt exclamații pe care le-am auzit de mii de ori, în timp ce pot să număr pe degetele de la mîini proiectele care au ajuns la bun sfîrșit. Dacă îmi promite ceva, fie un eseu despre arta culinară din Transilvania, fie o cafea la cafeneaua cutare, Doru se ține mereu de cuvînt. E un transilvan și provine dintr-o familie mixtă de ți-e mai mare dragul.

Doru e prietenul meu în toată puterea cuvîntului. Nu doar un prieten din interes, care așteaptă să-i mai traduc un text, nici prieten de Fb, cu care te saluți dacă te întîlnești și pe care îl uiți în clipa în care îi spui la revedere. Este omul care m-a și ne-a întîmpinat cu cea mai mare jovialitate și amabilitate neprefăcută împreună cu minunata lui soție, Mihaela Ursa.

Este omul împreună cu care am scris un volum de dialoguri notate de pe reportofon sau luate de pe email și redactate apoi de către aceeași Mihaela. Omul care este puțin ca finul Rebeleș din romanul său, personaj care are mereu o maximă despre viață, pe care o formulează cu mult umor – „telenovela socialistă” devine respirabilă în mare parte datorită lui. Intelectual din cap pînă în picioare, fără savonarolismul multora care aparțin acestei categorii. Omul cu care te simți excelent la vremea șuetei și cu care nu te plictisești la conferințe.

La mulți ani, Dorule! Să trăiești încă mulți!