Proiectul CELA/Connecting Emerging Literary Artists – doi autori italieni

Ierihon (fragment)

Fabrizio Allione

Partea I – Ferma

I

Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o casuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă.

De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite.

Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi scârţâitul balansoarului.

În mâna dreaptă, Jens ţinea strâns o puşcă cu două ţevi, avea lângă picioare o cutie plină de gloanţe. Din când în când, luându-și privirea de la câmpurile din depărtare, punea o mână pe capul unuia dintre băieţii săi.

Elia, cu pielea deschisă ca sideful, părul blond care era aproape trasparent, ochii albaştri ca cerul, trăsături delicate. Celălalt, Natan, cel mai mare, egal în toate lui: brunet, subțire ca un fus, uscățiv, însă genul acela care nu se lasă ușor frânt.

Elia puse în mişcare maşina frecând-o mai multe ori pe podea. O ridică şi opri cu palma roţile, pentru a-i bloca pornirea. Se aplecă în genunchi, se întoarse în direcţia scării şi-i făcu semn lui Natan să se dea la o parte.

Puse maşina pe podea, lăsând-o din mâini şi observând cum porneşte, accelerează, își schimbă direcţia şi se rostogoleşte de-a lungul scărilor.

Răsună căzând pe fiecare treaptă şi când ajunse la etajul de jos o auzi mişcându-se încă câteva secunde.

Elia gâfâi şi dădu să coboare.

Se auzi scârţâitul uşii casei, apoi un foşnet care venea din bucătărie, precum nişte paşi, şi Elia se opri tot atunci.

Jens se ridică brusc strângând puşca.

– În cameră – spuse – repede.

Cei doi fraţi nu au aşteptat să li se repete a doua oară. Se aruncară în cameră, încuiară cu cheia uşa şi închiseră obloanele.

În coridor, Jens auzi iarăşi acel foşnet de paşi. Mulţi paşi. Ţinea puşca strâns între umăr şi bărbie, țintind înspre capătulul scărilor.

Se dădu înapoi, apropiindu-se de fereastră. Aruncă o privire peste umăr.

O haită de vreo cinci-șase lupi se învârteau prin curte. În grajd şi coteţ era linişte, părea că animalele nu băgaseră de seamă.

Cu piciorul drept, opri legănatul scaunului. Apoi auzi scârţâitul primelor trepte la scări. Urcau.

Jens caută cu mâna liberă ceva în buzunarul pantalonilor. Găsi un şurub, îl luă şi-l aruncă de-a lungul scărilor. Zăngănitul opri fiarele. Jens profită de acea pauză. Se aplecă sprijinindu-se de puşcă, îşi umplu buzunarele cu gloanţe şi se ridică în picioare.

Începură din nou să urce. Iată-l, ochiul roşu.

Lupul întinsese botul înspre lumina lunii care se strecura prin fereastră.

Ţeava de la puşca lui Jens ţintea drept spre fiară.

Era un lup sfrijit, spectral. Avea pe marginea botului semnele unei răni nevindecate. Scrâşni din dinţi şi ruptura de pe partea dreaptă dezveli dantura distrusă dar încă letală.

Îşi zbârli blana şi mai urcă o treaptă înspre om.

Jens ţinea degetul ferm pe trăgaci, ochii holbaţi şi imobili, nu clipea din pleoape. Observa în spate alţi ochi roşii. Erau doi, acum, pe scări.

Aştepta. Aşteptau.

Primul lup continua să se apropie mârâind şi arătându-şi colţii.

Când mai avea câțiva metri până la om, picioarele nervoase se mişcaseră cu gest convulsiv şi Jens apăsă pe trăgaci.

Împuşcă fiara în timp ce sărea, cu labele la jumătate de metru de la pământ. Impactul cu glonţul aruncă corpul fiarei la perete. O pată de sânge murdări peretele.

Jens nu se pierdu cu firea. Ţinti din nou înspre următorul lup din spate şi împuşcă iarăşi. Al doilea animal nu reuşi să sară la timp, rămase culcat pe scări. Jens observa alţi lupi gata să urce. Se aruncă asupra lor mânuindu-și ca pe o suliță pușca. Reuşi să prevină atacul unui alt animal, rănindu-l mai multe ori la cap, până ce i-l sparse. Luă din buzunar alte gloanţe şi încărcă repede arma, fără panică, fără greşeli.

Coborî iute scările trecând peste leșuri şi văzu trei lupi care tremurau în penumbra bucătăriei. Îl împuşcă în gât pe cel mai apropiat şi alergă înspre ceilalţi, care fugiră.

Ajunse la uşa casei şi când îşi dădu seama că nu mai erau fiare încuie uşa şi se întoarse înapoi.

Ultimul lup pe care îl împuşcase era întins nefiind în stare să se ridice. Se zvârcolea în spasme necontrolate. Pe jumătate mort, gâfâia feroce, încă mai îndrăznea să rânjească. Încerca mai multe ori să se pună pe labe. Se împleticea, cădea, se agita de parcă luneca pe gheaţă. Încerca să-şi arate colţii, dar nu făcea decât să-şi frece botul în propriul său sânge.

Jens se apropie şi-l termină cu o împuşcătură în cap.

Era o lupoaică. Avea mameloanele muşcate şi consumate, semn al foamei puilor săi.

Jens urcă scările, se duse să cheme băieţii. Înainte să meargă la culcare făcură curăţenie în casă cu precizia unei obişnuinţe.

VIII

De câte ori nu-și spusese Jens că le va explica totul băieţilor săi. Într-o zi, îşi spunea, într-o zi le voi povesti despre orice. Despre bărbat şi despre femeie, despre orice lucru din lume. Le va cere scuze, le va spune că tăcuse pentru a-i proteja. Că era sarcina lui, să-i protejeze. Era o promisiune care o făcuse cu mulţi ani în urmă şi nu vroia s-o trădeze. Va povesti despre Ailin, va povesti că şi ei au avut o mamă. O femeie care îi dusese în pântece prin minune şi care apoi îi născuse, îi alăptase, îi transportase din lumea nematerială în cea materială. „Şi unde e acum, mama noastră?” vor întreba, şi el, el ce le va răspunde? Era într-adevăr un dar, acel adevăr, se întreba. Era doar durere în istoria ceea, şi hotărâse să o ţină pentru sine, să-şi asume responsabilitatea; o pedeapsă. Apoi, iarăşi, credea că ar fi trebuit să le povestească că nu toţi copiii cresc înmormântând cadavre, că nu e un lucru pe care-l fac copiii, că nu e un lucru care se face, că râurile nu duc leșuri de fiinţe umane. Ar fi trebuit să povestească de ce şi de unde venea acel şuvoi de morţi, şi de ce îi era frică de ei şi trebuiau să-i ardă. Şi astfel a continuat să-i ţină în neștiință, să-i ţină prizonieri în acea lume mică unde răul putea să fie manipulat, controlat, făcut bucăţi şi ascuns într-un alt rău şi apoi îngropat şi uitat, măcar pentru puţin. Nu i-a învăţat nici să citească pentru că, credea el, citirea e cheia deschide toate ușile, schimbă orice gândire. Când înveţi că există o cunoaștere care poate fi transcrisă şi păstrată pentru totdeauna, că există o memorie care nu se şterge, atunci nu mai accepţi nimic, şi totul devine un secret care trebuie destăinuit, interpretat. Încetezi să crezi ca un copil care crede orice şi începi să pui întrebări şi nu te mulţumeşti cu răspunsuri. Înveţi că dreptatea e ca un labirint încâlcit, există doar un pas tot înainte, până nu înţelegi că dreptatea nu e de ajuns şi probabil, nici nu există.

Cât putea să mai ţină acea vrajă se întreba.

Plânse, plânse în linişte. Nu reuşea să oprească lacrimile. Doar lacrimi, nimic altceva. Îi alunecau sub încheietura mâinii, pe bărbie.

În acea noapte rece, ploioasă şi cu vânt, la lumina lămpilor tremurătoare, în inimă cu rugăciunile pentru un om muribund, aşezaţi pe jos, adunaţi ca nişte figuri vechi ale unei lumi înmormântate de secole şi uitate pentru binele tututor, erau un tată şi copiii săi şi misterul unei existenţe, fragilitatea şi rezistenţa bovină a oricei creaturi, timpul care devorează şi cel care lecuieşte.

Când căzu bezna nopţii, dormeau îmbraţişaţi în întuneric.

Furtuna trecuse, un lup urlă la luna goală şi sălbatică.

IX

Natan se trezi. Jens nu mai era acolo. Elia era culcat jos, o pătură îi acoperea picioarele. Îşi frecă ochii şi se uită la răsărit, soarele începea să suie şi să-şi facă loc pe cer.

Simţea parfumul de cafea. Pe masă erau rămăşiţele unei mese luate în grabă. Se ridică, se duse la masă. Pe farfurie mai era o felie de pâine, doar coaja, şi câțiva stropi de gem. Acum îi era foame, de parcă nu mâncase de zile întregi.

Cafeaua era rece. Îşi umplu o ceşcuţă şi bău. Îi stârni golul din stomac.

Îşi pregăti un ou fiert. Tăie cu cuţitul o felie dintr-o pulpă de lup uscată şi o încălzi în oală cu unt, pe o parte şi pe alta, pentru a o înmuia. Se aşeză la masă şi mâncă de parcă n-ar mai fi mâncat de ani de zile.

Se gândi la mama sa.

*

Jens era în beci cu Fratello Efraim[1]. Stătea cu braţele încrucişate şi picioarele întinse. Privea omul de pe altar cu o compasiune mângâietoare.

– Jens, – şopti Fratello Efraim. Roti ochii, respiră lung, îşi drese gâtul cu greu şi tuşi. – Jens, – repetă.

Jens se apropie. Întoarse şervetul umed pe care i-l pusese pe frunte. – Ce e? – întrebă. Febra era tot mai ridicată, îl făcea să delireze.

– Ce mai face fetiţa?

Jens îi strânse încheietura mâinii. Tensiunea era joasă, bătăile aproape de neperceput. – E bine, nu-ţi fă griji, – îl linişti încă o dată.

– Unde e? – se întoarse înspre omul care-l îngrijea şi-l petrecea în ultimele clipe, – E sus cu băieţii? – Jens dădu din cap. – Bine, – Fratello Efraim oftă. – Ce le-ai povestit?

Jens îşi apropie scaunul. – Totul.

– Totul?

– Tot ce aveau nevoie.

Fratello Efraim închise ochii. – Cum au reacţionat? – întrebă. Deschise din nou ochii.

– Nu stiu. Cred că într-un mod bizar ştiau deja. Erau mici, dar ceva trebuia totuşi să-şi aducă aminte.

– Poate, – comentă Fratello Efraim – copiii înţeleg lucruri pe care nici sfinţii nu reuşesc să le înțeleagă. – Rămase o clipă în linişte. – Jens, – continuă, – vreau să te rog ceva. Ţi se va părea straniu dar vreau s-o faci pentru mine. Ştiu că nu ar trebui să-mi fie teamă, dar îmi este.

Jens se îndreptă pe scaun, atent. – Spune-mi.

– Îţi aduci aminte la Bet-Semes, când eram la şcoală, în dormitoare, eram mici, abia am părăsit „Casa Mamelor”[2], era un cântec pe care îl cântam înainte de culcare, îţi aduci aminte? Erau câteva strofe şi un refren prostesc cu rimă, – Fratello Efraim izbucni într-un râs răguşit şi înspăimântător care părea să aparţină deja lumii morţilor, – ţi-aduci aminte, Jens?

– Sigur că-mi aduc aminte, răspunse distrat, – din când în când îmi vine în minte şi nu mai reuşesc să închid ochii. De ce mă întrebi?

– Aş vrea să mi-l cânţi, am uitat cuvintele, – spuse Fratello Efraim – Doar gândul de-al reauzi mă linişteşte. Ai face-o pentru mine?

Jens rămase o clipă în linişte, apoi îşi reveni. Se duse la uşă şi o închise. Se întoarse la altar, apropie scaunul şi-şi drese glasul. Se gândi iarăşi la primele strofe, se prefăcu că le uitase dar le ţinea minte pe toate de parcă ar fi fost gravate înăuntrul pleoapelor sale.

– Gândeşte-te că i-l cânţi lui Natan sau lui Elia, – insistă Fratello Efraim cu ultimul fir de voce, – Nu eşti aici. Imaginează-ți că eşti cu Ailin şi cu băieţii, într-o casă mică în faţa mării. Că sunteţi ultimii oameni de pe pământ. Închipuie-ți că e un cântec de bucurie.

Jens închise ochii. îşi adună curajul şi începu să cânte. Îi părea totul atât de ridicol. Apoi privi chipul lui Fratello Efraim senin ca al unui nou-născut care adoarme, şi atunci continuă acel cântec prostesc crezând în fiecare cuvânt pe care-l cântă, fie rugăciune sau profeţie. Strânse mâna prietenului şi simţi viaţa care se ducea în mijlocul notelor false ale acelui cântec de leagăn.

[1] Fratelli într-o lume distopică e un tip de fraternitate hipermasculină care deţine puterea în oraşul Bet-Semes şi de unde vine Fratello Efraim, și unde a trăit o perioadă Jens.

[2] “Casa Mamelor” face parte din lumea distopică hiper masculină creată de autor pe stilul Margaret Atwood. E o instituţie obligatorie în care intrau toţi nou-născuţii de sex masculin.

Fabrizio Allione este un tânăr scriitor care locuiește și își desfășoară activitatea la Torino. „Ierihon” pornește de la experiența sa personală, de la copilăria lui și de la relația complicată a bunicilor.

Dicţionarul deţinutului

Sara Micello

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie Lorusso şi Cotugno, secţia V din Pavilionul C, destinată “deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în interior pe parcursul a doi ani.

Cu toţii ştim ce vor să spună “casă”, “iarnă”, “dragoste” şi semnific aţia lor e absolută. Dar în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste cuvinte împărtăşite se află puterea: cuvinte care afară sunt normale, în închisoare devin urgente.

Lumină

Acesta e un dicţionar, totuşi nu găsesc cuvinte pentru a vă spune cum s-a născut. Cuvintele care contează şi pe care ar trebui să le folosesc sunt deja la locul lor şi vor ajunge în curând.

Ceea ce pot să fac e să vă spun că într-o amiază de septembrie citeam Cu sânge rece. La un moment dat Truman Capote scrie că unul dintre ucigaşii familiei Clutter, Perry Smith, păstra în celulă un dicţionar personal: o listă diversăpe care le credea “frumoase”, “utile” sau cel puţin “demne de reţinut”.[1]

Era ceva în acel gest care îmi părea extraordinar şi dramatic la un loc.

A colecţiona cuvinte, iată ce mă emoţiona. La scurt timp Perry Smith urma să fie executat şi totuşi colecţiona cuvinte.

Nu ştiu să spun dacă aşa a început totul. Dacă o fi să mă gândesc, cred că da.

Acele cuvinte îmi păreau de o importanţă vitală pentru că cel care le-a înregistrat a fost nu un om oarecare, ci omul care într-o noapte avea să masacreze patru fiinţe umane. Neapărat trebuia să fie în alegerea sa o urgenţă.

Unicul mod de a încerca de a afla ar fi acela de a intra în închisoare şi de a cunoaşte mai mulţi Perry Smith de la care să cer explicaţii.

Nu a fost uşor.

Dar s-a întamplat. Într-o dimineaţă de octombrie. La Torino, în Centrul de Detenţie Lorusso şi Cotugno.

Am obţinut permisiunea de a cunoaşte câţiva deţinuţi, în timpul întâlnirilor colective.

Două educatoare m-au însoţit înăuntru. Am intrat în secţia V a Pavilionului C care e o secţie rezervată “deţinuţilor protejaţi”.

În puşcărie îi numesc infami.

La infami m-am întors în fiecare sâmbătă, de la 13 la 14.45, timp de un an.

Singură.

Întâlnirile se năşteau ca lecţii de gramatică şi de scriere.

În scurt timp au devenit altceva: conversaţii viscerale şi primitive.

Dicţionarul era o obsesie a mea, dar îi ignoram conţinutul.

Acesta a venit ulterior, când fiecare dintre ei mi-a povestit viaţa sa. Ne întrebam împreună care esensul anumitor cuvinte.Atunci i-am rugat să le scrie şi să le explice.

Câteva aparţin închisorii şi le poţi trăi doar acolo înăuntru. Altele sunt cotidiene, dar de un cotidian exasperat. Sunt nume de locuri, o poreclă,câteva desene, un verb.

Fiecare cuvânt are doar o accepţiune. Am luatîn seriosfiecare fragment, fiecare voce,lăsând hârtie goalăcuvintelor aşa cum se cuvinea.

Fiecare definiţie în parte poartă numele şi pedeapsa celui care a scris. Numele e inventat, precum dictează circumstanţele. Pedeapsa, în schimb, nu.

Printre cuvinte, în mijloc, se află istoria mea, mai exact ceea ce istoria lor a schimbat în interiorul meu.

Când zilele au început să crească, ei spuneau că era un lucru rău. Pentru ei, înauntru, lumina era o condamnare în plus. Şi aşa pentru toate.

Faptul de a asculta acea definiţie a “luminii” a schimbat percepţia cuvântului însuşi. A fost de parcă, de mult timp, aş fi privit pe din afară cuvintele. Acum se adaugă înăuntrul.

Vreau să spun că în închisoare se blestemă lucruri pe care noi toţi le binecuvântăm.

În acest timp lung şi monoton care e închisoarea, m-am pierdut deseori. A trebuit să desenez o hartă pentru a-mi aduce aminte traseul.

Coridorul

E unicul mod pentru a ajunge la ei. E lung de nouăzeci şi trei de paşi şi larg de patru braţe.

Pe partea stângă se află caloriferele vopsite în azuriu şi un şir de ferestre cu gratii printre care se zăresc curtea şi tomberoanele de gunoi.

Pe partea dreaptă se află baza peretelui, azurie precum caloriferele, iar peretele e vopsit într-un verde spălăcit.

Dacă îl parcurg mă las atinsă de frică, holul e gol; în afară de mine e un motan negru care nu miaună niciodată. Motanul e tot ud din cauza apei care picură din tavan, formând băltoace care se ramifică precum vinele.

Odată am văzut venind din partea opusă un deţinut cu păr vâlvoi însoţit de cinci paznici care îl ţineau de încheieturile mâinii. M-am prefăcut că mă uit la picioare. Când mirosurile noastre s-au încrucişat, afară un stol de porumbei s-a ridicat în zbor.

Pot să zic că am cunoscut mulţi Perry Smith dar în niciunul dintre ei nu am găsit sămânţa bolnavă la care mă aşteptam. Nu ştiu dacă e din păcate sau din fericire.

Poate vina este a mea; am simţit afecţiune pentru lumea care îşi aşteaptă judecata sau e deja condamnată.

La fiecare sfârşit de întâlnire, corpul se făcea ca de hârtie mototolită şi simţeam că i-am lăsat acolo, cu sufletul lor.

Câţiva au ieşit din închisoare, alţii nu. Oriunde s-ar afla azi, Dumnezeu să-i binecuvânteze.

Puşcăria

Puşcăria te face să intri într-o altă dimensiune. E un loc unde viaţa se opreşte. Ca într-o vrajă.
Puşcăria e un loc unde natura nu există. Un loc pe care omul l-a construit pentru a-ţi face rău.
Nu te obişnuieşti cu nimic. Aceasta e o constrângere, nu e o obişnuinţă.
E o constrângere zgomotul cheilor care îţi deschid şi închid, ziua şi noaptea. Până când?
Le auzi de departe, cheile. Stau pe biroul mareşalului sau prinse de agățătoarea pantalonilor de uniformă.
Sunt făcute din aur şi la început credeam că glumesc.
Acelea sunt chei inventate, deschid uşile poveştilor. Sunt chei de vrăjitoare, ca aceea din ”Albă ca Zăpada”.
Totuşi spuneam că puşcăria e de rahat. Te formezi după chipul şi asemănarea închisorii deoarece trăieşti ani şi ani aruncat aici înăuntru şi cimentul te plăsmuiește. Devii una cu el.

Mattia, omor

Pentru a ajunge la închisoare, tramvaiul parcurge un drum pe marginea căruia stă o prostituată care merge înainte şi înapoi. Prostituata e de culoare şi e îmbracatăîntr-un șort inutil.Din când în când se sprijină de un scaun dărăpănat care pare a fi nelalocul luipe un trotuar decât într-o casă.

Depăşind acel drum, tramvaiul întoarce spre închisoare. Se înţelege de la sine că peisajul se schimbă, însăşi natura se întunecă. Văzându-o de afară, închisoarea pare un loc vechi şi nelocuit.

Pe Google Maps, închisoarea se vede de sus şi e un dreptunghi gri. Împrejur sunt maşini parcate şi câteva rânduri de copaci, se vede coama rotundă şi par pete verzi. Mărind imaginea se poate vedea până la punctul de pază, nu mai departe. Din partea rudelor, un om s-a oprit în faţa intrării, pe când altul stă aşezat pe a doua bancă. În schimb din partea civililor, un om din faţă ţine mânile în buzunar şi e îmbrăcat într-o pereche de blugi. Puţin mai înainte se află o pereche, un domn aşteaptă să-şi ia buletinul de identitate. Din spate răsare o parte a secţiei şi cerul e greoi, pare că din clipă în clipă va turna. Iarăşi mărind, imaginea pierde din claritate şi închisoarea devine înceţoşată de parcă ar fi cufundată în mare.

Casaţia

Casaţia  e al treilea proces, acela care îţi spune dacă eşti înăuntru sau afară. De obicei confirmă cele două sentinţe dar alte dăţi te face să speri. Am văzut mulţi colegi de-ai mei care păreau terminaţi dar au repetat toate apelurile din nou. De exemplu noi spunem: “Nu te duce în casaţie”, când unul vorbeşte de un lucru şi lungeşte povestea, pentru că Curtea de Casaţie asta e.

Buddha, 43 ani pentru privare de libertate

Eu şi “Buddha” am rămas în linişte mult timp, până când el, de parcă trezindu-se dintr-un somn neîmplinit, a zis: “Istoria care m-a impresionat se referă la un copil. Dar aş vrea să-l las acolo”.

“De care copil vorbeşti?”, l-am întrebat.

“Ştii de ce îmi spun ‘Buddha’ ?”, devenise serios şi mă privea în profunzime.”Acel copil a început. Când l-au adus acasă, era tot murdar de pământ, părea un primitiv. Cârlionţii părului pierduseră blondul iniţial şi erau plini de praf. Mama sa îl tot îmbrăţişa, termina prima îmbrăţişare şi începea cu a doua încât părea să fie o îmbrăţişare unică, întreruptă doar pentru a-l lăsa să respire. Eu nu l-am văzut, am reuşit sa fug înainte ca ei să ajungă, dar mi-au povestit”, învârtea între palme o caramelă cu gust de mentă,apoi a desfăcut-o.“Copilul a rămas şocat pe mult timp”, a reluat, muşcând caramela şi rupând-o în două, “părea că s-a oprit, cum se opreşte o maşină, un tren, un mixer, orice lucru care s-a mişcat cândva. Iac-așa, părea un mixer oprit. A început să deseneze figuri care semăna cu mine, oameni giganţi la mijlocul foii. Erau toţi albi, fără culoare, de parcă vroia să mă decoloreze. Odată, când au trecut deja două luni de la întâmplare, lângă unul a scris ‘Buddha’. L-a scris cu o cariocă neagră, foarte neagră, sfârșind prin amâzgăli toată foaia, umplând-o de rotocoale.Nu ştiu de ce m-a numit aşa; vreau să spun, nu cred să-i semăn”. Buddha a respirat tare şi a spus: “Acel copil era puţin straniu, a fost de la început. În primele zile se trezea noaptea şi se punea pe alergat prin toată casa fermei, cu picioruşele pluşate, părea o pisică. Nu mă deranja, important e că tăcea, fără să sufle. În schimb, într-o zi a auzit Sasà că mă chema pe nume şi a făcut-o şi el. L-am chelfănit tare şi l-am legat la ochi, mă simţeam mai sigur astfel”.

[1]Truman Capote, „Cu sânge rece”, trad. Constantin Popescu, Editura Vivaldi, Bucureşti, 1993, p. 144.

Sara Micello locuiește și își desfășoară activitatea la Torino. A predat ore de scriere (creativă) la o închisoare lângă Torino, și în urma acestei experiențe care a marcat-o, a scris „Dictionarul deținutului”. Activează la Scuola Holden din Torino (o școală de storytelling).