Proiectul CELA/Connecting Emerging Literary Artists – două autoare italiene (II)

Proiectul CELA (Connecting Emerging Literary Artists) oferă un context european unei noi generații de creatori literari. Un program unic în Europa aduce laolaltă autori, traducători și coordonatori culturali aflați la început de carieră, pentru a demonstra potențialul literaturii de a crea legături între oameni, pentru a oferi mai multe ocazii limbilor mici și pentru a aduce o schimbare.

Împreună, participanții abordează unele dintre realitățile provocatoare ale timpurilor noastre – de la diviziuni din ce în ce mai abrupte în Europa până la industria editorială în schimbare – și le pun în perspectivă, își împărtășesc munca și încearcă să consolideze punțile de comunicare între ei, industria editorială și publicul european.

CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene: https://www.cela-europe.com/

În acest număr vă propunem alte două texte literare semnate de tineri scriitori italieni, traduse în limba română de Elena Damaschin.

Fulgerări

Sara Micello

Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen şi arta scrisului, Ray Bradbury scrie că de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista spunea mai mult sau mai puţin aşa:

LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZELOR. SCHELETUL.^[1]

Recent mi s-a întamplat ceva asemănător.

Am trăit într-o familie care mi-a dat o educaţie bună şi un mod bun de a relaţiona cu lumea dar în ultimul timp mă gândesc cu insistenţă la câteva lucruri. Multe au rămas şi mă sperie încă în acelaşi fel.

Printre acestea se află un accident, o mască a lui Zorro, animalele îmbălsămate în borcane pe rafturile şcolii mele, schimbul de focuri, moartea înscenată a surorii mele, uşa casei noastre vechi şi aş putea să continui. Sunt cafulgerăricare se întorc în mine acum şi mă aruncă într-o cameră secretă. Câteodată în această cameră rămân destul, alte dăţi mă întreb de ce aş trebui să rămân acolo şi mă opresc. Dar ceea ce mă fascinează este misterul cu care aceste scene sunt încărcate. Pe de o parte ar fi bine să rămână aşa cum sunt, dar pe de altă parte pofta de a mă apropia de flacără e atât de necontrolată că nu contează dacă mă voi arde. Pentru că se va întâmpla, desigur. Tocmai asta e problema.

La un moment dat în culegerea sa, Bradbury scrie: “Liste de acest tip, excavate/dragate din fundul creierului tău, pot să te ajute bine a (te) descoperi pe tine însuţi”.^[2]

Nimeni nu a spus că e uşor şi – ca să înţelegem bine – riscăm să ne provocăm mari arsuri.

Bradbury povesteşte de o prăpastie, aproape de casa în care a trăit când era mic:

“Apoi vroiam să-mi aduc aminte cum era prăpastia, mai ales când nopţile ne întorceam târziu […] şi fratele meu Skip alerga înainte şi se ascundea după podul de pe prăpastia pârâului, […] şi sărea în sus şi mă apuca, srigând, şi eu alergam şi cădeam iarăşi şi iarăşi, ţipând lucruri de neînţeles până acasă”.^[3]

Nu cunosc acea prăpastie dar cunosc instinctul “de a alerga şi cădea iarăşi şi iarăşi” şi acel instinct vibrează. Sunt gata să pun pariu că vibrează în fiecare dintre noi.

“Alergam, urcam. Dar întotdeauna, nu aveam încotro, în ultima clipă clipeam şi fixam oribila obscuritate. Şi era mereu acolo”.[4]

Ideea e să dezgropăm, să excavăm ca primitivii în trecutul nostru. Daca suntem dispuşi să o facem, dacă reuşim într-adevăr să privim aceste lucruri drept în ochi, nu putem să ne imaginăm minele încărcate care ne aşteaptă.

Casa unchiului şi a mătuşii se afla în sat. Făcea parte din unul din acele complexe aliniate în şir în care toate casele sunt toate la fel şi lipite una de alta. Zona se afla aproape de terenul sportiv, în partea stângă era capătulsatului, pe când partea din spate a caselor se întindea până la câmpurile deschise. Aici era o grămadă de buruieni şi crengi arse care se sfărâmau ca pesmeţii. Câteodată încălţămintea, călcându-le, ridica un praf cafeniu. Nimeni nu s-a deranjatsă curăţe şi nu era mare lucru de văzut.Mai departe, erau cauciucuri abandonate pe care în fiecare vară soarele le tăia la suprafaţă. De partea aceasta se vedea casa unchiului şi a mătuşii, pe o străduţă pe care maşinile puteau să intre cu greu, păreau mereu că vor rămâne prinse. Câteodată străduţa era toată ocupată şi trebuia să căutăm un alt loc.

Casele în acea zonă nu erau foarte mari dar erau construite destul de bine, măcar aveau pereţii groşi şi era greu să auzi gălăgie. Era destul de linişte, atâta că dincolo de stradă trecea calea ferată din gară.

Pe de o parte nu înţeleg cum de trăiau unchiul şi mătuşa lângă acea trecere la nivel mereu la pândă. Trenul trecea în zori şi în anumite cazuri chiar în miez de noapte, erau momente în care se auzea mai tare. Poate pentru că era multă linişte şi el ajungea ca o explozie. Mi-l imaginam destul de masiv cu mare gălăgie de fierărie. Nu era dintre acelea moderne, calea ferată a satuluilega gările din vecinătate şi deseori trenurilecădeau în bucăţi. Lumea îl lua neavând de ales, băieţii vara îl umpleau ca să ajungă la mare. Unchiul şi mătuşa cunoşteau orarul sosirii când trecerea de nivel cobora şi de fiecare dată ce trecea trenul, casa părea că se prăbuşeste. Sosirea lui răsuna în urechi şi părea că podeaua clocotea, părea cât pe ce să crape sub picioarele noastre. Când era aproape şi trecea aproape de casă, ferestrele tremurau, era un fel de cutremur. Mai întâi se auzea în dormitor. Apoi se muta în baie, credeam că va sparge peretele răzând la sol podeaua şi restul. De fiecare dată credeam exact aşa.

Casa avea o gradină închisă pe o parte de un zid de pietre. Unchiul a săpat o bucată de pământ pentru a creşte plante. Multe erau grase, pe când iedera se căţăra pe zid. Zidul era jos, dincolo trecea calea ferată lungă. Era aproape lipită de noi, cu pietriş şi buruieni.

Când trecea trenul era un rit, de fiecare dată îmi ţineam respiraţia pentru că eram pe bună dreptate sigură că n-am fi scăpat cu viaţă. Pe când lui nu-i păsa de noi. Ceea ce mă fascina, mai ales noaptea, era să mă gândesc la gară şi la ce putea să se afle sub calea ferată. Trenul putea ciopârţi orice în cale şi mă fascina să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla acolo afară şi cum întunericul îşi mută locul. Afară nu era nici un adăpost şi toate lucrurile trebuiau să se descurce cu trenul. Eram îngrijorată pentru ele şi mă gândeam ce s-ar putea întâmpla în timp ce nimeni nu le privea.

Vara, când soarele începea să coboare, stăteam pe trotuarul din faţă, aşezaţi pe treptele ruginite ale unei uşi mari în formă arcuită. Uşa era de un cafeniu intens, părea ca de pământ, şi din mijloc ieşea, în relief, capul unui leu. Noi nu ştiam cine trăia în spatele acelei uşi, şi nici n-am văzut niciodată să o deschidă cineva. Până seara rămâneam pe acele trepte ruginite. Sub mâini, rugina se lipea în pătrăţele negre, astfel că o desprindeam, şi acest lucru ne făcea să ne simţim importanţi.

În jurul nostru, uşile caselor rămâneau deschise şi mama noastră, aşezată la răcoare, ne privea.

Era înainte de cină şi era o linişte de vară, din când în când câte o pasăre se auzea, poate erau bufniţe. Nu departe, de-a lungulşoselei, treceau puţine maşini. Eu şi mama mea îl aşteptam pe tatăl meu. Ea era aşezată pe un şezlong pe verandă. Era îmbrăcată într-o rochie cu flori şi mânca un castravete. S-a ridicat în picioare şi a aranjat scaunele în jurul mesei, începea să gătească. A luat bucăţi de carne din congelator şi a clătit câteva frunze de salată verde. Din când în când se uita la poartă. Poarta casei noastre e de fier bătut şi vopsită cu verde. E prea înaltă ca să sari peste ea şi e o poartă automatică acţionată cu telecomanda. Ştim că a venit cineva uitându-ne la farurile care se văd prin găuri.

Aerul era plin de greieri care cântau, pot încă să-i aud. În depărtare, câmpurile erau tăcute. Mama mea a pornit televizorul. Nu scotea nici un cuvânt şi eu o urmam.Din când în când se ivea la capătul străzii şi aştepta. Apoi se întorcea la treburile sale. Şi eu mă duceam acolo şi aşteptam.

Nu ştiu cât timpam stat aşa. Nu ne spuneam nimic, televizorul continua să vorbească pe fundal. Ea arunca câte o privire, asculta câte-o replică şi apoi se întorcea. În acea seară tăcerea era aproape, părea că se sfârşeşte ceva. Din oale venea miros de carne roşie şi vaporii se împrăştiau în spaţiu. Mama mea a dat focul mai încet până să-l stingă şi s-a uitat la poartă. Eu mă uitam la ea.

În momentul acela l-am văzut. L-am văzut pe iarbă, ascuns între pini, se afla la o distanţă mică. Mama mea continua să se mişte între masă şi oalele de pe foc, şi poate nu-şi dădea seama. Nu-i spuneam nimic de frică să n-o sperii de moarte, dar speram să rămână acolo unde era şi să se întoarcă tatăl meu. Nu mă mişcam dar îl auzeam intrând. Să fac gălăgie ca să-l fac să se îndepărteze nu ar fi servit la nimic. Ştiam că era acolo şi vroia să o distrugă. Nu stiu cât timp a urmărit-o, poate o jumătate de oră sau mai puţin, sau poate mai mult. Se uita la rochie apoi la păr, şi la tot ce-i aparţinea. Vocile din televizor continuau să se audă. Greierii de pe câmpuri erau mai insistenţi. Cerul era întunecat şi era vară dar nu mureai de caldură. Mama mea se uita la poarta noastră închisă.

Poate ea nu şi-a dat seama, dar continuu să gândesc că în acea seară nu eram singure. Nu ştiu ce mi-a părut să văd pe iarbă, chiar aproape de noi. Ceea ce aş vrea să ştiu – din tot sufletul – e dacă şi ea a înţeles, dacă şi-a dat seama că nu eram singure. Pentru mine era fără îndoială la doi paşi şi venise să ne ia. Acea seară mi-a fost teamă că ne caută chiar pe noi şi că nu avea să plece cu mânile goale.

Apoi, deodată, a dispărut. Din vreo parte anume o fi trebuit să sosească şi cineva l-o fi trimis. Fapt e că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să rămână.

Câteva seri mai târziu, eram cu prietenele şi ne întorceam de la o serată. Deja era noapte şi de-a lungul şoselei maşinile treceau cu viteză mare. Le auzeam cum trec şi cum o dădeau la o parte pe a noastră. În timp ce mergeam pe drum, luminile licăreau. Cineva ne făcea semn să încetinim şi să trecem pe banda opusă. Pentru o clipă l-am văzut din nou. Am trecut pe lângă o maşină distrusă. Capota era mototolită, părea o conservă de roşii goală şi erau acolo poliţia şi ambulanţa. Nu ştiu dacă erau persoane rănite sau sânge, dar ceva mă face să cred că da. În timp ce mergeam încet şi ne uitam în interiorul acelei maşini, printre noi se aşternu tăcerea, părea sfârşitul unei bătălii. Prietena mea de la volan a început să spună că eram norocoase, “să fi ajuns mai repede, nouă ni s-ar fi întâmplat”, repeta. În acea noapte drumul era cu adevărat întunecat, şi ştiam că din nou ne salvase.

[1] Ray Bradbury, Zen in the Art of Writing, Harper Voyager, HarperCollins Publishers Ltd, 2015, p. 10, trad. mea

[2]Ray Bradbury, ivi, p. 12

[3]Ray Bradbury, ivi, pp. 60-61

[4] Ray Bradbury, ivi, p. 19

Sara Micello locuiește și își desfășoară activitatea la Torino. A predat ore de scriere (creativă) la o închisoare lângă Torino, și în urma acestei experiențe care a marcat-o, a scris „Dictionarul deținutului”. Activează la Scuola Holden din Torino (o școală de storytelling). Sursă foto: aici

Urșii panda din Ueno (fragment)

Arianna Giorgia Bonazzi

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele sociale, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute în loc să le inventez, împărţeam timpul meu în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre sau pentru a emula atitudini.

Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, îşi făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit, cu capul plin de proiecte, şi-mi dădeam seama că, în faţa acestor sculpturi intelectuale, eram neputincioasă şi nu mai puteam orchestra viaţa mea ca pe o capodoperă teoretică.

Mă gândeam la aceste mici lucruri în timp ce legam kimono-urile, refuzam îngheţate, mă certam cu soţul meu despre rută şi transpiram sub ploaie în căutarea străzii potrivite prin Tokyo, cu senzaţia de a mă afla nu de partea cealaltă a lumii – acel sentiment de ciudățenie vertiginoasă pe care continuăm s-o căutăm în zadar după călătoriile din tinereţe –, ci într-un coşmar de vară cu adaos de panda.

Ne-am îndreptat spreceea ce părea o mică agenţie turistică din lemn alb, la capătul parcului din Ueno, şi miscându-ne cu precauţiaclandestinilor, contrar anumitor aventurieri degajaţicu rucsacii mai mari decât ei, am scotocit pe tejghea punând prin buzunare la urmă un mănunchide evantaie de hârtie în formă de nufăr, cu harta parcului imprimată pe ele. Şi am început la fel de stângaci să urmărim pe hartă simbolul panda.

Neştiind dacă evantaiurile erau gratis sau de vânzare, am grăbit paşii. Copiii patinau mereu sau prea în urmă sau prea înainte, cu impermeabilele deasupra pe yukata pe care hotelul le oferea ca pijama, dar la care noi nu putuserăm rezista şi doua măşti de plastic care trase pe cap creau pe păr o mică seră umedă.

Împrejur, într-o linişte plină de evlavie, aproape întreaga parte a clienţilor respectuoși avansau la nimereală de-a lungul aleilor cu telefoane masive negre ridicate la cer sau ţinute în jos între tufari ca bastoane de vrăjitori în căutare de Pokemon. Pentru a economisi – un lucru absurd, dat fiind costul călătoriei – am decis să renunţăm la conexiunea internet la telefon şi să folosim doar wi-fi din ryokan, hotelurile în stil tradiţional cu uşi de orez şi futon în care ne cazam la fiecare etapă.

Era tocmai lansată aplicația Pokemon go, şi copii noştri, văzând toţi aceşti adulţi cu feţele serioase care alergau după creaturi invizibile în mijlocul tufarilor, sufereau în tăcere. Probabil, în acea zi, era ziua de naştere a copilului. Oricum, sau prea înainte sau prea în urmă, sărmanii copii, umezi de sudoare şi de ploiţa aceea ascendentă, continuau să-şi scarpine capul sub măştile cumpărate la Omotesandō, şi să ofteze îndreptaţi înspre creaturi fantasmatice care alergau, pentru ei invizibile, printre tufarii de ginkgo biloba. Din păcate, cel mai mare interes zoologic manifestat de copiii noștri era cel cu privire la numele pokemonilor. Totuşi ghidurile spuneau că cine călătoreşte în Japonia cu copii trebuie să-i ducă să vadă panda: punct şi gata.

“Mi-e sete.”

“Deschide gura şi lasă să intre ploaia.”

“Cerule, această apă o fi plină de hidrocarburi.”

“Închide gura.”

Şi apoi, în acelaşi timp: “Să căutăm un bar.” “Să căutăm un havuz.”

Rareori există un tip de părinţi care să răspundă în sintonie la plângerile copiilor. Pe rând, o fi acela care consideră chestiunea puţin gravă, şi celălalt care o vede crucială.Într-un alt moment îşi vor schimba rolurile, şi vor fi pe părţile opuse ale râului, un râu care abundă în cereri şi nevoi infantile care dezbină orice pereche care s-a înmulţit într-un secol ostil pentru a deveni părinţi: cel al bunăstării în care orice dorinţă are o importanţă dramatică.

“Ascultă,” spun obosită soţului meu, “am citit că nu departe în afara parcului se află piaţa Ameya Yokocho, şi poate acolo putem să găsim un sim japonez.”

El ridică bărbia. “Aceasta este exact problema în care, după părerea mea, nu trebuia să cedăm. Oricum, bine, îl luasem deja în considerare: să mergem.”

“Ei, nu. Nu, dacă nu suntem de acord, e greşit s-o facem.”

“E de-ajuns tu să fii mulţumită. Şi ei.”

“Eu de fapt gândesc ca şi tine: că nu trebuie să cedăm.”

“Păi, eu în schimb mi-am schimbat părerea, cred că vom fi mai liniştiţi dacă ei ar putea să se joace cu celularele.”

Mai târziu, pe strada principală din Yanaka Ginza, districtul unde “se respiră încă atmosfera vechii Shitamachi”, impun abstinența de la conexiune şi evităm să cumpărăm cardul telefonic. Copii scâncesc la maxim. De panda nu au spus nici un cuvânt, nici în timpul, nici după apariţia lor. Nu îi vor mai pomeni niciodată.

La două, ne aşezăm, dezumflaţi de tratative, la măsuţa unei reţele internaţionale de cafenele, nemâncaţi, în timp ce copiii își înfig dinţii în covrigi mari. Pentru programul seral, vorbim fără să le întrebăm părerea să mergem să vedem cartierul Roppongi, dar ei intervin: sunt deja obosiţi, când se va întuneca ar vrea să se joace în cărţi pe măsuţele joase din ryokan. Dacă cedăm când îmi amintesc acest lucru, simt că la mijloc e ziua de naştere a băiatului. Nu ştiu cum memoria mea a devenit aşa deslabă, dar atribui defectul limbii cu care vorbesc amintirile: dacă vorbesc limba tuturor, sunt descărcate într-o arie la care nu mai pot avea acces.

Odată ieșiți din local, decidem să facem ultima ieşire la cimitirul Yanaka, înainte să ne întoarcem la ryokan. Îmi încredinţează mănunchiul de evantaie de dimineaţă, şi în timp ce dezleg rucsacul, mă aplec să le pun între pelerine şi mă ridic, întreaga familie a dispărut: sunetul patinelor cu rotile în întregime devorat de vocile vânzătorilor de teluri în formă de pisică pentru a bate frişca. Ajung la capătul mulţimii, şi observ hotarul net care împarte spaţiul unde lumea dă din coate din acel gol complet, şi care-mi pare dintr-un motiv straniu invizibil altora; e evident că sunt acolo atraşi înspre tarabe, şi totuşi pare că hotarul între zona animată şi cea pustie să fie semnul tras de o creatura superioară, care vroia sa se joace cu natura umană.

Nu am discutat niciodată cum să procedăm în caz că ne rătăcim, dar îmi pare rezonabil să ajungem la etapa următoare. Şi dacă începe din nou să plouă? Am eu impermeabilele. Şi dacă are nevoie de minipompă pentru astm fiica mea? O am iarăşi eu. Şi dacă vreau să mă întorc la ryokan? Cartela de metrou se află în portmoneul soţului.

Neavând nici internet, nici datele din telefon, trebuie să sper să-i întâlnesc la intrarea cimitirului. Da! Acum sunt sigură, azi e ziua de naştere a băiatului meu, şi eu o petrec în modul cel mai prost posibil, departe de el, după ce am fost rugată în genunchi pentru un amărât de sandwich!

La intrare în cimitir, doi părinţi tineri cu părul foarte scurt şi feţe asemănătoare merg cu un fiu ghemuit într-un marsupiu tehnic. După clipe lungi de nehotărâre, mă întorc pe urmele mele: poate familia mea nu a ajuns încă. Familia mea? Ce tot spun? Creierul meu e dominat de lexicul timpului fals. Acei doi părinţi de douzeci de ani, ei da, sunt acolo unde ar trebui să fie, piele la piele cu fiul lor! Doamne, şi când i-am pierdut, soţul meu îi pierduse copii în mulţime? Măcar unul din doi? Şi dacă acum el arată cu disperare la străini care nu vorbesc engleza fotografiile copiilor noştri de pe celular? Şi celularul e aproape descărcat…

Decid să intru în cimitir. La început nu observ nici mormintele, nici vegetaţia. Caut doar petele în mişcare ale puținelor persoane care se evidenţiază pe pietre. Din când în când văd umbre joase, cum ar fi yokai japoneze pe anumite litografii de lemn pe care le ţin în noptieră la Milano: copii. Pâlpâie de pe-o piatră pe alta ca-n jocul de-a v-ați ascunselea cu niște fantome răutăcioase. Sunt înfăşuraţi în pânze scârţâitoare, galbene şi roşii ca şi pelerinele copiilor mei, şi sosurile care curgeau pe bărbia lor când erau încă vii, piele la piele cu mine şi mie nu-mi păsa de ei. Există cu adevărat aceşti gnomi care sar printre pietrele de mormânt, sau mi-i imaginez? De fiecare dată, cred că sunt ai mei, dar după ce mă uit la ei puțin îmi dau seama că am eu geaca lor: iată cum se explică acea greutate în spatele meu, sau poate e tensiunea între umeri, o spirală care trage gândul înspre ei. Dar atunci, dacă umerii trag, sunt vii, sunt bine.

Copiii mei. Îmi amintesc că mă aflam la o petrecere la Corsera, un centru social finanţat de foștii pensionari ai ziarului „Corriere della Sera”, la nord di Milano, cu o colegă care scrie la o revistă obscură numită „Cemento”, „Memento” sau „Fomento”, şi ea își chema copiii strigând copii!, ca și cum ar fi fost nişte copii generici. Am crăpat de râs. Nu m-am gândit niciodată la copiii mei ca la nişte copii. Dar remarcai că râdeam doar eu: că toţi, în jurul meu, strigau acel substantiv masculin plural generic, şi totuşi fiecare reuşea să prindă un copil singular şi specific. Atunci am început şi eu să-i chem: copii, copii, să mergem, se închide la Corsera! Şi ei nu au venit imediat, pentru că evident nu erau obişnuiţi, dar după aceea au venit, şi dăţile următoare au venit mereu în grabă şi s-au recunoscut şi s-au subordonat prin intervenţia mea unei categorii metafizice.

Ajung într-o zonă izolată faţă de restul, şi privesc la statui, joase, rotunde, cu ochii înguşti de grăsime şi de zâmbet. Câteva au o pălărie şi o bavetă de stofă roşie care străluceşte, cu culoarea înviorată de umezeală. Gălăgia îndepărtată a unui sfredel pare să lucreze cu sârg pentru a deschide tot mai mult văzduhul, şi pentru a face să cadă pe pământ culoarea sa. Vederea mi se face clară: deci petele roşii nu erau pelerinele copiilor mei. Totuşi, sunt sigură că sunt bine acum.

Cimitirul e foarte întins, în depărtare un mic pod tibetan se aventurează sub cablurile de înaltă tensiune susţinute de pari de lemn, şi vibrează suspendat peste o cale ferată. E un om graţios în picioare în centrul podului, cu o căldare în mâna, care se uită în direcţia de unde poate să apară un tren. E unul dintre acei domni enigmatici fără vârstă care ar putea în acelaşi moment să urineze de pe pod pe trenul în mişcare, sau să extragă din pălărie un animal vorbitor.

Când îşi întoarce spatele spre mine şi pleacă, legănându-se împreună cu găleata, decid să-l urmăresc şi să merg pe partea cealaltă, unde am impresia că se află un alt timp, nu acela de care vorbeşte ghidul, “atmosfera vechiului Yanaka şi a căsuţelor de lemn”, ci tocmai un timp diferit, unde Pokemonii nu au fost încă inventaţi, şi nimeni nu știe cine e Obama. O fi dormind eu? Dar unde, pe un mormânt? Lumina soarelui acum e gălbuie şi de catifea. Când crezi că dormi, trucul e să numeri degetele de la mâni: reuşesc. Ca să fiu sigură, având sandale, număr şi degetele de la picioare. Fiica mea spunea, cu ani în urmă, că toţi au un picior bun şi unul rău. Cel rău se acoperă, întotdeauna, noaptea şi ziua, cu un ciorap urât, ca să nu respire. Mi se pare că bătrâna siluetă şchioapătă, acolojos.

Sunt singură cu cuvintele mele acum, acelea ascultate şi altele pescuite în fântână. Când sunt învăluită în cuvinte, nimeni nu mă poate constrânge să ies din cocon pentru a pronunţa lucruri acceptabile. Soarta acelei familii nu ţine de mine. Sunt sigură că prosperă: poate că fata cea mică i-a recitat o rugăciune în versuri zeului vulpe, pentru că şi ea fără mine e liberă să gândească în afara categoriilor învăţămintelor mele banale.

Traversez podul rostogolindu-mă în membrana mea sonoră: lumina care desenează calea ferată sub prăpastie e deja aceea a amintirilor, deoarece mii şi mii de picături suspendate în aer reflectează ca oglinzile. Ceva s-a destrămatşi a început să se scurgătimpul adevărat. Iată ce e dincolo de pod: nu o reproducere a trecutului, ci prezentul golit de structurile lingvistice umane pentru a-l descrie.

Văzut de pe partea cealaltă a podului, cimitirul pare într-adevăr să se odihnească, tresărind din când în când în vis sau respirând. Cu o ureche care mă gâdilă aud râsete de copii care se ridică de la pământ. Burta îmi chiorăie de foame. Iarba aici e înaltă, arsă: se apleacă puţin la trecerea unor vagoane în semn de respect faţă de ingeniozitatea umană. Omul care părea să mă cheme de pe pod acum a sucit marginea pantalonilor şi stă furişat pe marginea unei bălţi de lut. Nu ştiu din care altă vrajă, lacul îmi pare plin de ochi, de viaţă. Aud cum orăcăie, chiar cum se deschid, scârţâind, ouăle de mormoloc. Un ochi din baltă pare a fi a mamei mele, şi vocea ei râzătoare spune: “Ai văzut, mi-am tatuat sprâncenele!” Omul scoate dintr-o sacoşă o mică undiţă şi o montează, trage afară momeala dintr-o cutiuţă şi o aranjează pe cârlig. Aruncă undiţa în baltă, în timp ce iarba sălbatică îi dă iluzia de protecţie. Şi eu spionându-l, unde mă aflu? Unde sunt aruncată?

Pe o plajă, în Grecia: o altă călătorie istovitoare pe carene-o permiseserăm mulţumită unui contract de colaborare cu o revistă: mistralul apăsa pieptul copiilor, stâncile făceau să sângereze picioarele lor. Apoi într-o zi, pe o plajă populată de copaci, fiica mea spusese că frunzele erau “piure copt”. O pronunţa legat, cred cu k în loc de c. Frunzele de tamarisc ore în şirplouaseră în smocuri, scuturate. Fuseserăalimentul infinit al celui joc fără repaus, şi ziua se dovedise a fi cea mai suportabilă din toată vara. Iată, şi acolo se deschisese vălul ficţiunii: acela era de a boteza lumea, acela era de a simţi decalajuldintre numele care se obişnuieşte a se da lucrurilor şi prima senzaţie pe care acestea au trezit-o în noi. Dincolo, lumea era un loc de nemiloase banalităţi, de oameni care ştiau deja să numească existenţa, şi nu numai, pentru a se face respectați, simulau şi latura evidentă a acelui fapt: normal, drept cine mă iei!

Lumea se destrăma[1] tot mai puţin, şi cu tot mai multă forță.

Pagina de wikipedia a parcului Ueno, citită neatent dimineaţa, ca un gest automatic şi obligatoriu spunea când au deschis Muzeul Occidentului în Parcul Ueno în a două jumătate a secolului al XIX-lea, au trebuit să creeze cuvântul muzeu pentru ca să redea concepţia occidentală. Faptul mi se pare puţin credibil, dar este cert că estetica în calitate de disciplină formală, în ciuda abundentei producţii artistice japoneze, se dezvoltă doar la sfârşitul secolului al XIX-lea, codificând concepte de frumuseţe ca yugen, “profunzimea misterioasă”, sau shibusa: coexistența fineței şi a asprimii. Dintr-o parte ascunsă, se ridică imagine mea de copilă care strigă: aspru! aspru!, crezând că e o insultă, şi îmi amintesc că adjectivul meu personal se referea la peretele neterminat al balconului unui dormitor, care îmi zgârâia coapsele.

Spune Ingeborg Bachmann că, din moment ce te afli într-un loc pentru un anumit timp, apari sub prea multe forme şi ai din ce în ce mai puţin dreptul de a face referire la tine însuţi.

Şi eu, unde eram, până ieri seară? Unde e justificarea scrisă pentru aceasta îndelungată absenţă faţă de mine însuşi? Nu, nu e adevărat. Cu zvâcniri, ca un far, am reapărut câteodată în inima mea: acum îmi pare că, în adânculnopţii, fiica mea m-a scuturat pentru că a visat: era un călău în visul ei, şi un sir de fetiţe. Călăul întreba fetiţele: cum te cheamă? Şi dacă numele fetiţei era straniu, îi tăia capul şi-l dădea porcilor. Visul s-a terminat când capul ei a căzut: tocmai la timp ca să-l vadă.

Pentru viziuni asemănătoare, m-am gândit că se trăieşte, şi după aceea, în noapte, m-am ghemuit, cufundându-mi încet conştiinţa în uitare.

Mă gândesc la acest lucru şi altele, cu confuzie şi cu claritate în timp ce am lăsat pescarul în spate şi traversez din nou podul. Şi pe podul ale cărui frânghii strălucesc şi dau iluzia că dispar în cer, întâlnesc un al meu personaj: e o femeie cu fusta cu pliuri de un albastru spălăcit, o femeie care nu a fumat niciodată o ţigară în viaţa ei. Ştiu – pentru că e o creatură a mea – care are o poftă inexplicabilă să-şi satisfacă foamea ei fumând cu lăcomie o ţigară foarte lungă, poate douăzeci sau treizeci de centimetri, o ţigară inventată special pentru ea, care se consumă împreună cu ziua şi în timp ce ea vrea să se desfate de vederea nemişcată a cimitirului Yanaka, care sforăie ascuns.

Reparcurgând calea înapoi, pe o pantă uşoară, un miros de foietaj prăjit mă ajunge urcând de pe străduţele ude de apă ale orașului: primul stimul real de când m-am pierdut.

Când de-acum picioarele mele par să înoate, pentru a urma mintea care lunecă precum o luntre pe osuar, iată că sub arcul de la intrare, unde i-am aşteptat cu îngrijorare, regăsesc bărbatul cu barbă şi doi copii blonzi, cu părul lucios, de parcă ar fi lichid.

Copii!

Nu suntem copii, spune fiică-mea, de parcă minţile noastre, la distanţă, s-au extins şi s-au atins: suntem vulpi.

Mă privesc, mâhniți de parcă aş fi fost moartă şi m-am întors din infern. Mă uit la ei şi-i văd crescuţi, îmbătrâniţi. Îmi pare că ne despart ani de dor plin de iubire și senin.

Întreb: cât e ora?

Trei şi cinci.

Atât de devreme? Hm, v-a plăcut cimitirul?

Da… da… De fapt copiii aproape că n-au făcut altceva decât să te caute.

[1] Se dezvăluia (n. t.)

Arianna Giorgia Bonazzi este din Udine, nordul Italiei, o tânără autoare care scrie pentru copii, dar și pentru mame. Are deja mai multe cărți publicate.

Traducere din limba italiană de Elena Damaschin