„Cele trei voci ale poeziei” de T.S. Eliot (fragment)

Vă propun, în acest număr al Literomaniei, câteva fragmente dintr-o prelegere din 1953 a lui T.S. Eliot, „Cele trei voci ale poeziei” („The Three Voices of Poetry”) – „the voice of the poet talking to himself – or to nobody… the voice of the poet addressing an audience… the voice of the poet when he attempts to create a dramatic character speaking in verse” –, în traducerea semnată de Alexandru Baciu și apărută în revista „Secolul XX”, nr. 7/1969. Câteva cuvinte despre traducător:

Alexadru Baciu (1916-2004), un intelectual rasat, dar modest, prieten cu N. Steinhardt, a publicat un volum de memorii („Din amintirile unui secretar de redacţie”, Editura Cartea Românească, 1997 şi 1999) și unul de note de călătorie („Popasuri grăbite”). Deși și-ar fi dorit să devină prozator, nu a reușit să publice, din păcate, decât un singur volum de schițe („Scrisoarea de recomandare și alte schițe anacronice”, 1996). Rămâne însă munca sa, mai bine spus traducerile sale (din Jean Giraudoux, René Girard, Jean Giono sau Marguerite Duras) și mai ales traducerile din paginile revistei „Secolul XX”, unde mai întâi a fost corector, apoi secretar tehnic, ajungând în cele din urmă în postul de secretar general de redacție. (Bozz)

T.S. ELIOT

Cele trei voci ale poeziei

Prima voce este a poetului care-şi vorbeşte lui însuşi — sau nu vorbeşte nimănui. A doua este a poetului care se adresează unui auditoriu, numeros sau restrâns. A treia este a poetului care încearcă să creeze un personaj dramatic, ce se exprimă în versuri când spune nu ceea ce ar spune personal, ci doar ce poate spune in limitele unui personaj imaginar vorbind unui alt personaj imaginar. Deosebirea între prima şi a doua voce, între poetul care-şi vorbeşte lui însuşi şi acela care vorbeşte altora, atinge probiema comunicării poetice; deosebirea între poetul care vorbeşte cu propria lui voce sau cu o voce de împrumut, şi poetul născocitor al unui limbaj cu care personaje imaginare discută între ele, atinge problema diferenței între versul dramatic, aproape dramatic şi cel nedramatic.

…Evident poemul liric în sensul poemului „exprimind direct gândurile şi sentimetele poetului » şi nu în înțelesul necunoscut de poem scurt menit să fie pus pe muzică, se referă la prima mea voce — vocea poetului care-şi vorbeşte lui însuși, sau nu vorbeşte nimănui. În acest sens poetul german Gottfried Benn, într-o conferință foarte interesantă, intitulată „Probleme ale liricii”, crede că poezia lirică este aceea a primei voci; include aici, sunt sigur, poeme ca „Elegiile duineze” de Rilke şi „Tânăra Parcă” de Valery. Când vorbeşte de poezie lirică, aş prefera atunci să spună poezie meditativă.

Prin ce, se întreabă domnul Benn în această conferință, începe autorul unei poeme „care nu se adresează nimănui ”? Există mai întâi, afirmă el, un embrion sau „germene creator” („ein dumpfer schöpfericher Kern”), şi, pe de altă parte, limbajul, resursele cuvântului în slujba poetului. Există ceva care germinează în el și îi trebuie să găsească cuvinte pentru a o exprima; dar nu ştie de care cuvinte are nevoie până să le fi găsit: nu se poate identifica acest embrion până nu se va fi transformat într-o îmbinare de cuvinte potrivite, aşezate în ordinea necesară. Când veţi fi găsit cuvintele, „lucrul” pentru care trebuia să le găsească a dispărut şi un poem l-a înlocuit. Punctul de plecare n-are nici măcar precizia unei ecuaţii, în sensul obișnuit al termenului; este încă mai puţin decât o idee; are – pentru a folosi două versuri de Beddoes – un sens diferit, un „bodiless childfull of life in the gloom / Crying with froy voice ” „what shall i be”. (1)

Sunt de aceeaşi părere cu Gotfried Benn, şi voi merge chiar puţin mai departe. Într-un poem ce nu-i nici didactic, nici narativ şi care nu este însuflețit de vreun ţel social, poetul poate să n-aibă altă intenție decât să exprime în vers această obscură impulsie — făcând apel la toate resursele sale de cuvinte, cu istoria, conocatațiile, muzica lor. Nu ştie ce are să spună până când n-o va fi spus; şi în strădania sa pentru a se exprima, nu se sinchiseşte să-i facă să înţeleagă pe alții orice-ar fi. Atunci nu se preocupă deloc de alții ci doar să găsească cuvintele potrivite, sau măcar cuvintele ce vor fi cele mai puţin improprii. Nu ţine să ştie dacă cineva le va asculta sau nu, nici dacă cineva le va înțelege vreodată, dacă el le înțelege. Este copleşit de povara lui de care trebuie să scape pentru a obţine o carecare uşurare. Sau pentru a folosi o altă imagine, îi dă târcoale un demon, demon împotriva căruia este nevolnic, deoarece prima sa ipostază este fără chip, fără nume, fără nimic; şi cuvintele, poemul ce-l făurește, sunt ca o formă de exorcism pentru a alunga acest demon. Sau, în alți termeni, se străduieşte atât de mult, nu pentru a comunica cu oricine ar fi, ci ca să se libereze de o neliniște acută, şi când cuvintele sunt până la urmă rânduite în ordinea potrivită — sau în ordinea pe care o socoteşte a fi cea mai bună — poate să resimtă un moment de istovire, de uşurare, de izbăvire, și ceva ce seamănă cu descurajarea, care în sine e de nedescris. Şi atunci poate să spună poemei: „Du-te! Găsește-ți un loc într-o carte! – și să nu te bizui că am să mă interesez mult timp de tine !”

Cred că în fiecare poem, de la meditaţia intimă până la epopee sau dramă, ne este îngăduit să auzim mai mult de o voce. Dacă autorul nu şi-ar vorbi niciodată lui însuşi, rezultatul n-ar fi niciodată poezie, chiar dacă poate fi o retorică măreaţă; şi o parte din plăcerea pe care o simţim citind marea poezie este aceea pe care ne-o procură faptul de a surprinde cuvinte ce nu ne sunt destinate. Dar dacă poemul era scris exclusiv pentru autor, va fi un poem într-o limbă secretă şi necunoscută; şi un poem ce ar fi rezervat autorului său n-ar fi un poem.

Nu cred că raportul unui poem cu obârșiile lui să fi putut fi mai clar schiţat. Puteți să citiţi eseurile lui Paul Valéry, care a studiat funcţionarea spiritului său cu mai multă stăruinţă decât orice alt poet. Dar dacă, fie bazându-vă pe ceea ce un poem încearcă să vă transmită, fie pe cercetări biografice, cu sau fără uneltele psihologului, veți încerca să explicaţi un poem, o să vă depărtaţi din ce în ce mai mult de poem, fără să ajungeți la o altă destinaţie. Încercarea de a explica poemul urcând la originile lui vă abate atenția de la poem, pentru a o îndrepta spre altceva, ce sub forma în care critica și cititorii ei o vor înţelege, nu va avea nicio legătură cu poemul şi nu-l va explica deloc. Mi-ar plăcea să nu credeti că încerc să prezint făurirea unei poeme mai misterioasă decât este în realitate. Ceea ce susţin este că prima strădanie a poetului trebuie să fie să ajungă la claritate pentru el însuşi, să se asigure că poernul este produsul exact al procesului ce a avut loc. Forma cea mai stângace de obscuritate este aceea a poetului care n-a putut să exprime ce-a avut să-şi spună lui: şi forma cea mai inutilă este desigur a poetului care încearcă să se convingă că are ceva de spus când n-are nimic.

Până acum, pentru a simplifica, am vorbit despre cele trei voci ca şi cum s-ar exclude reciproc; ca şi cum dacă poetul, într-un anume poem, îşi vorbeşte fie lui înuși, fie altora, şi ca şi cum nici una nici cealaltă din aceste prime două voci nu sunt perceptibile în poezia dramatică bună. Și aceasta-i într-adevăr, concluzia la care argumentația domnului Benn pare să conducă; el vorbeşte ca şi cum poezia primei voci – pe care o consideră, în plus, că nu-i, în definitiv, decât un produs al propriei noastre epoci — este un fel de poezie cu totul diferită de aceea a poetului care se adresează unui public. Dar, pentru mine, vocile sunt adeseori învălmăşite –vreau să spun prima şi a doua, în poezia nedramatică; şi învălmăşite cu a treia şi în poezia dramatică. Chiar, dacă așa cum am afirmat, autorul unei poeme poate s-o fi scris mai întâi fără să se fi gândit la public, va vrea de asemenea să ştie dacă ceea ce poemul care l-a mulțumit pe el va spune ceva și altora.

…Dar nu mă gândesc în primul rând la cei câţiva prieteni pricepuţi a căror părere autorul o apreciază, ci la cititorii mai numeroşi necunoscuţi pentru care numele autorului nu înseamnă decât poemul făurit de el pe care l-au citit. „Livrarea” finală dacă se poate afirma așa — a poemului unui public necunoscut, orice acest public ar face din poem, mi se pare că este consumarea procesului început în singurătate, fără a se gândi la public, a acestui îndelung proces de gestaţie a poemului, deoarece el marchează despărţirea finală a poemului de autor. Autorul, acum, odihnească-se-n pace!

Citește și Virgil Teodorescu și Ezra Pound

Am terminat cu poemul care este înainte de orice un poem al primei voci. Cred că în fiecare poem, de la meditaţia intimă până la epopee sau dramă, ne este îngăduit să auzim mai mult de o voce. Dacă autorul nu şi-ar vorbi niciodată lui însuşi, rezultatul n-ar fi niciodată poezie, chiar dacă poate fi o retorică măreaţă; şi o parte din plăcerea pe care o simţim citind marea poezie este aceea pe care ne-o procură faptul de a surprinde cuvinte ce nu ne sunt destinate. Dar dacă poemul era scris exclusiv pentru autor, va fi un poem într-o limbă secretă şi necunoscută; şi un poem ce ar fi rezervat autorului său n-ar fi un poem.

În ce priveşte drama poetică, înclin să cred că cele trei voci sunt perceptibile. Mai întâi, vocea fiecărui personaj — vocea individuală, diferită de a oricărui alt personaj: atât de bine încât putem afirma că fiecare cuvânt rostit nu poate să aparţină decât unui anume personaj. Putem uneori avea aici, şi poate când ne aşteptăm să le auzim mai puţin, vocile autorului şi ale personajului vorbind la unison, spunând ceva însuşit de personaj, dar pe care autorul l-ar putea la fel de bine să-l spună pentru el însuşi, deşi cuvintele ar putea să n-aibă întru totul acelaşi înţeles pentru amândoi. Aceasta poate să fie un lucru foarte diferit de ventrilocismul care nu face nimic altceva din personaj decât purtătorul de cuvânt al ideilor sau sentimentelor autorului: „To-morrow and to-morrow and to-morrow …” (2)

Şocul şi surpriza pe care aceste versuri repetate într-una le produc totdeauna nu sunt oare o dovadă că Macbeth şi Shakespeare rostesc aceste vorbe la unison, deşi poate cu un sens puţin diferit? Și, în sfirşit, există versuri, în piesele celui mai mare din poeţii dramatici, în care auzim o voce mai impersonală decât a personajului sau a autorului : „Ripeness is all” (3) sau mai bine: „Simply the thing I am/ Shall make me live”. (4)

Și acum mi-ar plăcea să revin puţin la Gottfried Benn şi la „materia sa psihică”, mohorâtă şi necunoscută — caracatiţă sau înger, s-ar putea spune, cu care luptă poetul. Sugerez că între cele trei feluri de poezie cărora le corespund cele trei voci ale mele, există o oarecare deosebire de evoluţie. În poemul unde domină prima voce — aceea a poetului care-şi vorbeşte lui însuşi, „materia psihică” tinde să-şi creeze propria sa formă – forma eventuală, va fi la un grad mai mult sau mai puţin ridicat, aceea care se potriveşte numai acestui poem nu altuia. Este greşit fireşte, să afirmi că „materia psihică” făureste sau impune forma sa: ceea ce se petrece este o dezvoltare simultană a formei și materiei, căci forma prejudiciază materia la toate gradele şi, poate, tot ce face materia este să repete: „nu asta ! nu asta !” în prezenţa oricărei tentative nefericite pentru o orânduire formală; şi, până la urmă, materia se identifică cu forma. Dar în poezia celei de a doua și a treia voci, forma este pregătită dinainte până la un anumit punct. Orice transformare o să sufere înainte ca poema să fie terminată, ea poate fi reprezentată de la început printr-o schemă sau un scenariu.

Dacă mă hotărăsc să povestesc o istorie, trebuie fireşte să am oarecare idee despre intriga istoriei pe care îmi propun s-o povestesc; dacă mă arunc în satiră, morală sau invectivă, există dinainte ceva care este dat, pe care pot să-l recunosc şi există pentru alții ca şi pentru mine. Şi dacă vreau să scriu o plesă încep prin a face o alegere: mă hotărăsc pentru o situație emoţională specifică, pe care personajele şi intriga o vor soluționa şi pot face dinainte un plan sumar în proză al piesei — oricare vor fi schimbările pe care le va suferi înainte ca piesa să fie terminată, după cum vor evolua personajele. E posibil, fireşte, ca la început să se execute presiunea vreunei „materii psihice”, grosolane şi necunoscute, care îndeamnă poetul să povestească o anume istorie, să dezvolte o anume situație. Şi, pe de altă parte, o dată ales, cadrul în care autorul a hotărât să lucreze poate, la rândul lui, să evoce o oarecare altă „materie psihică” şi atunci se pot făuri versuri, nu dintr-o impulsie originală, ci dintr-un stimul secundar, provenit din inconștient. Important este, ca până la urmă vocișe să se armonizeze, şi, după curn am spus, mă îndoiesc foarte mult ca într-un poem adevărat numai una din ele să fie perceptibilă.

Acum, cititorul poate foarte bine să se întrebe unde am vrut să ajung cu toate aceste speculații. Mi-am dat atâta osteneală numai ca să țes o pânză savantă de o ingeniozitate inutilă? Pe legea mea, am încercat să vorbesc nu mie însumi — cum ați fi poate tentați s-o credeți, ci amatorului de poezie. Mi-ar plăcea să cred că pe acest amator l-ar interesa să verifice afirmațiile mele cu prilejul lecturilor lui. Puteți să deosebiti aceste voci în poezia pe care o citiți, sau când auziți recitându-se, sau îi ascultaţi pe actori la teatru? Dacă vă plângeţi că un poet este obscur, şi că în aparență nu ține seama deloc de dumneata, cititor, sau că nu se adresează decât unui cerc restrâns de inițiați din care sunteţi exclus — amintiți-vă că ceea ce încearcă să facă este să tălmăcească în cuvinte ceva care nu poate fi exprimat altfel, şi deci într-un limbaj care merită poate să-ți dai osteneală să-l înveţi. Dacă vă plângeți că un poet e prea retoric, că vi se adresează ca şi cum ar f vorba de o reuniune publică, încercați să-l ascultați în momentele când nu vi se adresează dumneavoastră, ci se lasă să fie auzit ca printr-o indiscreție — şi poate fi un Dryser, un Pope sau un Byron. Sau dacă trebuie să ascultaţi o piesă în versuri; apreciați-o ca divertisment, mai întâi pentru ceea ce valorează, prin personajele sale vorbind fiecare pentru sine, la gradul de realitate pe care autorul său a putut să i-l dea. Poate dacă e o piesă de valoare, şi nu vă străduiți prea mult să le auziți, ați putea să deosebiți şi celelalte voci. Căci opera unui mare poet dramatic, ca William Sheakespeare, alcătuieşte o lume în sine. Fiecare personaj vorbeşte pentru sine, dar nici un alt poet n-ar fi putut găsi aceleaşi cuvinte ca să-l facă să le spună. Dacă-l căutați pe Shakespeare, nu-l veți găsi decât în personajele pe care le-a creat, căci singurul lucru aidoma la aceste personaje este că nimeni altul n-ar fi putut să-l făurească pe cel mai neînsemnat dintre ei. Universul unui mare poet dramatic este o lume unde creatorul este pretutindeni prezent, și pretutindeni ascuns.

În româneşte de ALEXANDRU BACIU

Fragmente din a unsprezecea conferință anuală ţinută la „Liga națională a cărţii”, în 1953

(1) „Copil fără corp, aspirând la viaţa-n tenebre,

Strigând cu o voce ca un orăcăit: «Ce voi fi?»”

(2) „Mâine și mâine și mâine” („Macbeth”, V.19)

(3) „Să fii matur, asta-i totul”, aforism adresat de Edgar tatălui său Gloucester („Regele Lear”, V/, II, 2), care înseamnă că murim „când ne bate ceasul şi nu înainte”.

(4) „Doar ceeea ce sunt mă va face să trăiesc” – hotărârea lăudărosului demascat, Parrolles, care renunţă la minciuni și fanfaronade pentru a intra în ordinea firească a naturii umane. („Totu-i bine când se sfârșește cu bine” IV, III, 330)

Sursă imagine aici