„Cîntările-mi din suflet scrise/ – oricum, majoritatea lor –/ de ce n-aș zice cînd sînt zise:/ Maria este muza lor.” Jenő Heltai este un poet gen Ion Minulescu, ale cărui romanțe am învățat a le iubi în ultimii ani. Nu știu ce concepție lineară, care vorbește despre literatură ca despre o luptă neterminată și interminabilă, l-a situat pe acest excelent poet printre cei „minori” față de „marele” Alecsandri sau „marele” Coșbuc. Pot să gust poezia ambilor barzi, dar Minulescu e o atmosferă, o candelă în bătaia nopții sufletului. O candelă elegantă, cu rime parcă aruncate în voioșia melancolică ce m-a făcut prizonierul acestor doi mari poeţi urbani.
Poate asta e explicația. Heltai și Minulescu trăiesc la oraș, departe de rigiditatea, de regulile univoce ale satului, reguli care se abat și asupra iubirii, ținînd-o încătușată. Cei doi pari frivoli în comparație cu un Eminescu romantic și luceafăr, darămite cu un Coșbuc sau cu un Slavici monarhic.
Heltai e monarhic și el, dar un monarhic maghiar de origine evreiască, departe de ținuta eroic-bănuitoare a minoritarului înnăscut, plin de ironia unei nații prigonite peste tot în lume. Eu, care mă uit zilnic în oglinda rigidității, nu cred c-aș putea să-mi găsesc două suflete mai apropiate de mine decît Heltai și Minulescu. Am destui prieteni imaginari, dar puțini care au zîmbetul acela melancolic pe rime.
Scrie un comentariu