Un teritoriu necunoscut

Dar în decembrie, în perioada în care lucrurile nu se deciseseră încă, făcuse la un moment dat un gest pe care îl regretase mereu de atunci încoace. Venea de la doctorița curantă, la care mergea de douăzeci de ani, și care îl surprinsese plăcut fiind de aceeași părere cu el, ba fiind chiar mult mai radicală ‒ spusese, aruncându-i o privire cu subînțeles, că „se fac experimente pe noi” ‒ și era obosit și nervos, obsedat cum era de luni de zile încoace de gândul că, dacă avea să fie introdusă obligativitatea vaccinării, nu îl mai aștepta, într-o formă sau alta, decât moartea. La întoarcere se oprise la supermarketul unde mergea de obicei și acolo o întâlnise pe o prietenă cu soțul ei. Nu fuseseră niciodată prea apropiați; excelase dintotdeauna printr-o bunăvoință care i se păruse mereu neverosimilă și care de multe ori îl enerva. Cei doi se vaccinaseră fără multe ezitări; trecuse de atunci o bucată de vreme.

Sub imperiul disperării și al enervării ‒ amplificate de părerile similare ale doctoriței de la care venea ‒, venind vorba de vaccin, izbucnise fără să se mai poată abține: „O să vedeți voi peste câțiva ani !” „Ei, peste câțiva ani…” replicase ea moale. (Magda, în ce o privea, când îi pomenise de efectele în timp ale remediului, replicase cu umor: „Auzi, la vârsta mea crezi că mai contează ce va fi peste niște ani ?!”) Desconsiderarea nonșalantă a părerilor specializate opuse versiunii oficiale îl scotea din minți.

Dar ceea ce urmase fusese de-a dreptul incredibil: aflase după vreun an, mult după ce situația se calmase ‒ ca urmare, în principal, a începerii războiului din nord ‒, că respectiva prietenă se pomenise cu un limfom, detectat într-un stadiu avansat. Vestea îl lăsase năucit și îl făcuse să reflecteze încă o dată la diferența dintre teoretic și real: era de mult convins de posibilitatea ca vaccinul să provoace apariția unor boli grave, dar să o constate practic era cu totul altceva. Cu onestitatea care îl caracterizase dintotdeauna, recunoscuse că nici măcar nu puteai fi sigur de acest lucru: pentru a exista o certitudine, ar fi fost necesare analize aprofundate și, în primul rând, cunoașterea mecanismului de acțiune a substanței respective. Deocamdată, concluzia era cumva empirică, dată de numărul brusc crescut de boli de inimă și de tromboze și al cazurilor de cancer. Culmea era însă că ea însăși spunea, cu o seninătate cutremurătoare, că boala i se trage de la vaccin…

În viziunea lui, sciziunea aceasta dintre oameni care fuseseră apropiați nu făcea decât să amplifice certitudinea că totul se ducea de râpă; „înainte de-a ne omorî fizic, boala sau remediul ei ne omoară psihic, învrăjbindu-ne”, își spusese nu o dată. Îți mai puteai reveni după așa ceva ?

Spre propria lui surpriză, reușise să își revină; cumva, într-un mod care îi era neclar, trecuse peste dezacordurile inițiale, însoțite de o oarecare agresivitate, ale lui Iulian și peste ironiile, destul de inofensive de altfel, ale altui prieten, cel căruia îi fusese atât de rău în lock-down încât ajunsese la spital. Poate fusese efectul revelației, avute cam pe atunci, că timpul era limitat în general și cu atât mai mult în ultima vreme. Ceea ce îl surprinsese însă cu adevărat fusese disponibilitatea celorlalți de a trece peste acea perioadă tulbure, cu atât mai mult cu cât revenirea fusese firească, fără vreo tranziție stânjenitoare. Oare ajunseseră să își dea seama că el avusese dreptate, și nu ei ? Se îndoia însă că aceasta putea fi explicația: lui unuia i s-ar fi părut normal în acest caz ca, dimpotrivă, ostilitatea lor anterioară să se transforme în ranchiună, așa cum se întâmplă deseori cu cei nevoiți să recunoască că s-au înșelat, și încă grav, într-o privință esențială.

Dar tot nu se terminase totul, și lovitura cea mai grea, deși, paradoxal, îi confirma varianta proprie, urma să vină tocmai de la prietenii săi de aici, cei cu care avusese disputa legată de pandemie și vaccinare: cu ceva timp înainte de accidentul nuclear, Magda îi spusese că s-a îmbolnăvit de mielom.

Rămase pe gânduri iarăși, cu volumul acela vechi lângă el. Realitatea îl asalta din când în când, în valuri, copleșindu-l și retrăgându-se. Era undeva acolo, prezentă, dar cumva nedefinită, vagă, parcă inconsistentă. Se întrebă ce nivel atinseseră acum radiațiile, dacă continuau să crească sau se stabilizaseră, fiind însă suficient de periculoase pentru a fi letale. În cât timp aveau să apară simptomele ? Și cum vor fi ele ?

Dar „siguranțele”, cum le numea el de multă vreme – încă din timpul terapiei aceleia îndepărtate – se făceau simțite, îndepărtând întru câtva presiunea realității teribile, făcând din ea doar ceva ce revenea periodic, pentru a fi alungat în scurt timp. Dar oare cât avea să dureze asta ? Măcar avea să dureze ?

Mintea îi tăcu câteva clipe. Da, moartea devenise tot mai prezentă de la o vreme, cu precădere de doi ani și jumătate, de când începuse destrămarea lumii de până atunci. Nu că cea dinainte ar fi fost grozavă; dar ce urmase fusese de-a dreptul incredibil: o răsturnare de neconceput, care chiar depășea unele distopii.

Efectul se manifestase insidios, inclusiv în vise, uneori în moduri neverosimile. Unul din ele, cu precădere, îl marcase profund, atât prin imprevizibilul, cât și prin oroarea lui. Se cutremura și acum când și-l reamintea.

Îl avusese relativ recent, într-o noapte petrecută la prietenii lui, în timpul acelei crize în care se disputaseră la nesfârșit pe subiectul pandemiei și al vaccinării. Nu li-l spusese, nici măcar Magdei, reținut de însuși aspectul său oribil, și, oricum, nu i l-ar fi spus decât ei. Însă amânase întruna. Dar într-o seară, când venise la ei după ce refăcuseră bucătăria și când erau sus, în camera „lui”, unde îi Magda îi schimba așternutul, găsise că era în sfârșit momentul potrivit. „Acum, că suntem doar noi doi, profit ca să-ți povestesc un vis îngrozitor pe care l-am avut aici, atunci, ultima dată când am venit la voi,” îi spusese el. „Înainte de-a reface noi bucătăria ?” întrebase Magda. „Nu, după. Ține-te bine, adăugase el în glumă. Eram cu tine jos, în bucătărie – ciudat, era cea veche – , tu tocmai deschiseseși ușa de la cămară și voiai să intri să iei ceva, și… s-a stins lumina peste tot, iar tu ai dispărut.” „Aoleu ! râsese Magda. „Așa curând ?! Credeam că mai am !” „Nu ai murit, pur și simplu te-ai mistuit în aer. Nelu nu știu unde era, nu apăruse. Era beznă, deci. Și atunci am auzit niște zgomote de sus, de pe hol. M-am dus la baza scării și m-am uitat în sus. Și acolo, era tanti Lucreția, legănându-se înainte și înapoi, în picioare, moartă, cum o știam, între peretele dormitorului vostru și balustrada scării. Rămăsesem singur în toată casa, în întuneric, cu o moartă-vie !”

„Doamne, da’ de unde ți-o fi venit ?!”, se crucise Magda. „Asta m-am întrebat și eu. Știi doar că m-am înțeles întotdeauna bine cu ea. Iar când a spus că eu sunt «ca și din familie», îți dai seama că am îndrăgit-o. Așa că n-am idee.”

Dar visul păruse să se prelungească, într-un mod foarte bizar, după trezire. Se trezise, firește, înghețat, neînțelegând în ruptul capului de unde îi venise, vorba Magdei. Era abia opt și ceva, foarte devreme pentru el. Dezmeticindu-se cât de cât, constatase că Magda și Nelu nu dădeau semne că s-ar fi trezit, deși se sculau devreme. După ce stătuse o vreme, se îmbrăcase și coborâse în bucătărie, unde umpluse filtrul de cafea și îl pornise. Cei doi tot nu păreau să se fi trezit. Pe nesimțite, începuseră să îi dea târcoale gânduri ciudate. Ce era cu ei ? Își dădea seama că era o prostie să își facă asemenea griji, dar pe de altă parte, faptul că întârziau să se trezească și fundalul coșmarului constituiau factori care nu se lăsau alungați cu una-cu două.

Iar când se treziseră în cele din urmă, îi întrebase doar ce s-a întâmplat, fără să sufle o vorbă despre coșmarul teribil, pe care nu reușise să i-l povestească Magdei decât după mult timp.

Atunci, după ce aflase de îmbolnăvirea ei, se întrebase dacă putea exista vreo legătură, dar conchisese că, dacă era și oricare ar fi fost, era prea camuflată. „Cu excepția morții, de o intruziune brutală și înspăimântătoare”, se corectase singur.

Rămase pe gânduri, întins, ca de obicei, cu picioarele puse pe scaunul de bucătărie din fața canapelei. Tot nu dăduse drumul la televizor. Ar fi spulberat calmul precar pe care reușise să și-l încropească. Și apoi, televizorul… „Am ajuns ca până și sfârșitul lumii să fie transmis la televizor”, își zise el. Văzuse pe vremuri un film pe tema asta, din care nu reținuse decât ultima secvență: în cadrul unui conflict situat în Orientul Mijlociu, un reporter transmitea din Golful Oman despre luptele care se desfășurau în apropiere, pe uscat, și la un moment dat scoate un strigăt de groază, iar după o deflagrație, imaginea dispare. După câteva secunde în care ecranul rămâne gol, legătura e dată în studio, unde prezentatorul spune că s-a pierdut legătura cu colegul lor din Golful Oman, încât despre situația de acolo nu se mai știe nimic. Subînțelesul era clar: nava de război americană de pe care se transmitea fusese lovită de o încărcătură nucleară.

„Deci așa va fi ? se întrebase el atunci. Ecranul va rămâne brusc gol, și atât ?” Aceeași întrebare și-o pusese nu o dată în ultimii ani, de-a lungul comunicatelor periodic alarmante care păreau să spună că se atinsese limita extremă, dincolo de care va începe războiul mondial. „Cum va fi, concret, când limita chiar va fi atinsă ? Un prezentator va anunța – pe ce ton ? calm ? neutru ? stins ? – ceva de genul că o rachetă cu încărcătură nucleară medie a lovit orașul… din… ? Și apoi ? Forțele NATO au început înaintarea pe pozițiile prestabilite în vederea ofensivei pe teritoriul rusesc ? Și apoi ?”

Ce avea să fie apoi constituia un teritoriu necunoscut.

Fragment din romanul „Ultimul refugiu”

Photo by Juliane Liebermann on Unsplash