De ieri, alaltăieri… (II)

În seara plecării, pentru că circulam către mare, an de an, doar noaptea, ne-am urcat în vagonul de clasa întâi, în depoul unde se forma garnitura. Nu era țipenie în vagon pentru că toată lumea aștepta pe peronul stației. Tata privea, hlizindu-și dantura măruntă, la prăpădiții care se îmbarcaseră la mult timp după noi, în ordine și cu răgazul cuvenit, pentru că trenul, accelerat, avea locurile rezervate. Nu înțelegeam graba incomodă care ne presa, pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot pe locurile noastre urma să ne așezăm. Nu-mi plăcea maliția asta de tagmă pe care o exersa cu siguranța operatorului de circulație, mai ales când îi aborda pe conductori, arătându-le legitimația de control.

Ceferist la a doua generație, tata forja total înlesnirile de călătorie pe care le primea ca angajat feroviar. Foarte legat de locul natal, își consuma aproape în totalitate permisele pe magistralele dintre orașul unde locuiam și satul unde ar fi vrut să locuim, alături de părinții lui bătrâni și de sora nemăritată. Deși pe traseul rutier legătura era directă și mult mai scurtă, inclusiv ca timp, călătorea doar pe calea ferată, iar în vacanțe făceam și eu același drum cu el, și câteodată și mama. Nu aveam mașină personală, iar alternativa autobuzului pe tot traseul nu era niciodată luată în considerare.

Călătoream sub lună și stele, iar spre dimineață, buimaci dar încântați de întâlnirea cu marea, priveam mulțimea de licurici, împrăștiați pe luciul nesfârșit al apei de ițirea soarelui. Deși palid în haloul alburiu al zorilor pe care tocmai îi absorbise, acesta căpăta repede nuanța incandescenței. Până să se întâmple însă, ne lăsam cu toții cuceriți de imaginea aceea visată de-a lungul unui an întreg. „Uite marea!Uite marea!” Între Constanța și Eforie, destinația noastră, ambianța sărăcăcioasă a compartimentului se estompa până la risipire. Uitam de tot, pentru că începuse spectacolul mult așteptat. În sala de cinematograf, pânza panoramică te confiscă până la uitare de sine. Trăiești prin delegarea acestui sine către personaje și acțiune. Ai de a face cu iluzia unei realități alternative, interiorizate prin puterea imaginației și a sugestiei întreținute vizual. Peisajul însă nu e ficțional. Privești la ceva din care faci parte cu suflet și carne. Foșnetul valurilor și atingerea apei întrețin sentimentul aderenței la natură și doar pielea mai zăgăzuiește umorile corporale de a se revărsa în pliurile creației.Ne absoarbe peisajul mării și trenul și-a pierdut consistența, nerămânându-i decât pretextul funcției locomotorii elongate geografic.

Tata este încântat și el, dar cu măsură. „Io-s calculat”, spunea adesea. Orice lucru care i se părea excentric, și mult prea multe lucruri atingeau pentru el sfera aceasta, era privit cu rezervă și dispreț. „Cum să stai bă cu câinele în casă? Niște aiuriți!… Ia uite-l și pe ăla. Are barbă. E artist plastic… Să fugi din țară, bă, ca verii ăia ai tăi? E tâmpiți”! În schimb, marea îi atenua criticile grunjoase. Deși aspru și contondent, aici i se simțea slăbiciunea aceea ce dă oricărui suflet o aură. Dealtfel, singura dată când am fost total relaxat în prejma lui, s-a întâmplat tot la mare, în anul când mama n-a putut să-și ia concediu. Am petrecut amândoi un sejur fericit și doar prima zi a stat sub semnul incertitudinii. Mama îl dăscălise bine înainte de plecare să nu mă certe, că doar eram în vacanță, și așa s-a și întâmplat. La întoarcere, tot mama i-a cerut socoteală, și el s-a îndreptat spre mine, întrebător dar sigur pe sine: „Spune, mă, te-am certat sau ți-am făcut eu ceva?”.

„Io-s calculat.” Chiar și în mijlocul bucuriei, nu-și uitase îndatoririle de serviciu. Înainte de a coborî, făcuse control la bilete, alături de conductor, iar la destinație a întocmit procesul verbal cu constatările ce se impuneau. În timp ce ne îndreptam spre cazare, la ieșirea din stație, a mai îmbrățișat o data cu privirea vagoanele în care călătorisem, luându-și parcă un „la revedere, pe curând” de la ele. Nu era o privire tehnică. Lucra la birou, coordonând circulația feroviară pe rutele aglomerate din vremea de glorie a cefereului. Fiind lipsit de abilități practice, se acomodase cu răspunderile suplimentare ale siguranței la biroul de mișcare. Ce făcea acum era mai degrabă din alint pentru profesia onorată cu răspundere și vocație, într-o arie de uzură nervoasă, timp de mai bine de treizeci de ani.

Citește și De ieri, alaltăieri…

Trenurile erau marea lui pasiune din copilărie, când, păscând vitele pe islazul de lângă linie, privea fierătaniile articulate ce rulau către destinații imaginate hiperbolic. Sau când, din cantonul de la barieră, auzea percutarea telegrafului. Fragmente de comunicate, trimise sau primite „la teleșpicher”, cum îi plăcea să spună, îmi ajunseseră și mie în urechi, pe vremea când îl însoțeam în vizită la câte un coleg de-al lui, aflat în tură. Erau scurte mesaje cu asezonări de regim: ”Omiecinci a trecut Fâlfanii haltă, intră în stație la Corbu”. ”Douămiitreișpe intră în Costești la linia unu; la doi, zece cisterne cu petrol de la Videle, cu împingătoare pentru atașare la garnitura către Bradu rafinărie”. ” Marinescule, spune-i dreacu’ lu Ochiosu să mute manevra la trei că i-am comunicat impiegatului de la Pitești că-i trimit motoru’ regulat. Sau vrei să mă reguleze la cap iar ăia de la Regulator că i-am trimis-o lu’ Ene pe nevastă-sa cu întârziere. Nu știi bă că e navetistă?”

”Care bă, Ene, ăla de la Securitate, colonelu’?” întreba taică-miu, mutând discuția în particular.

”Păi dar… Să vorbească cu ăia de la el sau cu ăi de la partid s-o mute lângă domiciliu, să mă scap dreacu’ de grija ei. De câte ori întârzie motoru’, dau de belea cu ăștia.”

„Ietă bă, da cum de n-a mutat-o până acu’? Când lucra la Brașov, ne-am înțeles foarte bine. Îi trimeteam câte vagoane vroia la Tohan. Avea ordine clare. N-a întârziat niciodată cu exportul. D-aia nu-l lăsam să aștepte. Era cumsecade de felul lui. Dar cu armamentul e greu. A plecat să fie mai aproape de ai lui. O ducea bine acolo. E bine și la Pitești. Tot pe transporturi industriale și strategice. E dat dracului armamentul ăsta, dar petrolul e mai al dracului”.

Ceferist la a doua generație, tata forja total înlesnirile de călătorie pe care le primea ca angajat feroviar. Foarte legat de locul natal, își consuma aproape în totalitate permisele pe magistralele dintre orașul unde locuiam și satul unde ar fi vrut să locuim, alături de părinții lui bătrâni și de sora nemăritată. Deși pe traseul rutier legătura era directă și mult mai scurtă, inclusiv ca timp, călătorea doar pe calea ferată, iar în vacanțe, făceam și eu același drum cu el și câteodată și cu mama. Nu aveam mașină personală, iar alternativa autobuzului pe tot traseul, nu era niciodată luată în considerare. Doar în stația CFR din orășelul vecin cu satul bunicilor (mama-mare și tatae) trebuia să debarcăm din tren și să ne reîmbarcăm în cursa locală. Însă nu distanța era problema ci transbordarea cu bagaje cu tot, dintr-un tren într- altul la București, (câteodată schimbam trei trenuri) și apoi din tren în cursa locală, așa încât la destinație ajungeam întotdeauna seara, obosiți și iritați.

Plăteam și eu tribut fidelității față de gorgona tutelară care-și țintuia supușii pe locurile de clasa întâi, cu mici gratuități anuale. „Să-i pupați tălpili lu tac-tu, că după urma lui aveți permise la clasa întia”, mă îndemna mama-mare. Eram siderat de sărăcia acestui argument care adăuga unui drept firesc greutatea meritului personal. „Votăm toată lumea pe Iliescu, că de pe urma lui avem…”, îndemna cu aceeași emfază tata, în Duminica orbului.

O chiverniseală minoră conta la el mai mult decât confortul și recuperarea timpilor morți din trenuri și din stațiile intermediare. „Io-s econom”, mai clama el, dacă îl certam copilărește că nu alegem calea scurtă spre bunici. Când necesitățile mele vor crește odată cu vârsta, va dovedi o disponibilitate înduioșătoare ce va ajunge la risipă. Va călători – veșnic itinerant feroviar, navetist între apartamentul urban și gospodăria țărănească „de acasă” – cu sume ridicole în buzunar, ca noi, cei de acasă, acasa cealaltă a lui, să nu ducem lipsă de ceva. Nu cântărea opțiunile pe criterii de raport preț-calitate, nici nu insista asupra prudenței în investiții cu risc și, cu atât mai puțin, nu impunea la sfârșit vreun cont de gestiune care să reflecte mobilul și obiectul cheltuielilor. Nu-și dorea decât ca, atunci când ne dorim, să și avem. Chiar dacă, imatur, în cazul meu, sau, câteodată pripit, în cazul mamei, nu făceam cele mai bune alegeri.

Nu avea orgolii vestimentare.Interfața ce-l integra apariției sociale ca pe unul între semenii săi, familiar prin aerul comun dar distinct prin specificul profesiei, era aceea a salariatului CFR. Statutul acesta de la care se revendica și la care ținea invariabil, îi dădea un aer de siguranță, dar, uneori, când se lua prea în serios, îi crea și probleme, mai ales când, neinspirat, se lăsa sedus de aceeași maliție.

Odată, în timpul unei călătorii cu rapidul, la compartimentul de rezervă în care se afla, a apărut un tânăr african, student în România. Aflase cumva că șeful de tren și alți funcținari cu atribuții de control, ocupau acel compartiment. S-a prezentat ca unul care, din anumite motive, nu are bilet. Era gestul unuia, fie viclean, fie de bună-credință. Inițial, reacția oficialilor a fost de amuzament și zeflemea.„Măi băiete, tu ai picat aici drept în cursă.Ești în gura lupului”.L-au iertat în cele din urmă, socotindu-l sincer, însă l-au executat ironic.L-au poftit înăuntru și l-au dăscălit cu obligativitatea conformării.Legea e lege pentru toată lumea, chiar și pentru studenții din țările sărace și neevoluate. Albii, ca pionieri ai construcției civilizației sunt așa și pe dincolo, iar fostele colonii ar trebui să fie mai atente la zestrea lăsată de europeni, care au făcut și au dres… Tata, cu atribuții superioare de control, era șeful haitei hămesite și pornite să sfâșie puțina demnitate a celui care, vinovat ori nu, eludase o obligație. Tânărul nu a comentat, dar la interpelările insistente, a început să răspundă curiozității interlocutorilor săi. A vorbit de dificultățile din țara sa, de corupție, însă, treptat a trecut într-un registru intelectual, la care partenerii săi nu aveau acces. Chiar și limba, străină lui dar bine însușită, era ceva mai îngrijită decât cea în care fusese admonestat de neaoșii săi convivi. Cât despre europenitatea est-continentală și de pionieratul ei expansiv… Apoi, încet-încet, remarcile s-au stins iar la destinație, în aer își disputau prezența amărăciunea judecății pripite și sfătoase și bucuria unei reciprocități din care fiecare își putuse lua partea de câștig. Pe tata l-a mișcat îndeosebi amintirea unei rudenii mai vârstnice a tânărului, funcționar la Ambasada țării sale de la Paris, care, pentru a nu mai fi supus compromisurilor inacceptabile, a ieșit din diplomație, a renunțat la toate privilegiile și s-a afiliat unei grupări harismatice protestante.

Altădată, pe când mergeam la Timișoara, ne-a condus, peste linii, pe mine, pe o colegă și pe mama ei, la peronul unde se afla trenul nostru. Ne mutaserăm cu domiciliul lângă stația CFR și nu ne sinchiseam să mai trecem prin tunel. Mergea în frunte, cu aerul unui comandant de grupă.Nu i-a păsat de locomotiva singură care aluneca încet către macaz pentru redirecționare. I-a făcut doar un semn mecanicului să ne acorde prioritate.

Intensitatea semnalizării acustice a fost asurzitoare. Deși se cunoșteau și raportul ierarhic îi era favorabil tatei, mecanicul s-a folosit de întreaga autoritate a celui aflat în exercițiul funcțiunii, care își cunoaște foarte bine lecția. Și-a permis chiar un gest nervos cu ambele brațe, de parcă, de la comanda acelei hardughii, părea să ne aibe sub control ca pe niște mogâldețe penibile.

„Ce faci, măi?”, i-am strigat cu reproș. Această umilință a resimțit-o cu atâta acuitate, încât a rămas supărat pe mine mult timp după întâmplare. ”Las că îi arăt eu lui când îl întâlnesc”, a zis el, privind spre mecanic, mai mult pentru a se scuza față de cele două însoțitoare ale mele. L-a durut privirea celor din jur, și nu erau puțini, dar mai greu i-a fost că fiul lui l-a contrat când ar fi trebuit să rămână discret; cu acea discreție care l-ar fi poziționat de partea aliatului natural.

A calculat greșit și din orgoliu reacția colegului său. A coordona zeci de trenuri într-o tură, când te afli la butoanele oficiului ce impune regulamente stricte dar și a reprioritiza în cazul atâtor întârzieri din programul mersului feroviar, asigură protecția decidentului profesionist și, într-un fel, impersonal. Chiar și când primești dispoziții amănunțite, punerea lor în operă îți conferă autoritatea de necontestat a autonomiei profesionale. Confuzia la care s-a expus, făcând acel gest stupid, parcă de agent stradal improvizat, i-a reconfigurat mai bine amploarea în câmpul răspunderilor sale de serviciu. „Io-s calculat” a rămas mai degrabă expresia vieții lui profesionale, pentru că în grădina domestică, rezolvarea multor situații mai nuanțate a fost preluată de colega lui de viață.

Sursă foto: aici