De ieri, alaltăieri… (XXIV)

„Mai ieși și tu pe-afară, bă!” îmi spunea Cristi când ne întâlneam întâmplător prin fața blocului.

Mă părăsise vlaga copilăriei pe drumul spre adolescență. Treceam prin modificări pe care le suportam cu greu. Eram speriat de reacțiile spontane ce mă tulburau de câte ori mă trezeam a fi martorul vreunei întâmplări mai abrupte. Chiar și un simplu zvon putea declanșa agitații interioare, și mă întrebuințam serios ca lucrurile să nu degenereze în furtuni devastatoare. Eram în alertă tot timpul. Dar cum să ții în frâu un tumult venit de nicăieri și de peste tot ce amenința să mă înece cu fiecare revărsare! Acompaniamentul somatic al palpitațiilor mă deconcerta și mai mult, astfel că intrasem într-un cerc vicios ce se alimenta ca o maladie autoimună. Unde să fugi de propria persoană și să găsești altă întrupare animată de altă însuflețire, dar să-ți păstrezi în același timp identitatea recunoscută de ceilalți? Nu mă uram, chiar dacă umbra îmi devenise dușman. Această umbră mă însoțea pretutindeni. Ea nu-și configura prezența pe caldarâmul opus sursei de lumină ce mă încălzea, ci mă învăluia dinăuntru spre afară, neținând seama decât de setea propriei expansiuni. Eram prizonier și de aceea dator cu evadarea pe care n-o puteam obține decât înafara prezenței mele înlănțuite. Deși eram într-un fel un visător, nu eram nici atât de introvertit încât să mă refugiez în vreun cotlon mai ferit al ființei mele interioare rănite. Preferam exterioritatea, cu toate șuvoaiele ei. La lumină, simțeam că pot face față mai bine destabilizărilor decât la adăpostul interiorității oricum răvășite. Era mai de dorit să-mi țiuie urechile de la zgomotele dimprejur, fie ele cât de stridente, decât de la liniștea înnebunitoare geamănă întunericului celui mai opac.

La țară, în Regat, eram trimis la culcare în casa mare, pe care bunicii și mătușa nemăritată n-o ocupau niciodată. Dormeau înghesuiți în bucătăria de vară (și de iarnă, și de orice anotimp) pentru ca oaspeții de aiurea, printre care mă număram, să se lăfăie în cele cinci camere goale de suflare dar încărcate decorativ cu macrameuri sau mileuri, cum le spuneau acolo. Teancuri de lucruri nepractice care să amplifice sentimentul singurătății și al prezențelor fantomatice neînsuflețite. Aveam groază de nopțile alea atât de pustii în liniștea și întunericul lor total. Doar la răstimpuri se auzea din depărtare câte o garnitură feroviară în mișcare, atașată de locomotive diesel ce difuzau în eter zgomotul percutant al angrenajelor marca Electroputere Craiova. Când nu mai puteam suporta sinistrul închipuirilor nocturne de unul singur, năvaleam 32 în bucătărioară și dădeam deșteptarea în urechea mătușii sau a mamaiei, precaut să nu-l trezesc pe tătăiac, prea morocănos ca să suporte alte sincope în linearitatea și așa frântă a somnului său horcăit. Mă retrăgeam astfel în casa mare unde, alături de însoțitoarea mea, îmi găseam liniștea și somnul până dimineață.

Mi-era rușine de fricile mele, mai convingătoare decât efortul de a-mi pune la lucru curajul. Ce mai băiat, înfricoșat de gol, de nimic, de umbre, de liniște! Frica de neființă, de indicibil, de neclar! Când, până la urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am luptat cu frica, teama de frică m-a biruit prin senzația de amorțire a extremităților, fapt ce m-a alungat (a câta oară?) în odaia însoțitoarelor mele salvatoare. Iar când m-am hotărât că nu mai pot continua astfel, am arestat motanul curții pentru serviciu la permanență, de seara până dimineața, după modelul schimbului de noapte, onorat din trei în trei săptămâni de mătușa mea, țesătoare la fabrică.

Cu ciudă am constatat atunci că, dacă aș fi fost înzestrat cu mai multă perspicacitate, aș fi rezolvat de mai mult timp problema asta traumatică și penibilă deopotrivă. Dar tot cu ciudă am remarcat și faptul că, spre deosebire de fantome, vietățile în carne și oase au nevoi pe care noaptea nu le anulează și nici măcar nu le atenuează. Câteodată, dimpotrivă, le sporește descătușarea indigestă până la insuportabil. La țară, animalul productiv stă în coteț, grajd, saivan etc., iar cel sanitar sau cu atribuții de pază își face veacul recuperator în culcușuri improvizate prin acareturi sau în adăposturi conforme calității lui. Motanul nostru a fost extras abuziv din mediul propice statutului său și înnobilat ca animal de companie într-unul mult mai de cinste, în pofida lipsei lui de educație și de stil. După o zi plină, în care hălăduise pe după grădini, de-a lungul gârlei, s-a înfățișat spre seară la ușa bucătărioarei, conform obiceiului bine întipărit în comportamentul lui felin. Știam că de fiecare dată se prezenta pentru cină la piciorul mesei și stăruia acolo cu prezența până când, sătul, se retrăgea mlădios către culcuș. În ultima vreme, i se impusese un tabiet mai binevoitor și, dus în brațe de prietenul lui, era depus în odaia unde acesta urma să se bucure de protecția lui asiguratoare. În seara cu pricina, deși își ocupase locul de lângă masă, a refuzat să mănânce. În sfârșit, la plecare l-am ridicat și ne-am retras pentru odihnă în casa mare.Obișnuiam ca după stingere să-l scarpin pe spate, provocând-i arcuiri intense și elevații avântate ale cozii ca mai apoi să adormim amândoi, eu cu capul pe pernă, el, prin preajmă, de obicei în pat cu mine. În întuneric, am procedat ca de obicei dar, imediat ce a început să-și frece capul de fața mea, am simțit o putoare de hoit atât de intensă încât am sărit din pat și am aprins lumina. Mirosul era atât de greu de parcă la lumină ar fi trebuit să se materializeze în ceva scârbos de nuanță ocru-gălbuie.

„Pe unde ai umblat, Țâțu?” l-am admonestat eu. „Ce naiba ai mâncat de-ți pute gura în halul ăsta? Păi d-aia nu ți-a trebuit mâncare în seara asta. Ești sătul de la hoituri.”

Primul gând a fost să-l scot pe holul casei dar mi-am dat seama că în întunericul camerei, solitudinea s-ar reinstala cu toată cohorta ei de hidoșenii imaginate și astfel m-aș reîntoarce la fricile mele trecute. L-am dat jos din pat și după câteva încercări parate de a se cocoța la loc, s-a întins pe podea și a început să toarcă până ce nu l-am mai auzit. Începusem să simt moleșeala premergătoare somnului când, în liniștea asurzitoare, am auzit un fâsâit nervos ce venea dinspre cotoi. Inițial nu am luat în seamă zgomotul, dar imediat o miasmă și mai puturoasă mi-a vizitat nările, obligându-mă să mă întorc pe partea cealaltă. Fâsâitul s-a repetat de câteva ori la intervale de trei-patru minute cu același efect olfactiv. Deși damfurile puțeau de te trăznea la pipotă, am răbdat totul cu resemnare, considerând oftaturile anale mai enervante decât putoarea lor. Acestea îmi produceau o tensiune nervoasă puternică datorită rolului lor anticipativ, precum cel al fulgerului ce te pune în gardă cu privire la bubuiala iminentă a tunetului. Pârțurile motanului erau silențioase de felul lor, dar în liniștea aia erau audibile și îmi frecau ridichea până la iritare, mai ales când își împlineau menirea colaterală, intoxicând totul în jur. Am adormit într-un târziu, iar dimineață m-am sculat cu o durere de cap cum nu mai avusesem niciodată până atunci. Când au intrat în cameră mătușa și mamaie, s-au apucat cu mâinile de nas. Toată ziua ușa la odaie a rămas deschisă pentru aerisire. De atunci, motanul a trebuit să-și ia în primire vechile culcușuri, iar eu să mă îmbărbătez și să mulțumesc cerului că nu m-am asfixiat, găsind cu această ocazie necesitatea de a suporta nopțile în singurătate ca ceva mai de dorit decât bășinile periculosului motan.

„Aoleo, fi-ț-ar Țâțu al dracu cu hoiturile lui cu tot! Păi ești coșcogeamitea băiatu’ și ți-e frică să dormi singur! Rușine! Las c-o să-i spui io lu’ tac-tu ce căcăcios de flăcău are!” tuna mătușa, roșie de supărare, găsind printre țoale scârne mustind în hidrocarburi din timpuri imemoriale.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXIII)

„Mai ieși și tu pe-afară, bă” îmi repeta același Cristi de fiecare dată când ne intersectam întâmplător.

Teama interioară de singurătate avea să fie basculată de efectele ei în câmpul organic. Nu prea eram lămurit cu privire la sistemul meu neurovegetativ sensibil și mă asuprea o așa zisă aprehensiune, termen interiorizat tardiv, dar cu valențe retroactive. Când l-am întâlnit mult timp mai încolo în „Memoriile” lui Mircea Eliade, i-am reperat incidența asupra propriilor mele trăiri puberale. Pe vremea aia începusem să mă sperii de orice, precum calul de bășinile lui. Orice palpitație, orice senzație de sufocare, orice pocnet al oaselor cervicale mă arunca în disperarea iminenței unei catastrofe patologice. De aceea m-am repliat cu lașitate și masochism pe angoasa interiorității, în dauna preferințelor anterioare ce mă mânau salvator spre exterioritate.

O parte din universul copilăriei mele citadine cuprindea spatele blocului potcoavă cu zece etaje în care locuiam. Din cele opt scări ale sale se revărsau necontenit șuvoaie de copii în drum spre școală sau spre destinația mai plăcută a locurilor de joacă. Locuind într-o zonă marginală aveam la dispoziție câmpul pe care-l străbăteam până la linia ferată industrială pe care circula Marița, marfarul lent de care ne agățam și din care săream după parcurgerea buclei ce înconjura capătul nostru de cartier. De acolo, continuam fie spre cursul Timișului, nicăieri suficient de adânc pentru o baie adevărată, fie înapoi, spre blocuri, cu haltă la cantonul de lângă pasajul ce traversa liniile pe care circulau trenurile adevărate către București. Căutam cuie să le punem pe șine iar după trecerea ultimului vagon le căutam din nouși le găseam turtite printre pietrele din terasament. Dacă trenul era de marfă, aruncam cu pietre în carcasele metalice, încercând competitiv să spulberăm în fărâme cât mai numeroase proiectilele ce ricoșau câteodată, datorită vitezei garniturii, periculos de aproape de țestele noastre. Reveneam apoi în spatele blocului și până seara târziu uzam de recuzita existentă acolo pentru exprimarea apăsată a vitalității noastre copilărești. Jucam fotbal pe strada puțin circulată și înclinată spre trotuarul de lângă bloc. Porțile erau formate din câte doi bolovani, așezați în raport simetric, și ne sfădeam adesea cu privire terenul înclinat, care din echipe să joace la poarta de sus și care la cea de jos. Avantajul fiind de partea celor de sus, care făceau mai puțin efort atunci când atacau, conveneam asupra schimbării porților la intervale regulate. Astfel, avantajul și dezavantajul se distribuiau echivalent și cine câștiga, se considera că o făcea pe merit. Jucam mingea și la bătătorul de covoare, când nu era ocupat. Puneam pe unul în poartă și acesta degaja mingea cu spatele, către cele două echipe angajate să înscrie în același loc. Îi spuneam jocului „Victorie” și, cu toate că dispuneam de o poartă adevărată cu stâlpi și cu transversală, preferam competiția la două porți, fie ele și din bolovani. Lângă bătător, aveam careul unui șotron, denumit în jargonul nostru peci, deosebit de al fetelor datorită gradului superior de dificultate. Fusese trasat cu măiestrie, în culoarea verde, de Adi.

Încercasem de multe ori să mă atașez grupului de băieți mai mari, al cărui nucleu îl constituiau Adi și Corni, din păcate fără rezultat. Băieții ăștia erau prea agili și preocupările lor vizau chestii pentru care eu nu eram încă abilitat. Prezența mea periferică nu-i deranja, atâta vreme cât nu insistam prea mult în preajma lor. Erau binevoitori și chiar protectori cu cei mai mici. Dacă de-alde Dogaru cu ai lui sau alții cu faimă de bătăuși se luau de noi, cei doi găseau întotdeauna prilej să pună lucrurile la punct.

„Ce ai mă cu el? Care-i treaba cu tine pe aici? Fă pași și dă un ocol pe la mă-ta pe la fabrică s-o ajuți strung!”

„Nu vreau mă! De ce?”

„De treiștrei august!”

„Cine te crezi? Ce, crezi că mi-e frică de tine?”

„Bă, tu n-auzi, nu te mai servește pavilionul stâng sau ai probleme cu lobul drept!?”

Urma o replică fermă și tăcută pe anumite zone de contact, după care intrusul, lămurit din scurt asupra imprudenței făcute, se retrăgea rapid, cu chica și cu orgoliul jumulite.

Pe scuarul generos din imediata apropiere, se aflau leagănele și alte instalații de operat pentru populația juvenilă. Acestora li se adăugau câteodată fel de fel de instrumente de lucru și utilaje, lăsate la îndemâna generală, cu ocazia unor reparații sau construcții. Mici șantiere apăreau câteodată peste noapte și, cu toată protecția aferentă dar insuficientă, perimetrul lor era mai tot timpul penetrat de hoardele în căutare de variații expansive. De câte ori n-am suferit răni superficiale la nivelul suprafețelor acoperite, dar mai ales descoperite, vara pe căldură! De câte ori n-am ajuns acasă cu hainele murdare sau rupte, prilejuind mici scandaluri între ai mei sau încasând-o direct și personal de la tata. De câte ori n-am venit cu capul spart sau cu ochii învinețiți și cu pielea de pe arcade crăpată și sângerândă!

Toate astea vor deveni istorie înainte de vreme când, pe la paisprezece ani, din senin, m-am trezit cotropit de senzații vrăjmașe. M-a încercat mai întâi spaima de ceva nelămurit, fără contur și fără esență. Era o spaimă ciudată de Nimic, de un soi de neființă cioraniană sau de abis nietzschean. Referințele astea cu aromă de borș prețios, inadecvate unor amintiri din vremea copilăriei, mă ajută azi să exprim lapidar ce am asumat într-un târziu ca intuiție în orizontul retrospectiv al vieții. Nu e vorba aici de vreo căutare metafizică ci de fixarea unor repere, fie și livrești, pentru identificare monstrului și strunirea lui. Asta pentru că, pe parcursul anilor consecutivi crizei, voi căuta coabitarea cu reziduurile unei posedări cu totul iraționale. O fi totul chimie și biologie, cum spunea vărul meu Sorin, lipsindu-se voluntar de niscai orientări spirituale. Medicația e răspunsul nostru brut și direct la provocările neființei. Mama lui, mătușa Leni, profesoară de biologie, sufla cu autoritate în toate lumânările ce căutau inefabilul dincolo de fața lumii (de aparența ei), poruncindu-ne să nu trecem de fenomen, în spatele căruia nu se mai află nimic sigur. Dar orice curant, dacă nu e obtuz, va recomanda, alături de adjuvantele metabolice, un stil de viață optimizat. Iar meseria de a trăi însemnă, pe lângă multe altele, tranfigurare în registrul voluntar al ființei în căutare de sens.

Photo by Alessandro De Bellis on Unsplash