Vă propunem, în Literomania nr. 186, o scrisoare a lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, scrisoare datată 12 august 1882 și apărută în volumul „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle (Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea)” (ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000). 1882 este anul în care Eminescu nu publică nicio poezie, fiind acaparat de munca gazetărească din redacția revistei „Timpul”, unde era redactor. Lipsa de timp, frustrarea legată de imposibilitatea de a se dedica scrisului sunt prezente cu asupra de măsură și în scrisorile din acea perioadă trimise Veronicăi Micle.
*
12 august 1882
Dragă fată,
Îți trimit cu poșta de azi încă 50 fr. Sper peste câteva zile să-ți pot trimite alții.
Scrisoarea ta din urmă e ceva mai liniștită decât celelalte și-ți mulțumesc pentru ea, căci precum ți-am spus, mă dor mai mult durerile tale decât ale mele proprii. Ce-mi pasă că sunt bolnav sau nedreptățit, singur și părăsit de toți, dacă te-aș ști mulțumită pe tine – le suport toate acestea parcă n-ar fi. Din momentul în care te știu nervoasă, nemulțumită, toate durerile mele se îndoiesc și pierd puținul curaj de muncă, pe care l-am mai păstrat. Draga mea copilă – tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de șase ani mă zbat ca-ntr-un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate astea, e singurul adevărat, de șase ani n-am liniște, n-am repaosul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! Înțeleg ca, cu vremea, un om să se înrăutățească, cum m-am înrăutățit eu și n-am decât o singură zare de lumină în viața mea – afară de tine. În privazul negru-al vieții o icoană de lumină.
Te sărut, Momoți, de mii de ori și rămân al tău
Emin
Sumar Literomania nr. 186
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu