Vintilă Horia. Dosarele C.N.S.A.S. și sfârșitul de ciclu (fragment)

Capitolul I

Arhivele represiunii sau represiunea prin arhive? Cazul Vintilă Horia

La sfârșitul cercetării mele în arhivele C.N.S.A.S. (octombrie 2015), după consultarea dosarelor existente pe numele lui Vintilă Horia, concluzia a fost următoarea: acuzația adusă scriitorului în timpul campaniei de presă orchestrate de Securitate în 1960 (cu complicitatea Partidului Comunist Francez) privind calitatea de membru al Gărzii de Fier este falsă sau, cel puțin în materialele de arhivă care mi-au fost puse la dispoziție, nu am găsit dovezi care să susțină această ipoteză.

Însă concluzia îl exonerează doar de una dintre acuzațiile formulate atunci. Din păcate, cele privind articolele publicate în România și invocate, de asemenea, în rechizitoriul din L’Humanité, erau, după cum se știe, întemeiate. Articolele există, faptele nu pot fi negate.

Spre finalul comunicării susținute la Lyon în 2015 scriam următoarele: „Întrebarea pe care François Boutin o pune în articolul său Terreur dans les lettres, publicat în La France Catholique pe 9 decembrie 1960: Et les « fautes de jeunesse » de M. Wurmser? (1), referindu-se la articolele pro-staliniste ale acestuia din urmă (scrise pe vremea când avea o vârstă mai matură decât cea a lui Horia în anii colaborării la revistele incriminate în L’Humanité) rămâne retorică. Liderul Partidului Comunist nu și-a modificat niciodată poziția în privința convingerilor sale. În ceea ce îl privește pe scriitorul român …” Ei bine, continuarea frazei a trebuit reformulată într-un întreg capitol, care poate fi citit la finalul acestei cărți.

Pe de altă parte, cealaltă întrebare, și anume dacă „l’affaire Horia” a fost un act de justiție sau mai degrabă unul represiv, e și ea la fel de retorică astăzi pe cât era în 2015… O ultimă informație descoperită de mine în microfilmele din dosarul de urmărire întocmit de SIE pe numele lui Vintilă Horia a fost revelatoare: în 1988 statul român făcea demersuri în vederea cumpărării drepturilor de autor pentru „Dumnezeu s-a născut în exil”. (2) Scopul era acela de a-i publica romanul în țară și de a-l ecraniza. Într-un document datat 22 August 1988, un anume colonel (al DSS) Rațiu Gheorghe scria următoarele: „În urma studiului și analizei efectuate de către factori culturali de specialitate, a rezultat că cea mai adecvată lucrare, din punct de vedere literar-artistic pentru realizarea unui scenariu pe această temă, o constituie romanul Dumnezeu e (sic!) născut în exil.” Potrivit „factorilor culturali de specialitate”, cartea premiată de Goncourt și repudiată de PMR în 1960 avea, 28 de ani mai târziu, toate calitățile necesare pentru a prezenta, într-un film artistic, „aspecte de interes istoric privind originea și continuitatea poporului nostru pe actualul teritoriu.” (3) Ciudată justiție …

Prin urmare, romanul lui Vintilă Horia, scriitor declarat criminal de război și condamnat la detenție grea pe viață de către un Tribunal al Poporului în 1946, era numai bun – de fapt, era cel mai adecvat! – pentru a reprezenta interesele României și a ilustra „originea și continuitatea poporului nostru pe actualul teritoriu”… (același roman, descris în notele informative ale Securității din anul Premiului Goncourt drept „defăimător” la adresa țării!). Discursul oficial naționalist din ultima parte a dictaturii ceaușiste avea nevoie, după aproape 3 decenii de la momentul 1960, de legitimarea pe care i-o putea oferi un criminal de război condamnat de către un tribunal stalinist, a cărui discreditare internațională fusese orchestrată de regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Și, ca o ironie a sorții, același Partid Comunist depunea eforturi în vederea obținerii acestei legitimări tocmai prin exploatarea romanului pentru care scriitorul fusese desființat public! Câtă credibilitate mai are – după alte 3 decenii (și jumătate) de la această „ofertă” de salubrizare a unei relații dezastruoase dintre un scriitor anticomunist inflexibil și puterea politică a țării care îi dăduse de ales între închisoarea pe viață și exilul – câtă credibilitate mai are, deci, condamnarea Tribunalului Poporului din 1946 și care este impactul ei astăzi? Cum trebuie înțeleasă „dreptatea” făcută de o orânduire politică (oricare ar fi aceea), atunci când ea însăși este gata să se dezică de propriile-i decizii, în funcție de propriile-i interese? Pe scurt: mai luau în serios autoritățile de la București, în 1988, această condamnare? Și care era legitimitatea cu care ele îi învesteau încă pe cei ce o pronunțaseră cu 42 de ani înainte? Sunt întrebări firești, la care cei în măsură (specialiști în drept și istorici, nu doar filologi) ar trebui să ne dea o soluție definitivă, dacă nu juridică, cel puțin morală. În privința celei juridice, este posibil ca un indiciu descoperit de mine în dosarul de urmărire al SIE să fie de folos. El ar explica de ce autoritățile române se aflau, în 1988, în situația legală care să le permită să-i facă unui exilat cu statut de criminal de război o astfel de propunere…

Capitolul IV

Jurnalele sfârșitului de ciclu

Convingerile politice intime ale lui Vintilă Horia, nutrite, poate, de-a lungul întregii vieți ori în manieră recurentă, ca reacție la provocările istoriei, așa cum pare să sugereze Cristian Bădiliță (4), sunt cele care îl expun, astăzi, așa-numitului radar etic. Din fericire, însă, ele privesc doar scrierile autobiografice, nu și opera de ficțiune.

În articolul său despre trecutul politic al lui Eliade, Norman Manea admitea, pe bună dreptate, că literatura trebuie să răspundă unor criterii estetice, și nu morale, după cum lucrările științifice se supun standardelor academice. Făcea, însă, o delimitare. În opinia scriitorului, memoriile, jurnalele, fiind personale, nu pot evita testul etic. (5)

Este motivul pentru care o analiză a cazului Horia nu se putea reduce doar la consultarea arhivelor, ocolind caracterul politic al scrierilor autobiografice, cu precădere al ultimelor două.

În urmă cu opt ani, odată cu încheierea cercetării în arhivele C.N.S.A.S., mă bucuram să descopăr că Vintilă Horia, în ciuda angajării ideologice din tinerețe (la vremea când își scria articolele avea între douăzeci și douăzeci și șapte de ani), nu făcuse parte dintr-un partid criminal. E mult, e puțin? Contează, schimbă cu ceva lucrurile? În măsura în care fiecare frântură de adevăr e la fel de importantă ca echivalentul său în vinovăție, eu cred că da. Dacă ar fi fost legionar, ar fi contat.

Nu am resimțit, însă, aceeași bucurie la citirea jurnalelor sfârșitului de ciclu. Aș spune că dimpotrivă… Mă refer, desigur, la conținutul lor politic.

Note

(1) Boutin, François, „Terreur dans les lettres”, La France Catholique, 9 décembre 1960, p. 4, apud. Georgeta Orian, ibid., p. 143.

(2) Dosar SIE 6090, adresa nr. 0066075 din 22 august 1988, din partea Ministerului de Interne (Departamentul Securității Statului) către Unitatea Militară 0544/225, p. 219 (numerotare de mână), adică p. 269 din pdf SIE. Vezi cap. „File de dosar(e)”.

(3) Ibid.

(4) „Odată cu sfârșitul dictaturii franchiste și cu instaurarea unei democrații „de stânga” sub tutela monarhiei (ea însăși pregătită de Franco) se activează și fondul reacționar al scriitorului, care nu și-a ascuns niciodată simpatia pentru regimurile autoritare de dreapta, „katechontice”. În plus, Partidul Socialist al lui Felipe Gonzalez s-a instaurat viguros la putere în 1982 (va rămâne 14 ani), efectele resimțindu-se mai cu seamă în mediile intelectuale și universitare, frecventate de Vintilă Horia. Până atunci toate energiile sale au fost canalizate spre opera beletristică, cea estetic-literară, spre cariera universitară și familie. În momentul când ideologia democratic-comunistă (și cele două aspecte sunt gemelare pentru Vintilă Horia) invadează Spania, el își reactivează „scutul antiatomic”.” (Cristian Bădiliță, în prefața la „Jurnal de sfârșit de ciclu 1987-1989. Note despre exilul lui Dumnezeu”, Ed. Vremea, București, 2018, p. 5).