Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic

I. P. Culianu despre I. P. Culianu

Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.

Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte şi în interviul din 1978:

„Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor 70.”

I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va mărturisi:

„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit.”

Trauma comunismului este, în unele cazuri, ireversibilă, fenomen evident, crede Culianu, în cazul oamenilor de litere români răspândiţi prin Occident şi nu numai. Scriitori plecaţi din România continuă să scrie la fel ca în ţară, temându-se să-şi exprime părerile, temându-se, în fapt, să aibă păreri. Cultivă arta pentru artă. Unii scriitori români însă, ar suna un posibil contraargument, strecurau în chiar volumele publicate în România mesaje încriptate ostile regimului. Aceste mesaje, pare-se, erau căutate cu aviditate de publicul cititor. Dar şi în acest caz cred că avem din nou de-a face cu o iluzie. Foarfecele cenzurii funcţiona, de cele mai multe ori, fără greş, iar aluziile, mesajele erau lăsate anume pentru a preocupa minţile oamenilor cu futile jocuri hermeneutice. Libertatea era doar un joc al iluziei. I. P. Culianu avea dreptate să fie deranjat tocmai de lipsa de atitudine făţişă a intelectualului român, mai ales a celui din Occident:

„Mă îndurerează uneori să văd cum disidenţii se lasă fagocitaţi de modelele Occidentului, să constat uşurinţa cu care ei renunţă la sine. Eu vin dintr-o ţară care nu a produs mari disidenţi, îmi pare rău să o spun, dar aşa este. A dat, în schimb, numeroşi scriitori şi intelectuali de talent. După ce debarcă la Paris, ei continuă să scrie romane, de altfel întru totul apreciabile, din care elimină orice „mesaj”, cultivând prin urmare arta pentru artă. Făceau la fel şi în România, numai că în România erau constrânşi s-o facă pentru a putea spera că vor fi publicaţi, se refugiau în ideea artei pentru artă fiindcă nu aveau încotro; aici însă ar putea face orice şi nu fac.”

În 1984, Andrei Oişteanu reuşeşte să discute cu I. P. Culianu, discuţie concretizată într-un interviu publicat, după ce a fost refuzat de revistele „Vatra”, „Ethnologica” şi „Viaţa Românească”, în „Revista de Istorie şi Teorie Literară” (nr. 3/1985). A. Oişteanu povesteşte despre aventura apariţiei interviului:

„Era primul text de I. P. Culianu care apărea în România, de la emigrarea sa, în 1972. Pus în faţa faptului împlinit, Consiliul Culturii se pare că a încercat să limiteze efectele, obstrucţionând apariţia vreunor comentarii, fie ele şi negative. Prin redacţii se vorbea că Arthur Silvestri ar fi predat la Luceafărul un articol dur la adresa lui I. P. Culianu şi a textului apărut în RITL, dar că cenzura nu ar fi permis publicarea lui; pentru a nu face vâlvă în jurul cazului.”

Interviul a fost reluat în mai multe volume dedicate lui Culianu sub titlul „Despre gnosticism, bogomilism şi nihilism cu Ioan Petru Culianu”. Tematica discuţiei este dezvăluită încă din titlu, fiind vorba despre subiectele care-l preocupau pe Culianu în acea perioadă: „Temele pe care le-am abordat în acest dialog (religiile dualiste, gnosticismul, nihilismul ş.a.) erau atunci, în 1984, obiect de studiu pentru Ioan Petru Culianu şi au compus, ulterior, materia unei cărţi de excepţie: «Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie şi mituri»”. Subiectul Mircea Eliade nu putea fi, de asemenea, ocolit. Memorabilă rămâne mărturisirea tânărului savant român în legătură cu acest subiect:

„Eu am spus întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade, în măsura în care Domnia Sa îmi recunoaşte această calitate. Întrucât, în repetate rânduri, recunoaşterea s-a produs – sunt un discipol al Domniei-Sale. Mă leagă de Mircea Eliade, aş zice, toată experienţa mea, pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care, în primul an de facultate, într-o criza de identitate, pe care mulţi o au, am pus mâna pe cărţile lui.”

Discuţia se îndreaptă apoi înspre problema influenţei bogomilismului asupra sistemului de credinţe şi legende populare româneşti (era vizată ipoteza lui N. Cartojan, conform căreia bogomilii, din cauza persecuţiilor, ar fi trecut Dunărea pe la nord ajungând pe teritoriul românesc). Concluzia lui Culianu este una categorică: „În general, cred că urmele bogomilismului în cultura populară română sunt nule”. Înspre final, discuţia se centrează pe subiectele dragi lui Culianu: gnosticismul şi nihilismul. Din nou, savantul român face distincţia între gnosticism şi nihilism, elementul care le diferenţiază fiind credinţa sau necredinţa în transcendenţă.

Cred, de pildă, că nu există graniţă stabilă între religie, filozofie şi ştiinţă. E vorba de elaborări complexe ale minţii umane având în comun, prin modalităţi similare, căutarea adevărului. Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu stricteţe de mit.

I.P. Culianu

În scurtul interviu din 1989 (apărut în „Il Sole – 24 ore”, Milano, 24 august 1989) acordat lui Armando Massarenti, I. P. Culianu descrie domeniul istoriei religiilor ca pe unul extrem de ofertant, cu origini cognitive, care „deschide perspective imense, deoarece confruntă între ele extrem de multe realităţi, toate create de mintea omenească şi fiecare avându-şi valoarea sa proprie”. Din această perspectivă, ecumenismul pare indispensabil, fapt recunoscut mai departe de Culianu:

„A te confrunta cu alte realităţi, uneori zguduitoare, bizare sau de-a dreptul respingătoare, înseamnă a-ţi pune mereu în joc propriile valori şi a deveni mai conştient de ele. Iar acest proces de confruntare permanentă are el însuşi o mare valoare, din punct de vedere religios… E vorba de o atitudine recentă şi, trebuie subliniat, o atitudine tipic occidentală.”

Ecumenismul, catalogat de Culianu drept o valoare occidentală, nu exclude, însă, tendinţa opusă, aceea de a distruge culturile care nu au la bază valorile occidentale:

„Supravieţuiesc însă până în ziua de azi în cultura noastră două curente. Unul care pune accentul pe superioritatea Occidentului, bazat pe premisa mai mult sau mai evidentă că celelalte culturi ar trebui depăşite şi distruse. Aceasta e atitudinea care prevalează în plan practic: e suficient să ne gândim la faptul că sunt pe cale de dispariţie culturile care nu dispun de o scriere. Celălalt curent (ecumenismul, n.m.) poartă, în schimb, amprenta valorilor dialogului, ale înţelegerii reciproce, ale fraternităţii, pluralismului şi ecumenismului, tot atâtea valori care sunt şi valorile mele. Este o atitudine care a prevalat, de exemplu, în epoca romantică.”

Acest ecumenism implică necesarmente şi existenţa unui model de societate pluralistă, „orientată spre nişte forme de guvernare care să accepte pluralismul”. La un moment dat, în interviu, Culianu este nevoit să facă unele mărturisiri legate de fondul său religios (nu trebuie uitat că şi în cazul lui Eliade, s-a discutat mult şi intens pe tema religiozităţii acestuia). Răspunsul este unul simplu: Culianu, deşi creştin prin botez, nu se considera un creştin practicant:

„Sunt născut în România şi, poate dintr-o întâmplare, aş spune, am crescut în valorile confesiunii ortodoxe, adică ale unui creştin mai apropiat de catolicism decât de protestantism. Sunt botezat, dar nu sunt ceea ce se cheamă un practicant. Cred însă că meseria mea conţine o profundă lecţie de religie. Moştenesc această idee de la maestrul meu, Mircea Eliade. De la el am învăţat să abordez diferite religii în respectul deplin al valorilor lor şi într-un spirit de profundă consideraţie. Numai aşa mintea noastră îşi poate lărgi orizontul, poate ajunge la ecumenism şi poate face să dispară orice urmă de rasism ori de refuz al celuilalt. Însă acesta nu e agnosticism; dimpotrivă, e o idee specific creştină.”

Neabandonând ideea de ecumenism, Culianu ajunge la o concluzie pe care a dezvoltat-o între 1986-1989, cea a originii cognitive a tuturor religiilor, dar şi a ştiinţei, a artei şi a filosofiei. Toate acestea au o origine comună: mintea omenească.

„Că există un nucleu comun în toate religiile – spune Culianu – nu încape îndoială. Toate religiile îşi au un anumit statut particular, însă cred că o viaţă omenească lipsită de religie, o colectivitate lipsită de religie sunt de neconceput. Însă conceptul meu de religie este foarte amplu. Cred, de pildă, că nu există graniţă stabilă între religie, filozofie şi ştiinţă. E vorba de elaborări complexe ale minţii umane având în comun, prin modalităţi similare, căutarea adevărului. Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu stricteţe de mit.”

În primăvara lui 1990, Culianu, aflându-se în calitate de vissiting professor la Universitatea din Arezzo, va fi intervievat de o studentă, Emanuel Guano. Interviul a fost descoperit de Daniela Dumbravă şi publicat în revista „22” (sept. 2006). I. P. Culianu, povestind despre tinereţea sa, recunoaşte că s-a simţit atras de domeniul fizicii, lucru vizibil şi în elaborarea teoriilor sale (de altfel, despre literatură, deşi un bun practicant al ei, avea o părere nu prea bună, dar pe care nu a exprimat-o niciodată într-un mod prea explicit în vreun text):

„Eu eram foarte bun atât la fizică, cât şi la literatură, iar în penultimul an decisesem să particip la ambele materii. Am fost premiat la literatură. Anul succesiv am participat din nou şi am câştigat acelaşi premiu. Atunci am decis că viitorul meu este literatura şi am lăsat deoparte fizica. Cred că a fost o alegere greşită. Fizica lasă spaţiu creativităţii. Literatura, însă, este un spaţiu din care se hrănesc în general minţi gânditoare, dar lipsite de elasticitate. Mă refer la anumiţi colegi ai mei care preferă să-şi creeze un paravan ştiinţific numai din temerea de a nu fi credibili.”

.În acelaşi interviu, Culianu distinge între mitul-arhetip şi mitul-naraţiune: „Sunt două moduri de a gândi mitul. În primul caz este vorbă de mitul-arhetip. În timp ce în celălalt avem o reprezentare a mitului ca procedeu narativ. Ideea de mit-arhetip provine dinspre şcoala indiană, în timp ce mitul-naraţiune este un concept al lui Lévi-Strauss”. Procesul narativ, în căutarea sensului, duce inevitabil la mit. Astfel, barierele dintre ştiinţă şi mit dispar. În consecinţă, se poate spune că ştiinţa lucrează cu mituri (aşa cum o face şi istoria religiilor, sau filosofia, sau literatura; ele sunt produsele minţii omeneşti, iar Culianu le-a numit sisteme de idei, sisteme cognitive):

„Aş spune că, dacă mitul este într-adevăr proiect narativ, orice barieră între ştiinţă şi mit sfârşeşte prin a fi distrusă. Este inevitabil ca un proces narativ să ajungă la mit. Ştiinţa hard cade în mit de fiecare dată când creează un model cosmologic. În acest sens, nu este nicio diferenţă între mitul preistoric al unei religii „primitive” şi mitul construit de un savant ca Einstein sau Hawking.”

Convorbirea Gabrielei Adameşteanu din decembrie 1990 (publicată în revista „22”, nr. 13, 5 aprilie 1991) cu I. P. Culianu constituie, pare-se, ultima apariţie a acestuia în presă în calitate de intervievat. G. Adameşteanu îşi povesteşte peripeţiile prin care a trecut pentru a realiza acest interviu – numit de autoare discuţie, deoarece „nu ştiam mai nimic despre cel pe care îl intervievam” – într-un scurt eseu numit Istoria unui interviu, după zece ani. În revista 22, mărturiseşte G. Adameşteanu, interviul a apărut în 1991 cu titlul Lumea este-europeană: o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, pentru ca în 1994 acelaşi interviu să fie republicat cu un alt titlu, Am urmărit cu tot mai mare durere tot ce se întâmplă în România:

„Dacă i-am schimbat titlul, înseamnă că la recitire, prin 1994, când pregăteam textele pentru «Obsesia politicii», mi s-a părut că el nu rezumă bine interviul. Poate am vrut să evit şi diagnosticul prea tăios care ne anulează toate vieţile şi efortul creativ. Felul cum mă raportam eu la realitatea românească se schimbase în cei câţiva ani. De aceea nici titlul ulterior nu-mi părea potrivit cu materia interviului: am subliniat interesul (real) al lui Culianu pentru România, dar nu am „prins” ideea lui centrală.”

Ca în mai toate interviurile cu I. P. Culianu, şi aici subiectele predilecte sunt condiţia de emigrant şi relaţia cu Mircea Eliade. Referitor la condiţia de exilat (căci asta se considera savantul român), I. P. Culianu mărturiseşte că scrie în şase limbi, iar „când scrii în şase limbi, nu prea mai ai o limbă a ta”. În limba română, însă, a continuat să scrie „diverse romane pe care le-am aruncat”: „Sunt fericit că am făcut aşa: mi-am dat seama ce şansă extraordinară ai când nu există o supapă imediată unde să-ţi arunci ce scrii”. Din acest punct, G. Adameşteanu îndreaptă discuţia înspre un alt subiect: Mircea Eliade. Motivul este destăinuit de G. Adameşteanu după zece ani, în Istoria unui interviu:

„Propriile mele rezerve faţă de proza scrisă de Mircea Eliade pe când acesta se afla în România (dezamăgirea faţă de neglijenţa, inclusiv stilistică, reproşul că practicase literatura ca pe un alt exerciţiu spiritual) mi-au permis însă să le intuiesc instantaneu pe ale lui Culianu, chiar de la începutul interviului. Împins de întrebările mele, cu atât mai simpliste, cu cât nu-mi cunoşteam interlocutorul, să-şi evalueze parcursul literar din tinereţe, discipolul şi l-a raportat tot la cel al magistrului. […] De la un răspuns la altul, Culianu îşi salva lealitatea faţă de magistru şi privirea critică, de discipol independent.”

Culianu s-a dovedit, într-adevăr, leal faţă de Eliade, chiar şi atunci când a fost iscodit (pentru a nu ştiu câta oară!) în legătură cu trecutul românesc al maestrului său (practic, pentru a atenua vina lui Eliade, aduce în prim-plan contextul socio-politic interbelic, tactică pe care, la o adică, a refuzat să o aplice şi în cazul lui Eminescu):

„Astăzi totul pare absurd: o crimă împotriva inteligenţei. Dacă nu mai mult. Dar poţi să-şi dai seama cum pe atunci cineva, chiar ca Mircea Eliade, putea să cadă în capcană. Totul părea că avea un anumit sens, se crease un limbaj care dădea impresia că ar comunica, ştiu eu, resorturile realităţii într-un mod plauzibil. Cu atât mai mult cu cât atunci toată lumea repeta aceleaşi lucruri: nu era inovaţia românilor. Ideea cu evreii, care e fără îndoială resortul motivaţiilor economice legionare, fusese pregătită la sfârşitul secolului al XIX-lea în Germania, în Franţa, în Anglia mai ales. Dar citit la distanţă de cincizeci de ani, chiar făcând abstracţie de război şi de holocaust (deşi nu se poate face abstracţie), totul pare astăzi o crimă împotriva inteligenţei. Şi te miri de departe cum cineva ca Eliade putea să cadă în capcană. Mai ales că Eliade are, să spunem, o sută de articole politice, dintre care nici măcar 10% nu sunt din perioada ’37. Restul sunt uluitor de bine intenţionate şi de actuale pentru noi. Mircea Eliade a început ca democrat. […] Totuşi, cu toată alunecarea din ’37, Eliade nu apare nicidecum ca un antisemit.”

În discuţia despre Revoluţie, Culianu se arată circumspect. Pentru el, Revoluţia română din 1989 a fost un plan bine orchestrat de K.G.B. în colaborare cu Securitatea română: „S-a spus că a fost cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune K.G.B. după retragerea armatelor din Afganistan”. La replica Gabrielei Adameşteanu că „aceasta este şi teza României Mari: că nu a existat revoluţie”, Culianu va răspunde simplu: „Eu trag concluzia că România Mare există tocmai pentru că nu a fost revoluţie. Dacă ar fi fost o revoluţie, România Mare nu ar fi existat. Sigur că lumea a ieşit în stradă, numai că şi asta era prevăzut în scenariu”.

Interviu din 1990 are un epilog straniu. La sfârşitul lui iunie 1991, Gabriela Adameşteanu primea din America un plic cu o carte: „Out of This World”, ultimul volum al lui I. P. Culianu, savantul român fiind asasinat pe data de 21 mai 1991. De fapt, aceasta era şi data dedicaţiei de pe prima filă a cărţii: 21 mai 1991.

Fragment din volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, Colecția „Universitas”, Seria „Filosofie”, București, 2017), care va fi lansat sâmbătă, 27 mai, la ora 18.30, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017 (în spațiul Arena).

Evaluați volumul pe Goodreads.