Cel mai frumos soi de inerție pe care-l cunosc – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi, dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, peste tot sunt detalii din cartea abia terminată, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, unde e deja alt anotimp. Însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea și iarăși povestea, un ticăit răsunându-ți în ureche, ca al unei inimi de animal mic odihnindu-se pe aceeași pernă cu tine. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste. Alergi și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care scriu și rescriu, fericire se numește clipa condensată când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, se întinde animalier și-mi cântă din detalii, iar uneori îmi vine să strig de bucurie, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, în curând va fi liber, încă un pic și cartea se va despărți de mine. Când cartea o să înceapă să existe singură în lume, pentru mine de fapt ea va muri.
Deschid ușa tremurând, mijesc ochii la lumina de-afară și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri din roată, și tot de asta, în asemenea clipe zemoase, nu contează aproape deloc publicarea – căderea din ram, uscăciunea, o pierdere. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai aici, în asemenea momente de fericire estetică, pură, intensă, când pui viață în fraze, așezând rotiță lângă rotiță, ungând mecanisme infime, pentru ca vorbele să spună povestea. Și spaima, omniprezentă soră a bucuriei, spaima că nimic, niciodată, n-ar putea lega între ele asemenea secvențe de încântare, încât să ne dea un întreg.
Foto: VDN
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu