Medio-Monte – un topos al banalității senzaționale (II)

Publicăm în acest număr al Literomaniei, partea a doua a eseului dedicat prozei lui Marian Ilea, eseu semnat de Valeria Bilț.

Un aspect sensibil, în sensul reacțiilor pe care le poate genera, este problematica feminității și a erotismului, așa cum este înfățișată în „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”. Feminitatea este prezentată în pereche antitetică: grobiană și superbă. Cea grobiană, ilustrată de două grăsane: Frederica și Leopolda, personaje caricaturale, femei libertine, concupiscente, cu moralitatea deficitară, manifestă un erotism abject, incestuos, chiar pedofil. Amândouă amintesc de La Grosse Margot a lui Villon. Cea superbă, ilustrată de Francesca și Barbara, în contrast cu groteștile figuri de mai sus, ilustrează frumusețea seducătoare, descrisă într-o tușă de crochiu, „Brunetă, păr negru, lung. Ochi verzui. Nas mic, cu două nări în vânt,” provoacă dragoste fulgerătoare: „Căldură în stomac, în intestine”. Ele amintesc sub acest aspect de alt personaj feminin din literatura universală, de data aceasta postmoderna nimfoletă a lui Nabokov, Lolita. Aici se înscriu și copilițele de 14-15 ani ale minerilor, aflate la „grădinița frobeliană, spațiu educațional particular, special inițiat acolo spre a le pune „la adăpost” de tentațiile și pericolele din Medio-Monte.

Imaginația bogată, umanismul tragicomic și umorul savuros, predispus spre satiră, îl apropie pe Marian Ilea de Bohumil Hrabal, atmosfera absurdă și bizareriile amintesc de Kafka și Slawomir Mrozek.

„Femeile frumoase și singure” mor, însă, înainte de vreme, în proza lui Ilea. Francesca moare, lăsându-și copilul, Paul, orfan de ambii părinți, să crească în familia unchiului și să fie inițiat în amor de mătușa vulgară, Frederica. Același destin tragic îi este hărăzit Antoanetei Kaiser, „femeia frumoasă și singură” din proza „Lușcuța”. Cactusul. Și păpădia” (titlu cu sugestii botanice, sugerând bizarul ca efect al realismului magic ilustrat aici) a cincea din cele zece povestiri cuprinse în volumul de povestiri „Capra germană și gramofonul”.

Antoaneta Kaiser, deși destinul ei e frânt în mod tragic și biografia ei este mai discretă, face parte din stirpea Ossimei, un personaj feminin fabulos, cu o feminitate complexă, amestec de vulgaritate și superbețe, singură, independentă, inițiată în tainele farmecelor de care dispune după propriul capriciu și pe care le folosește în propriul interes. Universul ei e unul al descântecelor, poțiunilor și blestemelor. Numele femeii este sugestiv pentru practica vrăjitoriei, căci ossima, cuvânt din limba italiană, înseamnă oximă, termen ce denumește o clasă de substituți chimici care produc cetone și aldehide. Se regăsesc în medicamente, fungicide, ierbicide, otrăvuri. Practicile magice ale acestui personaj malefic sunt foarte asemănătoare cu cele din satele arhaice din întregul spațiu real care capătă în ficțiune numele Mittelstadt. Povestirea al cărei protagonist este Ossima e un veritabil tratat de vrăjitorie, un curs demn de școala frecventată de Harry Potter. Tot astfel și poțiunea de dragoste livrată de Antoaneta Kaiser bărbaților pe care-i vrea în viața ei este preparată după o rețetă străveche, descoperită în documentele bisericii din Kezmarok, un oraș slovac din regiunea Zips, unde s-a mutat de curând, venind din Levoca, alt oraș al aceleiași regiuni. E rețeta „de păstrat dragostea” după care Ilona, prințesa croată, își prepara filtrul fermecat, pe la 168o și care a ajutat-o să devină soția lui Imrich Thokoly, ajuns prinț al Transilvaniei. „Un singur chițcan de pădure și o picătură de sânge din degetul ei inelar a fost suficient pentru a uni pe viață un bărbat și o femeie.”

S-ar putea spune că femeia singură și frumoasă s-a mutat aici să-și împlinească destinul în iubire, găsindu-și chiar un nou potențial iubit, în persoana lui Aron Feldheim, șeful poliției din Medio-Monte, pentru care era deja pregătit filtrul de dragoste, ambalat într-un flacon pe care scria numele aceluia și modul de administrare. După câteva întâlniri aparent întâmplătoare și așa-zis nevinovate, în cursul cărora Antoaneta (nume imperial de legendară amintire) inițiază un joc al seducției prin priviri și saluturi politicoase în care se insinuau dorințele încă neexprimate și intențiile erotice încă nemărturisite, Aron e prins fără scăpare, îndrăgostit și vulnerabil. Din această capcană îl scoate căruțașul Vass Lajos, infractor piroman și criminal, jalnic justițiar care acționează în nume propriu, pentru că „așa am vrut io”, răspuns specific indivizilor voluntari, energici, dar lipsiți de argumente și logică, înlocuite fiind de instinct și violență. În fond, acest tip de individ captează energiile malefice ale locului și se încarcă cu ele transformându-le în forțe ale unui fals bine. Actele lui, departe de a fi justițiare, trimit la ideea de individ rinocerizat, incapabil să înțeleagă esența lucrurilor, dar împins de o ură care-l orbește spre acte abominabile, asemenea animalului care îi inspiră lui Eugen Ionescu acest termen pentru a ilustra procesul de fascizare a maselor.

Din aceeași familie fac parte și ucigașii tăbăcarului Eugen Ioan Chinai, personajul trist și părăsit din „Capra germană și gramofonul”, prima povestire a volumului ce-i poartă titlul. Minerii Klein Jonas și Dur Gheorghe alcătuiesc un cuplu ciudat, „un înalt slab și brunet și-un scund și solid”. Au apariții înfricoșătoare, se apropie pe ascuns, tiptil, după ce-și urmăresc din umbră victima și atacă pe întuneric, în locuri dosnice. Aron Feldheim se află pe urmele lor, din 5septembrie, ziua în care, la ora 14, a avut loc o spargere la locuința doamnei Klein Matilda, profesoară de germană din localitate. Fapta este consemnată în „Caietul zilnic al evenimentelor”, jurnalul rigurosului polițist din Medio-Monte, pe care, indiscutabil îl caracterizează cele trei calități ale lucrătorilor Poliției din Medio-Monte: „pasiune, dăruire, devoțiune”, cum însuși notase în caiet, în data de „4 octombrie, ora 13 din amiază”. În această notă face o diagnoză a sistemului imperial care suferă daune „din cauza incompetenței unor șefi numiți pe criteriul relațiilor”, „indivizi nepregătiți care au promovat pe criterii ascunse”, „a nemăsuratului orgoliu”. Evident, „și Poliția din Medio-Monte se află uneori la un pas de a eșua în prinderea infractorilor”, din aceleași crize de sistem, căci „pe măsură ce situația social-economică din orașele imperiale se înrăutățește, crește și starea infracțională”. Dar nota din ziua de „6 septembrie , ora 1 noaptea”, dezvăluie constatările și descoperirile lui Aron, din timpul cercetării pe care „am executat-opersonal”, căci polițistul, asemenea tuturor funcționarilor imperiului, se străduia să semene Împăratului, modelul ilustru de rigoare și asumare responsabilă. Aron Feldheim, în mediocritatea lui, se vrea o copie a acelui „înlocuitor al lui Dumnezeu pe pământ”, tot așa cum orășelele din Mittelstadt păstrează bine conservat un spirit vienez, căci „provincia repeta, cu fidelitate, imaginile capitalei” și „fiecare centru administrativ se străduia să repete imaginea Centrului”(Cornel Ungureanu. „Mitteleuropa periferiilor”). Cei doi sunt descoperiți de zelosul polițist ca urmare a mărturiei unui copil de șase ani, răsplătit pentru prețioasa informație cu o mângâiere pe creștetul capului și cu dulciuri cumpărate de la chioșcul din apropiere. Reușita investigației nu era datorată talentului detectivistic ori unei inteligențe cu virtuți de investigator, ci se datora banalei întâmplări de a găsi martorul-cheie în persoana unui minor:

„Am intrat în imobil. Locuința era răvășită… Am terminat cercetarea locuinței. Am examinat împrejurimile. Mi-am făcut o imagine de ansamblu a situației. De unde au venit, pe unde și cum au plecat tâlharii. În stânga porții de la intrare un copil desena iepurași cu cretă galbenă. Pe trotuar. Blond și drăguț. Vârsta: 6 ani. L-am mângâiat pe părul bălai. L-am luat în brațe. S-a atașat de persoana mea. S-a simțit în siguranță. L-am întrebat dacă a văzut pe cineva intrând și ieșind din imobil. Văzuse. Doi domni. Un înalt, slab și brunet și-un scund și solid. Cel înalt avea pe mijlocul capului o șuviță albă… Tâlharii vor fi prinși mâine.”

De remarcat comportamentul polițistului, prevenitor și afectuos într-un mod viclean, un comportament al seducției minorului, potențial martor principal, finalizat cu o consolidare a încrederii pe care a semănat-o în conștiința copilului față de instituția statului, Poliția: „Știi cine îți dă dulciurile, l-am întrebat. Un polițist, i-am spus. Copilul m-a privit lung până ne-am despărțit”.

Citește și Medio-Monte – un topos al banalității senzaționale (I)

În ciuda preciziei semnalmentelor furnizate de angelicul martor, periculoșii indivizi nu sunt prinși înainte de a-i face felul tăbăcarului. Se întâmpla pe 28 octombrie. Rezolvarea cazului vine tot prin niște însemnări. De data aceasta ale victimei. Căci și tăbăcarul Eugen Chinai ținea un carnețel cu notițe personale. Din el află șeful poliției că făptașii sunt cei doi mineri, Klein și Dug, un cuplu caraghios, dar periculos, amintind de celebrul Pat și Patachon prin contrastul taliilor lor, dar mai ales de celebrele complicități criminale din literatură. Lumina însă nu cade pe ei, ci pe victime. Infractorii sunt mereu în umbră, ca un spirit rău aflat într-o pândă permanentă. Dacă în cazul profesoarei de 76 ani, Matilda Klein, s-au ales cu bijuterii, tacâmuri de argint, bani și două tablouri, femeia rămânând în viață, chiar dacă apartamentul fusese răvășit, de data aceasta atacul a fost violent, tabăcarul fiind condamnat la o moarte instantanee, iar mobilul crimei rămâne necunoscut. Asta, doar dacă excludem două aspecte: prietenia dintre prima victimă, profesoara Matilde Klein, și tăbăcarul, personaj pasionat de citit și recunoscut ca „intelectual”, în ciuda celor cinci școli pe care a fost nevoit să le abandoneze (sugestie insinuantă, ironică) din cauza examenelor la care se bloca de fiecare dată. Cel de-al doilea aspect ar fi ostilitatea provocată de cele două achiziții excentrice: capra germană și gramofonul. Capra germană, achiziționată după cincisprezece ani de când fusese părăsit de frumoasa lui soție, Luana, din Dej, stârnește oprobiul public în rândul femeilor. În amintirea soției trădătoare, capra capătă chiar numele acesteia și pare a înțelege că este o capră de companie, așa că îl însoțește peste tot, inclusiv la biserică. Aflăm din Epilog că de acolo i se trage lui Eugen tăbăcarul condamnarea la moarte. Grotescul, caricaturalul și parodicul se îmbină perfect în scena intrării în biserică a animalului care pare a sfida, cu behăitul ei, atmosfera de pietate, purificată prin tămâiere cu cădelnița: „Nevestele minerilor din Medio-Monte erau revoltate. Minerii râdeau în barbă.” Apoi, urmează sentința, care vine de la cele ce rânduiesc ordinea și morala comunității: „Capra Luana e necuratul, au spus muierile din Medio-Monte.” „Nevestele minerilor au hotărât că Eugen Ioan Chinai va trebui pedepsit.” Genial este modul în care introduce Marian Ilea în narațiune notațiile despre ceea ce știe și cum reacționează personajul. Ele intervin cu un firesc și cu o anume ingenuitate care-i este specifică personajului, dar care permite ca viziunea naratorului să se suprapună, să se unească cu aceea a personajului. „Când a ieșit din biserică, tăbăcarul a văzut-o pe Luana. N-a zis nimic. Era prea târziu.” Cu o încărcătură suprarealistă este și scena în care tăbăcarul primește vizita de amenințare: „Două dintre nevestele minerilor s-au dus în curtea tăbăcarului. Au ridicat cârjele înspre gramofon. L-ai adus pe necuratul în Medio-Monte, domnule tăbăcar!”

Cele două mici bucurii ale tăbăcarului, animalul său de companie – dublul soției sale dezertoare, și gramofonul – instrumentul care-i livrează ceardașuri și nu valsuri vieneze, cum s-ar fi așteptat, devin instrumente ale perturbării unei ordini sociale, a confortului opiniei publice provinciale, motive atât de puternice încât se impune suprimarea celui ce a făcut posibilă abaterea de la normele comunității. Atât capra, cât și gramofonul sunt, de fapt, mobile ale rinocerizării, căci ele produc furia oarbă, violentă și absurdă a unor indivizi convinși că veghează la menținerea moralei în lumea lor.

Scena finală, veritabil text de scenariu cinematografic – predominant, de altfel, în literatura scrisă de Marian Ilea, impune, de asemenea, câteva observații. Este, mai întâi, fraza unei auctorialități ubicue, „În seara aceea de octombrie…”. Este, apoi, o pătrundere în revelația din conștiința clipei eroului: „Eugen Ioan Chinai a simțit cum e când se apropie moartea. N-a putut spune.” Dar replica finală a personajului pare a fi un ecou al revelației produse în conștiința lui: „Acum știu cum e, și-a spus tăbăcarul.” Momentul rotunjește povestea, căci impune o trimitere la una dintre notițele din carnețelul lui: „Tata a avut o tumoare. Pe acolo a intrat canceru’. Am gândit că nu va muri vreodată. Eram flăcău gata de însurat. Măi, voi muri, a zis. Da, de unde știi, l-am întrebat. Sunt anumite lucruri pe care nu le putem comunica. Le simțim. Vei știi și tu când vei fi în locul meu, mi-a spus”.

Intervine apoi prim-planul: „S-a aplecat. S-a prefăcut că-și leagă șiretul de la pantoful stâng. I-a văzut pe minerii Klein Jonas și Dur Gheorghe pregătiți să lovească.” Scena este pentru a treia oară introdusă în scenariu, repetarea ei contribuind la creșterea tensiunii psihologice prin zugrăvirea atmosferei de mister lugubru, de pericol iminent și prin accentuarea stării de alienare, din perspectiva acelei ubicuități ce-i permite naratorului să se facă una cu personajul său și din perspectiva eroului însuși, prin noițele sale finale: „Într-o seară de octombrie venea dinspre Piața de Alimente. Pe o stradă îngustă. S-a întâlnit cu doi indivizi. Unul solid. În haină de fâș vișinie cu albastru. Celălalt înalt, în haină maro cu guler de blană. Solidul avea o lampă de miner în mâna dreaptă. După ce a trecut de ei, la câțiva metri, tăbăcarul s-a oprit. S-a aplecat prefăcându-se că-și leagă șiretul de la pantoful stâng. Și-a scos carnețelul. A scris cu repeziciune câteva cuvinte. Apoi s-a prăbușit cu fața în sus. Parcă vedea stelele. Era senin. În cădere a atins burlanul de scurgere din spatele restaurantului.”

Aflăm ce a scris, odată cu lectura notițelor pe care șeful Poliției din Medio-Monte, Aron Feldheim, (personajul liant al poveștilor, prin natura meseriei) o face după ce descoperă la fața locului carnețelul victimei. „M-am aplecat să scriu. Sunt pregătit să urlu: Nu mă omorâți! Mă pregătesc să intru în conștiința celor doi, să văd ce lucruri avem în comun. Domnilor Klein și Dur, sunteți din Medio-Monte, vă cunosc! Mergeți înainte, că bine mergeți!” După săvârșirea crimei, atmosfera lugubră triumfă într-o tăcere înspăimântătoare, ca o garanție că ordinea s-a restabilit în Medio-Monte odată cu eliminarea tăbăcarului: „Pe străduța din spatele hotelului restaurant se lăsase liniștea. Era întuneric. Nu se auzea nici măcar o muscă aptă să spargă tăcerea.”

Marian Ilea regizează misterele și construiește scenarii ale atmosferei de mister dozat cu intensități în crescendo. O tensiune insesizabilă la început, conexiuni bizare cu trecutul îndepărtat al familiei, singurătăți și însingurări care au la origine drame ascunse ori complexe de ordinul unor interese personale oculte, toate acestea îl apropie pe Marian Ilea de literatura marilor autori cehi, cetățeni benevoli ai Europei Centrale: Milan Kundera, Bohumil Hrabal, Franz Kafka, Slawomir Mrozek. Lumea din Mittelstadt e mai puternic influențată de spiritul austriac decât de cel ungar, iar modul de viață al locuitorilor din Medio-Monte, ca și mentalitatea acestora, denotă certe apucături „imperiale”. Imaginația bogată, umanismul tragicomic și umorul savuros, predispus spre satiră, îl apropie pe scriitorul român de Bohumil Hrabal, atmosfera absurdă și bizareriile amintesc de Kafka și Slawomir Mrozek. Și tot de la Kafka par a veni eșecul comunicării personajelor, alienarea societății, logica ascunsă a lucrurilor, grotescul, grobianul și violența, o lume ce se mișcă între normalul unei realități provinciale concrete și un fantastic straniu, un realism magic și unul blocat în rutină și banal.

Existențialismul unei lumi de frontieră, tarată de aceleași pasiuni, în timpuri succesive, diferite, ca o ereditate transmisă din fund de secole trecute, face ca povestirile lui Marian Ilea să ofere o viziune halucinantă, în care grotescul și tragicomicul să definească esențialele coordonate ale realității. Narațiunea are un aspect labirintic și fragmentar, adeseori metatextual, recurgând la discursul specific literaturii de graniță, note, notițe, însemnări, epistole, iar naratorul se păstrează impersonal, dar își identifică perspectiva cu cea a victimei, tehnică ce creează un acut efect al misterului și terorii. Este, de altfel, o formă inedită de auctorialitate, devenită un element indiscutabil specific stilului acestui scriitor. Categoriile definitorii ale umorului cultivat de Marian Ilea – ironia, parodia și satira – sancționează idealurile mărunte ale unei societăți în care absurditatea a devenit un etalon al firescului. Aparent discontinuă și fragmentară, eliptică prin povești ostentativ eludate, lumea din Medio-Monte este zugrăvită unitar, coerent în spiritul marilor scriitori ai lumii, căci scriitorul român Marian Ilea scrie în respectul pentru statutul său de scriitor și contribuie în mod major la îmbogățirea patrimoniului literar al Europei, din a cărei istorie decupează datele unui „imperiu nihilocentrist”, cu personaje care au libertate de mișcare pe oricare dintre axele spațiului și de stabilire în oricare dintre punctele de pe circumferința imaginară a Europei. Sunt veritabili cetățeni europeni, asemenea autorului care se simte acasă oriunde în Europa, căci îi percepe pe toți ceilalți europeni ca români. Aceasta este atitudinea unui scriitor care oferă un destin universal operei sale, știind să depășească granițele naționale.