„Visătorii de dincolo de intersecție” de Liviu Cangeopol

Orașul acesta e al meu –
nu din vreo ambiție posesivă,
ci pentru că așa figurează în registrele memoriei.
De altfel, nici nu știu dacă a existat cu adevărat.

Există visători de asfalt care au capacitatea de-a privi nostalgic la propriile timpuri. Miofil Bejenaru nu se număra printre ei. Noi, poate, uitându-ne peste umăr la acele vremuri, prezentăm tendința unei cosmetizări mitologice – până și cele mai dizgrațioase hidoșenii tind să capete trăsături familiare și, sub acest aspect, plăcute amintirii. Un vânător cu cizme văcsuite, un tăietor de lemne, poștașul acoperit de medalii de război, morți demult – tocmai compania îngerilor îi face atât de prețuiți în zilele noastre.

Câteva străduțe au păstrat fragmente identice: stâlpi vechi dați cu gudron, câte o bucată de piatră păstrând luciul anotimpurilor, o fâșie de trotuar smulsă de ploi și roțile camioanelor de poștă, cearceafuri puse la zvântat în curtea minusculă din spatele cerdacului circular, incinta unui magazin păstrând întocmai sulurile stofelor de odinioară. Smoala visului cu gura încleștată. Brusc, te vei trezi în plasa trecutului, unde nimerești peste sufletele hoinarilor de-atunci. Le deosebești ușor de magma nepăsării de azi, căci au chipuri mai întunecate decât omul nou, nu zâmbesc, nu se bagă în discuție, însoțiți de mirosul de anemone și lumânări de ceară galbenă. Teoretic, există șansa să dai peste orice decedat al anului 1967, inclusiv peste Miofil Bejenaru, căutând cu fragilitate o bucată de catifea pentru costumul de înmormântare.

Părinții lui au călătorit tocmai de la Breazu, cu tramvaiul în beznă și coroane albe de-o parte și de alta, plin cu lăutari amețiți de băutură veselă și 24 de fecioare în dantelă fumurie, ca la moartea unui poet adevărat. Realitatea e că nimeni nu era conștient de ce se întâmplă. După ultimul vagon, fugea cu limba scoasă un motan de zece kile.

Un contemporan în vârstă ar fi rămas înmărmurit de câte uitări ar fi străbătut în lumina unui apus care nu se mai califică. S-a făcut curat în urma atâtor suflete, s-a dat cu mătura prin toate curțile. Nu faci două parale. Chipul celui mort se stinge-n vitrine, femei frumoase pe care n-ai să le atingi niciodată. Magazinul de încărcat sifoane și atelierul de curele și chipie. Au pus un oraș mizerabil pe spinarea cimitirului fascinant de odinioară.

Fetele în rochițe de școală, trecute prin maidane zgomotoase sub castani, câini cu blana mușcată, până s-au făcut babe și babele, țărână, pulbere de stele. Cerul reflectă două generații în urmă în balta constantă a ploii de vară. Palpitația orașului care se cântă singur prin vocea canalelor și șuierul copacilor smintiți pe lângă drum. Evocarea invocă o putere greu de stăpânit – e alchimia fără hotare a minții, care intră prin orice carte văzută pe rafturile din fereastră și iese prin ușa unei magazii din spate, în care nici șobolanii nu mai intră, pentru că mintea povestitorului este cea mai neîntinată de pe stradă, o stradă nesfârșit încolăcită în sute de străduțe și intersecții, parcuri, piețe și – cel mai de preț, pentru că nu îngrădește imaginația – locuri virane peste care zboară rațe sălbatice spre câmpiile de dincolo de pădurea de la marginea orașului. Ne aflăm la câțiva pași de Tg. Cucu. Ne apropiem în acordurile amplificate cu orice pas de imnul Naimei, lamentație suită deja la ceruri din epoca în care tramvaiul de pe Sărărie întorcea imediat ce strada se termina în Cuza-Vodă.

Orașele din Vest își țin fața impecabilă, căci nimeni nu vrea să vadă urmele murdare pe care le ascund. Într-o răscruce unde a fost ucis un om, au ridicat o catedrală barocă, pe un maidan măcinat de violențe au pavat un parc. Noi n-am dobândit acest complex.

Toate vehiculele se înțepenesc în greva visului. Chipuri uitate de ele însele. Ceva tot rămâne. Aveam prieteni care nu fuseseră încă născuți. O parte din mintea care evocă va fi descoperită cândva. Scriu pentru că toți cei care și-ar aminti și s-ar simți gata să izbucnească în plâns au avut timp să moară.

Fragment dintr-un roman în curs de apariție

Liviu Cangeopol s-a născut pe 28 martie 1954, la Iași. Urmează studii de filologie, întrerupte în anul al III-lea, apoi de contabilitate si business administration, încheiate la New York și Atlanta. Publică primele proze în revista Dialog (august 1978) și debutează editorial în 1989 cu Ce-ar mai fi de spus (coautor: Dan Petrescu, Agora, SUA, 1989; Editura Minerva, 1990; Editura Nemira, 2000). În 2007, publică romanul Zîmbetul (Editura Humanitas). În 2013 a publicat romanul Calmul prelevat în furtună, la Editura Cartea Românească.