Zăpada acoperă urmele celor fericiți

Clara începuse să întârzie la serviciu. La început m-am prefăcut că nu observ. Petreceam uneori o oră, două după program să duc munca ei la bun sfârșit. Astăzi a venit Ana să mă viziteze. Tonul gândurilor s-a schimbat, chiar și nuanța pereților, Ana râdea jucăuș și ziua mi se înseninase.

– Clara e un fel de Valentin, a zis Ana în timp ce aranja niște cărți pe un raft. Am auzit că Mizuki o să publice un nou roman. Valentin m-a avertizat că nu o să fie o veste prea bună pentru noi. Ce-i pasă lui, el e bucuros să calce rufe, mai ales bluzele mele cu mâneci largi de pescăruș. E atent la ce scrie pe etichete, să întreții o haină e o artă, zice el. A început să mă mănânce pielea, mai ales la ceafă, mâța lui Valentin îmi produce alergii.

– Clara e o halterofilă fără mușchi. Oare de ce nu ne-a anunțat Mizuki și pe noi că scoate o carte nouă? Ne-a lăsat să alergăm ca proastele pe plajele ei cu pești zburători. Oare despre ce e noul ei roman?

– Valentin e chiar frumușel, și Ana a mieunat încet.

– Mda.

– Cine știe despre ce e vorba? Dacă nu ne-a chemat înseamnă că nu este despre noi. O să mă duc la lansare și o să-i pun niște întrebări usturătoare ca sarea de mare în ochi. Nu o să îl traduc.

– Poate că Valentin o să-și dorească el traducerea. Asta dacă ajunge la editura voastră. Cine știe ce idei are Akira.

– Se vede că te-ai cam îndrăgostit de el. Îți cam stă în fire.

– Nici vorbă! Eu mă îndrăgostesc doar de bărbați cu care orice relație e imposibilă.

– Deci?

– Cu Akira ar fi posibil.

Ana a rămas într-o poziție fixă, cu ochii pe geam, începuse să plouă. Ținea în brațe o carte cu coperte parfumate. Se bucura de volumele vechi și le adulmeca încercând să-și imagineze șirul lung de proprietari și mai ales pe ultimul bărbat dintre ei. Plecarea cărților din case, exodul spre ale biblioteci, spre alte epiderme și retine.

– Lavanda îmi face greață.

– Asta a ce miroase? Mă și mir că a rezistat atâta timp.

– A trandafiri pudrați și a bujor presat în cărțile bunicii mele.

– Ana, ai fi o excelentă creatoare de parfumuri. Să le aduci oamenilor aminte de momentele care miroseau a soare, catifea, pudră și îmbrățișări.

– Mai degrabă a lemn găurit de carii, ca sertarele din camera bunicii. Cel mai mic sertar din lume era plin de obiecte.Încăperea în care m-am simțit cea mai fericită și liberă în copilărie a fost o bucătărioară dintr-un apartament cu două camere. Era o cameră lungă și îngustă care se termina cu o fereastră de care era prins un coș din sârmă împletită. Acolo bunica ținea două trei ghivece cu flori, neapărat regina nopții, și punea păsărilor grăunțe și apă. Chiuveta, frigiderul și apoi aragazul pe peretele din dreapta cum priveam spre geam. Vizavi era o măsuță mică cu două taburete. În locul liber rămas, abia ne strecuram. Bunica era mititică, iute și foarte îndemânatică. Pe masa aia s-au născut cele mai fine foi de plăcintă și cei mai delicați mucenici învârtiți pe degetele ei subțiri. Îi învăluia în făină și-i lăsa la uscat pe un ziar. Iubirea nu dispare, nu e făcută din lut. Bunica a crezut în mine așa cum eram și nu așa cum își doreau ceilalți din familie să fiu. Ea îmi dăruia cărți cu povești și îmi scria dedicații în care-mi amintea mereu cât de mult crede în mine și câte lucruri frumoase o să descoperim împreună. Nu mi-a cerut niciodată nimic. În sertarul de lângă patul ei din lemn de nuc erau comori. Mă lăsa să umblu la ele, avea mereu zahăr candel, cremă de față cu propolis, hârtii cu pudră, un strugurel de buze, cum se spunea pe atunci, plase pentru păr. Așternuturile erau albe cu margine din dantelă și miroseau a pudră. Safe-ul din camera ei, masiv, argintiu, adăpostea un album mare cu poze vechi, cu femei elegante, rochii superbe, pălării, blănuri, bărbați fumând trabuc, seducători, calmi, ușor absenți. În casa bunicii timpul și spațiul aveau alte coordonate și asta am observat abia atunci când ea a murit și timpul a năvălit în valuri mari peste mine. Ea oprise timpul. Eu nu mai puteam, intrasem într-un șuvoi neîncetat. Copilăria se terminase. Spațiul se lăbărțase și el, în camera ei, fără prezența ei, obiectele se întorseseră la natura lor grosolană. Nu am avut voie să plâng, acel sfat idiot: nu mai plânge, așa e viața! De ce să nu plâng!? Faci rău celorlalți. Nu mă interesa. Vidul mă cuprinsese, mă seducea cu eleganța lui de catifea și mă strângea în brațele lui puternice arătându-mi pe cer o stea. Aveam șaisprezece ani.

Foto: Răzvan Lazăr

Am luat-o în brațe pe Ana. Apăruse și Clara și se holba la noi.

– Ce-i cu tine așa de târziu?

– Îmi cer scuze, a mormăit ea și s-a dus să-și lase geanta și haina și să se apuce de lucru.

– Clara! am insistat.

– Da, a zis ea netezindu-și fusta. Am observat mai bine corpul ei firav.

– Ai auzit că Mizuki lansează un nou roman?

– Despre ce?

– Nu știm încă.

– Îl lansează și la noi în librărie?

– De ce tot întârzii? Ai pățit ceva?

Clara a lăsat ochii în pământ și nu a răspuns.

– Nu cred că o să lanseze romanul la noi, oricum Ana nu e dispusă să-l traducă, și știm doar că e cea mai bună traducătoare a japonezei.

Clara a ridicat din umeri.

– Dacă ai nevoie de concediu, spune-mi, oricum tu ai jumătate de normă. Din care a rămas un sfert, poate nici atâta.

– Nu am nevoie de concediu. Sunt la zi cu examenele la facultate. În weekend dorm bine. Uneori mai ieșim la un lac de lângă oraș să facem picnic.

– Cine e fericitul?

– Filip.

– Așa de repede?

– Așa de repede, ce?

– V-ați și cuplat?

– Nu ne-am cuplat.

-Atunci?

– Ne simțim bine împreună.

– Și atunci de ce întârzii la serviciu? Și ce ai vrut să spui cu mesajul ăla?

– Că o să plec mai devreme.

– Vii târziu și pleci devreme?

– Întreabă-l pe Siri, te rog.

– Nu cred că se pricepe la încurcături din astea amoroase.

– Siri e timid uneori, e foarte politicos atunci când nu cunoaște răspunsul. Nu vrea să te simți prost că ai pus o întrebare greșită.

– Nu există întrebări greșite.

– Da, da, doar răspunsuri aiurea. Îmi cer scuze. Cred că și Siri e îndrăgostit. Ca și mine.

– Ăsta nu e un motiv suficient de bun ca să vii târziu la treabă.

– Poate că nu.

– Cum e Filip? a întrebat Ana.

– Las-o pe Clara, îți zic eu cum e Filip.

– Nu e treaba ta, Love, a mormăit Clara și s-a îndepărtat cu o cutie imensă în brațe.

– Își pierd vremea fetele astea, cu băieții de azi n-o mai scoți la capăt. Ana, Filip e un leneș, un răsfățat, un băiat de bani gata.

– Toți am fost leneși când eram tineri.

– Eu, nu. Dar nu aș vrea să scormonesc în trecutul meu.

– E în regulă. Stai liniștită. Filip o s-o facă să sufere? Clara! a strigat Ana. Lasă-mă să te ajut cu cutiile alea. Love, te rog, odihnește-te o clipă. Stai jos. Mă ocup eu de toate.

– Azi e o zi frumoasă.

– Tocmai de aceea. Ieși pe balconul nostru, închide ochii câteva clipe și relaxează-te.

– La locul nostru de întâlnire.

Plouă sau mai degrabă e lapoviță, stau la geam cu o cană de ceai și privesc imaginile jilave. Strada e din ce în ce mai aglomerată la orele dimineții. Seara târziu se mai rătăcește câte un aiurit în căutarea a ceva știut doar de el. Cartierul în care m-am mutat nu e chiar în centrul orașului, diminețile sunt alerte, oamenii se trezesc devreme, drumul înseamnă timp, seara ei nu prea mai ies din case.

M-am mutat împreună cu Clara într-un apartament de trei camere, nu foarte mare însă bine împărțit. Ne ajutăm una pe cealaltă să mai reducem din cheltuieli. Până la nunta ei mai e timp. E ca un bulgăr mic care a crescut rostogolindu-se. Ajuns la destinație, este o frumusețe de bilă de zăpadă sau se poate sparge pe drum risipindu-se, ducând în toate zările ace albe și reci. În inima cuiva, tot se vor înfige.

Clara e tânără și optimistă. A mai pus un kilogram-două pe corpul ei firav și acum pielea ei arată bine. Se visează purtând o rochie de culoare crem, i-am spus părerea mea, ar arăta ca perdeaua bunicii. Albul e culoarea mireselor tinere.

Ninsoarea e bucuria regală a oamenilor obișnuiți. Nu am făcut nimic special pentru ca această desfășurare de alb să se ivească și iată că ea se așterne la picioarele noastre fără vreo pretenție anume. Privirea oamenilor obișnuiți, de obicei neatentă, primește de această dată un văl de splendoare.

Inima mi-a mișcat. După multă vreme de amorțire. Zăpada și fulgii molateci și zglobii m-au suit pe sania lor. Ciorile negre se înalță pe curenții albi ai viscolului ce tocmai s-a pornit. Apar și pescărușii pentru un balans al griurilor hibernale. Cât de mici par în vastul cer inundatde aromele de fum și în ritmul târnurilor de răchită ce mătură harnice trotuarele. M-am pus pe așteptat. La limita între lumină și întuneric, în crepusculul violaceu și parfumat. Tămâie și ceață. Silueta lui a apărut, vrednică și elastică, smerită și uneori curioasă. Inima mi s-a mișcat iarăși. Am vrut s-o rog să nu se ambaleze iarăși, știe și ea ce a pătimit. De acum tu ești iubitoarea, parcă îmi spune ea cu glas subțire. Prea multă vreme ai fost cea care ai așteptat în zadar să vină o mare iubire peste tine. Tu ești iubitoarea. Zâmbetul lui e sincer, ochii limpezi, vorba blândă. În iarna asta vorbim despre meteo, e un subiect comod care nu produce prea multe pagube, poate doar surpări de teren la primăvară.

– Peștii nu ar putea trăi în zăpadă, zice el. Deci?

– Dar zăpada tot apă e, îi răspund și râdem amândoi de neroziile noastre.

Un subiect de discuție e ca o păsare cu aripile întinse la maxim, spre el și spre mine, ferindu-ne de nepăsare, de uitare, de răutate și adăpându-ne cu blândețe și, uneori, când crepusculul se cufundă în întuneric, aducându-ne aminte că tandrețea este totul. Tu ești iubitoarea. Nu mai aștepta brațele încovoiate și vorbele frumoase. Nu te ajută cu nimic. Iarna asta e altfel. A picat într-o zi de luni și de atunci tot lunieste. Candoarea e născută într-o zi de joi, în cea mai mare zi de joi din câte există.

Inima mi s-a mișcat iar. De data asta mai tare. Glasul lui e departe, tandru, nu vrea nimic, nu cere nimic. Mă protejează. Asta de când am căzut de acord că peștii preferă apele, chiar și pe cele foarte reci și că zăpada ar acoperi urmele lor. O veche zicală finlandeză spune: zăpada acoperă urmele celor fericiți.

Fragment dintr-un roman în lucru