„Conacul meu e o menajerie” de Gerald Durrell (IV)

Gerald Durrell

Conacul meu e o menajerie

Capitolul II. Un porc spinos prin parohie (partea a II-a)

Porcii-spinoşi sunt, se-nţelege, nişte rozătoare, iar specia uriaşă cu creastă – răspândită din Africa şi în unele părţi ale Europei – se distinge prin faptul că-i cel mai mare rozător european: mai mare chiar decât castorul. E şi cel mai mare din familia aricilor, căci, deşi există mai multe specii, răspândite pe tot globul, niciuna nu se-apropie de gabaritul porcului-spinos cu creastă. În America de Nord şi cea de Sud, majoritatea porcilor-spinoşi sunt arboricoli, iar specia din America de Sud are chiar o coadă prehensilă, care-i slujeşte la căţărat. Ceilalţi arici de prin Africa şi Asia sunt specii terestre mai mărunţele; au în general o coadă destul de lungă, încheindu-se cu un smoc de ţepi mlădioşi ca paiele de mătură, pe care şi-i flutură viguros în momentele critice. Prin gabaritul său, marele porc-spinos cu creastă e neîndoielnic cel mai frumos şi mai impresionant membru al familiei.

Noua locuinţă a Dalilei fu curând gata, şi veni ziua cea mare când a trebuit s-o transportăm de la un capăt la celălalt al menajeriei. O experienţă amară ne-ncredinţase de inutilitatea oricăror încercări de-a o face pe Dalila să intre într-o ladă. Numaidecât începea să se zbârlească, horcăia fioros şi se repezea de-a-ndaratelea în tot ce-ntâlnea în cale, împărţind pumni întregi de spini cu o rar egalată mărinimie. Simpla vedere a unei lăzi îi provoca o orgie de bătăi din tălpi şi de clinchete. Nu cunoşteam decât o singură metodă ca s-o găbuim: o mânam afară din cuşcă, după care doi inşi, înarmaţi cu mături, o-mpingeau uşurel. Dalila înainta cu pas apăsat de muşchiuloasă atletă sovietică; câtă vreme o menţineai pe-un teren relativ neted, atingând-o cu măturile, puteai s-o faci să străbată orice distanţă.

Metoda asta ne-am hotărât s-o folosim pentru-a o transfera pe Dalila în noua-i locuinţă, şi la-nceput totul merse strună. Se-apucă să coboare cu viteza maximă aleea principală, pe când Jeremy şi cu mine alergam în spatele ei, gâfâind, cu măturile-n mână. Izbutirăm s-o convingem să dea colţul către curte, dar, odată ajunsă acolo, intră la bănuiala că n-ar face, în fond, decât ce-i impuneam noi. Simţind că-i în joc onoarea rozătoarelor, Dalila o-mpunse la fugă în jurul curţii, ca printr-o arenă de circ; Jeremy şi cu mine, după ea. Ne scotea sufletul, apoi se oprea brusc şi pornea în marşarier, silindu-ne să sărim la o parte din calea ei şi să ne-apărăm cu măturile. După câteva minute de asemenea manevre, erau mai mulţi spini înfipţi în lemnul măturilor decât pe spatele Dalilei. Totuşi, până la urmă, se plictisi de jocul ăsta şi se lăsă călăuzită fără alte nazuri în cuşca ei cea nouă.

Trăi foarte fericită în noua-i locuinţă vreme de circa trei luni, apoi demonul hoinărelii puse stăpânire pe ea. Într-o seară răcoroasă de iarnă, Dalilei i se năzări că, probabil, undeva în lumea din afară se-afla ceva care-i lipsea, şi se puse pe treabă cu dinţii ei lungi, galbeni şi-ncovoiaţi. Făcu o gaură largă în plasa deasă de sârmă, izbuti să-şi petreacă pe-acolo trupul falnic şi o şterse în noapte. S-a-ntâmplat că tocmai în seara aceea eram chemat undeva la cină; aşa încât cinstea Bătăliei Porcului-Spinos îi revine pe de-a-ntregul lui John.

Către miezul nopţii, maică-mea a fost trezită de-o maşină care intrase în curte, claxonând energic chiar sub fereastra odăii ei. Aplecându-se pe geam, văzu că era unul din vecinii noştri apropiaţi, proprietarul unei ferme de peste deal. O informă pe mama că-n curtea lui tropăia un animal mare şi fioros, judecând după tărăboi. Poate noi ştiam ce era de făcut? Mama, cu tendinţa-i dintotdeauna de-a se gândi la ce-i mai rău, încredințată că Leo a scăpat din cuşcă, dădu fuga până la vilă să-l deştepte pe John. Acesta pricepu, din descrierea fermierului, că nu putea fi decât Dalila şi, înşfăcând în pripă o mătură, sări în camioneta menajeriei, pornind spre fermă. Acolo, fireşte, dădu peste Dalila, care tropăia sub clar de lună, horcăind şi clinchetindu-şi spinii. John îi explică fermierului că unicul mijloc de-a o aduce pe Dalila îndărăt la menajerie era s-o măture, ca să zicem aşa, pe-o distanţă de aproape un kilometru. Fermierul, pe drept cuvânt, găsi cam excentric procedeul, dar se declară gata să conducă el camioneta înapoi la menajerie, dacă John ia asupră-i sarcina expediţiei.

În pijama, John se puse, deci, s-o-mpingă pe Dalila, ce se scutura fluturându-şi spinii, de-a lungul şleaului îngust, luminat de lună. John a povestit apoi că niciodată nu se simţise mai ridicol, căci în drum trecuse pe lângă mai multe maşini cu noctambuli veseli, care se-opriseră, cu scrâşnet de frâne, ca să caşte gura la omul ăla în pijama, împingând cu mătura un porc-spinos vizibil recalcitrant. Sunt sigur că mulţi dintre ei au făcut degrabă cale-ntoarsă şi jurământ de cumpătare, căci, la urma urmei, ultimul lucru pe care te-aştepţi să-l vezi hoinărind printr-o parohie respectabilă e un porc-spinos înfuriat, urmărit de-un om în ținută de noapte, stingherit la culme. În sfârşit, John izbuti s-o readucă pe Dalila teafără până la menajerie şi, spre marea ei indignare, o-ncuie în pivniţa cu cărbuni. Asta fiindcă, ne-a explicat el, podeaua fiind din ciment şi pereţii din granit gros de 60 cm, dacă reuşea să evadeze şi dintr-o-nchisoare ca aia, îşi merita pe deplin libertatea; iar dinspre partea lui, n-avea decât.

La scurt timp după asta, Dalila ne pricinui iar necazuri, dar de altă natură. O menajerie are nevoie de toate formele posibile de publicitate, iar televiziunea fiind una din cele mai bune, căutam să mă slujesc de acest mijloc de difuziune ori de câte ori se ivea prilejul. Un producător de televiziune mi-a spus într-o zi că s-ar socoti un om fericit dacă ar putea realiza un program fără nicio personalitate de la televizor şi fără niciun actor profesionist. Îi înţelegeam punctul de vedere, dar el nu ştia că poate exista ceva infinit mai cumplit decât montarea unui program cu vreo personalitate de la televizor ori cu vreun actor profesionist. Se vede că nu mai încercase niciodată nimic cu animale sălbatice, întrucât, pe lângă ele, tapajul, morga personalităţilor televizuale şi a actorilor îi părură curând floare la ureche. Când montezi un program cu animale, ori se poartă urât şi pleci de-acolo cu nervii-n furculiţă, ori se poartă frumos şi atunci spectatorul e minţit. Oricum ar ieşi, eşti în pierdere; iar dacă stai să judeci mai bine, cine se lansează într-o treabă ca asta ar trebui dus fără zăbavă la ospiciul cel mai apropiat. Şi aşa, dacă-l laşi de capul lui, tot acolo ajunge până la urmă: n-ar însemna decât să-i scuteşti nişte eforturi în plus.

Unul din primele programe pe care le-am montat era consacrat primatelor, din care menajeria se făleşte că posedă o colecţie frumuşică. Pentru-ntâia oară puteam să-i prezint marelui public englez un „buchet” superb de creaturi vii, de la minusculii maki cu ochi imenşi la gorile şi cimpanzei, trecând prin toate speciile de maimuţe de pe Noul şi Vechiul Continent, cu mine pe deasupra, ca exemplar de Homo sapiens. Nu mă simţeam defel îngrijorat: maimuţele, mari şi mici, erau cu toatele grozav de-mblânzite, lemurienii urmau să fie închişi în lădiţe cu geam, iar lorişii, instalaţi pe nişte ramuri verticale în jurul cărora ştiam că se vor încolăci, aţipind până ce aveam să-i deştept în timpul programului. Barem aşa ar fi trebuit să decurgă lucrurile, dar din păcate nu ţinusem seama de efectele călătoriei, căci insula Jersey se află la un ceas cu avionul de Bristol, unde trebuia înregistrat programul. După ce fuseseră vârâte-n lăzi, transportate până la Bristol şi descărcate în încăperea care le fusese pusă la dispoziţie, animalele erau cu toatele într-o stare de maximă nervozitate. Eu, aşijderi.

Când se-apropie ceasul primei repetiţii, toate maimuţele au trebuit scoase din lada unde călătoriseră; a trebuit să li se pună centuri şi lese, apoi să fie legate (separat) într-un loc amenajat ca un grajd în miniatură. Până atunci blânde, potolite şi cuminţi, maimuţele dădură roată cu privirea prin grajd şi părură lovite de-o criză de isterie colectivă. Se-apucară să ţipe, să muşte, să se zbată. Una chiar şi-a rupt lesa, dispărând îndărătul unui morman de decoruri, de unde am extras-o, după vreo jumate de ceas de sforţări asidue, urlând şi plină de pânze de păianjen.

Repetiţia întârziase deja cu un sfert de oră. În sfârşit, izbutirăm să aşezăm maimuţele fiecare la locul ei şi să le facem să stea cât de cât liniştite. M-am scuzat faţă de producătoare, spunându-i că suntem gata într-o clipită, că nu ne-a mai rămas decât să instalăm lorişii pe trunchiurile lor de copac, ceea ce, cu nişte animale așa de apatice, era o joacă. Am deschis uşiţele cuştilor, contând pe faptul că n-o să trebuiască decât să-i purtăm pe lorişii adormiţi până la zisele trunchiuri: când colo, ţâşniră ca nişte cai de curse, cu ochii scăpărând de indignare şi cu ţipete sonore ca nişte mieunături de silă şi de sfidare. Înainte să putem lua vreo măsură cât de cât inteligentă, ei şi lunecaseră de pe trunchiuri şi cutreierau acum mârâind pardoseala studioului, cu ochii şi gura larg căscate. Tehnicienii o luară la sănătoasa, care-ncotro; doar câţiva, ceva mai curajoşi, înarmându-se cu ziare răsucite, căutară să-i împiedice pe lorişi să dispară pe după decoruri, cum făcuse maimuţa. Cu chiu, cu vai, izbutirăm să-i vârâm pe lorişi la loc în lada unde călătoriseră; decoratorii fură grabnic chemaţi ca să fixeze la poalele fiecărui arbore câte-un con de carton, menit să-mpiedice animalele să calce pe sol. Repetiţia avea de-acuma o întârziere de-o oră. În fine, ne-am pus pe treabă, dar eu însumi eram atât de nervos c-a ieşit un dezastru: îmi uitam textul, chemam animalele încurcându-le poreclele, tresăream la gândul c-a mai scăpat vreunul; iar ca să pună capacul, Lulu, cimpanzoaica, se-apucă să urineze pe genunchii mei, din belşug şi cu zgomot, tare încântată de propria-i ispravă. Ne-am dus cu toţii să prânzim cu cearcăne negre sub ochi, cu dureri groaznice de cap şi presimţiri funeste. Producătoarea, cu un zâmbet palid, ne asigură că totul va merge bine, iar eu încuviinţai, străduindu-mă să-nghit un soi de rumeguş prăjit. Ne-am întors apoi în studiou pentru înregistrare.

Din motive tehnice care mă depăşesc, e prea costisitor, ori prea complicat, să întrerupi o înregistrare televizuală. Deci, e caşicum ai realiza un program în direct. Dacă faci vreo gafă, aşa rămâne, ceea ce nu-ţi prea întăreşte siguranţa de sine. Iar când protagoniştii ţi-s o droaie de jivine iritate, fără nicio inhibiţie, ca maimuţele, tâmplele-ţi albesc cu anticipație. Se-aprinse beculețul roşu. Cu mâinile tremurânde, răsuflai adânc, zâmbind sfios camerei, ca unei surioare multiubite, şi-i dădui drumul. Spre surprinderea mea, maimuţele s-au comportat ireproşabil. Prinsei curaj. Alde maki au fost nemaipomeniţi, şi mă fulgeră un licăr de nădejde. Ajunserăm la lorişi, care-au fost superbi. Vocea mea-şi pierdu tremoloul, căpătând – cel puţin aşa nădăjduiesc – un ton ferm, bărbătesc, autoritar. Îmi regăseam aplombul obişnuit. Chiar în clipa când mă lansam cu entuziasm în explicarea postúrilor de apărare ale unui potto – poate n-o să mă credeţi –, directorul studioului veni să-mi spună că o pană survenise în timpul înregistrării, şi că totul trebuia luat de la capăt.

Desigur, după o experienţă ca asta, trebuie să fii ţicnit ca s-o mai repeţi. Dar apucasem să-mi dau acordul pentru încă cinci emisiuni. E drept că n-au mai fost chiar atât de cumplite ca programul despre maimuţe, dar unele incidente îmi sunt încă vii în memorie. Uneori mă trezesc noaptea strigând, şi Jackie trebuie să mă liniştească. A fost, de pildă, programul despre păsări. Ideea mea era să adun laolaltă cât mai multe specii cu putinţă şi s-arăt cum li s-a adaptat pliscul la feluritele moduri de viaţă. Două din ele urmau să joace roluri de „vedete”, ştiind să execute unele lucruri la comandă. Era, mai întâi, Dingle, coroiul de munte. Acest membru al familiei corbilor a devenit foarte rar în Marea Britanie, şi suntem foarte norocoşi că posedăm unul. Sunt păsări cu penajul de-un negru funerar, dar ghearele şi ciocul lung, încovoiat, le sunt purpurii. Dingle, care fusese hrănit din mână, era ridicol de-mblânzit. A doua „vedetă” era un cacadú, poreclit – cu o originalitate uluitoare –, de către fostul lui proprietar, „Cocky”. Or, animalul ăsta ridica, la cerere, o creastă fabuloasă, scoţând strigăte răsunătoare: impresionant spectacol. Toate celelalte păsări care luau parte la program nu făceau nimic special, mărginindu-se să fie de faţă şi ele însele. Singurele mele griji erau, deci, Dingle şi Cocky, şi aveam mare-ncredere în ei.

Programul trebuia să-nceapă cu Dingle cocoţat pe mâna mea şi cu mine, în picioare, vorbind despre el. La repetiţii, totul mergea strună, fiindcă Dingle, când îl scarpini în cap, intră într-un soi de transă şi rămâne perfect nemişcat. Dar, taman când urma să pornească înregistrarea, Dingle hotărî că fusese scărpinat suficient şi, chiar în clipa când se-aprinse beculețul roşu, îmi părăsi braţul, luându-şi zborul spre tavanul studioului. Ne-a trebuit jumate de ceas ca să-l recuperăm, cu scara şi cu momeli ca viermi de făină, carne şi caşcaval, care-i plac la nebunie; după care se purtă fără cusur. Îmi şezu pe braţ, ţeapăn de parc-ar fi fost împăiat. Totul decurse aşa cum se cuvenea, până-i veni rândul lui Cocky. Atunci am comis eroarea să previn auditoriul de ce avea să se-ntâmple, ceva nu trebuie niciodată făcut cu animalele. Pe când cinci milioane de telespectatori aşteptau, cu sufletul la gură, să-l vadă pe Cocky ridicându-şi creasta şi strigând, eu făceam sforţări disperate să-l conving. Vreme de cinci minute stresante, Cocky rămase stană pe stinghia lui, ca un exponat de muzeu. Descurajat, am trecut, în fine, la pasărea următoare; chiar în clipa aia, Cocky îşi desfăşură creasta, scoțând niște strigăte batjocoritoare.

A mai fost şi programul consacrat reptilelor. Aici mă simţeam pe-un teren mai sigur, căci sunt, în definitiv, nişte animale destul de apatice şi lesne de mânuit. Totuşi, programul fu pentru mine o corvoadă: eram în toiul unei gripe acute, şi prezenţa mea în studiou se datora exclusiv strădaniilor medicului meu curant, care mă pusese să-nghit cele mai greţoase preparate ca să mă ţină pe picioare pe toată durata înregistrării. În orice caz, când eşti nervos – eu sunt mereu aşa –, cu capul mai şi zumzăindu-ţi după un bombardament cu antibiotice, priveliştea pe care-o oferi aduce cu un vechi film mut. În timpul primei repetiţii, toţi tehnicienii băgară de seamă că-s şi amărât, şi-ncordat; la sfârşit, mă opriră cu rândul în câte-un colț, încercând să-mi ridice moralul, fără prea mare succes. Ajunserăm la a doua repetiţie, şi mai catastrofală decât prima. Era limpede că trebuia făcut ceva, şi unul dintre cei prezenţi găsi o soluţie inspirată. În prelegerea despre membrii familiei ţestoaselor, aminteam că scheletul acestui animal e, ca să zic aşa, sudat de carapace. Ca s-o ilustrez mai pe viu, adusesem, ca exemplu, o preafrumoasă carapace de ţestoasă. Fundul carapacei, decupat la jumătate, era montat pe balamale, ca o uşă pe care deschizând-o dezvăluiai privirilor toate tainele anatomiei ţestoasei. După o mică introducere despre familia ţestoaselor, deschisei capacul de jos al carapacei şi, spre uimirea mea, în locul scheletului găsii un cartonaş pe care era scris cu migală cuvântul „COSTUM”. Au trecut câteva minute bune până să se restabilească ordinea în studiou, dar mă simţeam deja cu mult mai bine, şi restul repetiţiei se scurse fără niciun incident.

Dalila a apărut într-un program despre adaptare. Mă gândeam c-ar fi o foarte bună pildă a modului de apărare al unui animal şi, ce-i drept, se-ntrecu pe sine. Când s-o vârâm în ladă, se năpusti furioasă în toate direcţiile, dându-se de-a-ndaratelea în noi şi-n scândură, lăsând la ţepi înfipţi în pereţii lăzii şi în smocurile măturilor. Horcăi, mârâi, îşi clincheti spinii cât a durat călătoria către Bristol, iar maşiniştii studioului, care-au descărcat lada la sosire, rămăseră multă vreme cu impresia că adusesem un leopard adult. Apoi a trebuit s-o strămutăm pe Dalila din lada unde călătorise în cea care fusese construită special pentru studiou. Asta ne-a luat jumate de ceas, iar la sfârşitul operaţiunilor Dalila împlântase atâţia spini prin decorurile studioului, încât începeam să mă-ntreb dacă n-o să debuteze complet cheală la televiziune. Pe parcursul transmisiei, spre marea-mi surprindere, se comportă minunat şi făcu tot ce-i ceream: horcăi fioros, bătu din tălpi, îşi scutură spinii ca pe nişte castaniete, de-ai fi zis că-i o stea înnăscută. La sfârşitul spectacolului, simţeam pentru ea o prietenie fără pereche şi-ncepeam să cred că poate am judecat-o greşit până atunci. Apoi veni clipa când am îndemnat-o să iasă din cuşca pentru studiou ca să reintre în lada pentru călătorie. Ceea ce ne luă trei sferturi de oră la opt dintre cei prezenţi. Un maşinist fu-nţepat rău de tot la gleznă, două accesorii fură iremediabil deteriorate, întreg decorul era atât de ciuruit de spini, încât parc-avuseserăm de respins un atac al pieilor-roşii. Am zis mersi c-am putut aduce îndărăt la menajerie, în propria-i cuşcă, o Dalilă rămasă fără niciun spin.

Am impresia că lucrurile neplăcute au tendinţa să dăinuie mai vii în amintire decât evenimentele fericite. De-aia mi-oi fi și amintind de programele montate cu animalele la televiziune ca de-un şir de păţanii urâte. Există, totuşi, unul de care mi-aduc aminte cu deosebită plăcere: atunci când BBC-ul a dorit ca N’Pongo, puiul nostru de gorilă, să ia şi el parte la un program. Ba chiar, fapt fără precedent, a şi-nchiriat un mic avion care să ne poarte până la Bristol. Ca să se justifice călătoria, a fost trimis şi un operator, cu cameră cu tot; un băiat timid, care-mi mărturisi că detestă călătoriile cu avionul, fiindcă-i vine rău. Decolarăm pe-un soare sclipitor ca să ne cufundăm aproape numaidecât într-un nor negru, plin cu goluri de aer. Răsturnat în fotoliu, N’Pongo se distra de minune, ca un călător hârşit. Acceptă cele şase acadele menite să mascheze larma motorului şi se uita pe geam cu interes şi aţâţare; când au început golurile de aer, a-nşfăcat sacul pentru vomat şi şi l-a pus pe cap. Bietul fotograf se-nverzea tot mai rău la faţă, silindu-se, totuşi, să filmeze acrobaţiile lui N’Pongo; dar să-l vadă că-și înfundă sacul pe cap a fost ca un apel irezistibil, fatal: se repezi la propriu-i recipient, folosindu-l în scopul pentru care fusese conceput.

În românește de Anca-Domnica ILEA după „A porcupine in the parish” din „Menagerie Manor”, 1964