„Cotoiul Mammone” de Italo Calvino

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza „Cotoiul Mammone” de Italo Calvino (din volumul „Fiabe italiane”, 1956). (Literomania)

Italo Calvino

Cotoiul Mammone

A fost odată o femeie care avea două fetițe. Pe una o chema Lina și era leneșă, uricioasă și defel săritoare. Pe cealaltă o chema Lena și era bună la inimă, răbdătoare și tare drăgălașă. Curios, mama se prăpădea după Lina și adesea, pe nedrept, o bruftuia și o pedepsea pe Lena pentru răutăți pe care nu ea le făcuse.

Vremea trecu și cele două fetițe crescură. Lena, în ciuda faptului că trebuia să spele, să gătească, să calce și să țină casa curată, era pururi voioasă și surâzătoare. Lina, dimpotrivă, deși își petrecea zilele trândăvind, era pururi arțăgoasă.

Într-o bună zi, mama porunci Lenei să se ducă la fântână să spele două coșuri de rufe. „Na-ți un calup de săpun”, zise femeia. „Și bagă de seamă să nu-l irosești, că săpunul nu se capătă-n dar!”

Lena ajunse la fântână, își strânse părul la ceafă, apoi scoase săpunul din tașcă și se-apucă să spele rufele. Pe când săpunea la albituri, se puse pe cântat, cum făcea întotdeauna.

Dar, din senin, săpunul îi lunecă din mâini și căzu la fundul fântânii. Lena căută ea să-l pescuiască, însă degeaba se strădui. Fântâna era adâncă și săpunul, ia-l de unde nu-i. „Ce mă fac eu acuma?” se-ntrebă cu îngrijorare biata fată. „De mă înapoiez acasă cu rufele murdare și fără săpun, mama o să mă pedepsească…”

Și pe când se gândea la maică-sa o lacrimă mare i se prelinse pe obraz și se rostogoli la pământ. Taman atunci trecea pe-acolo o băbuță cu privirea duioasă, care, văzând-o că plânge, se opri s-o întrebe ce se petrecuse.

„Trebuia să spăl rufele astea”, o lămuri Lena pe cinstita bătrână, „dar săpunul mi-a căzut în fântână și nu-i chip să-l pescuiesc. Maică-mea o să se supere rău pe mine. Nici nu-mi vine să mă mai înapoiez acasă și să-i aud încă o dată bruftuielile”.

„Ascultă la mine”, îi spuse baba. „Nu-i nicio nenorocire. Acuma o să te-ndrum spre palatul Cotoiului Mammone. Nu-i departe de-aci. Bate la ușă și cere un alt calup de săpun. Ai să vezi că o să ți-l dea…”

Lena ascultă îndrumările femeii aceleia, apoi se îndreptă spre palatul Cotoiului Mammone. Ajunsă în fața porții celei mari, bătu și în scurtă vreme veni să-i deschidă un preafrumos cotoi cu blană albă și ochi verzi ca două smaragde.

„Cu ce-ți pot fi de folos?” o-ntrebă cotoiul pe fată.

„Aș dori să vorbesc cu Cotoiul Mammone”, răspunse Lena. „Am ceva să-i cer.”

„Ce anume poftești de la el?” o iscodi cotoiul cel alb.

„Iaca… aș avea nevoie de-un calup nou de săpun… o bătrânică milostivă mi-a spus cum că Cotoiul Mammone ar putea să mi-l deie. Al meu mi-a căzut în fântână și până deseară trebuie să isprăvesc de spălat un munte de rufe, altminteri am s-o pățesc acasă…”

„Bine, urmează-mă, așadar”, zise cotoiul cel alb, dându-i voie să intre în palat. „Merg să-i dau de știre Cotoiului Mammone. De cum va fi liber am să te duc la el. Poți să m-aștepți în salonul de colo.” Și cotoiul cel alb se îndepărtă de-a lungul unui coridor.

Rămasă singură, Lena se-apucă să hoinărească prin palat.

Într-o odaie zări un pisoiaș care se chinuia să măture pardoseala. Mătura era mare și motănelul se istovea de-a binelea târând-o după el.

„Las’ pe mine”, zise Lena. Scoase mătura din lăbuțele pisoiului și mătură toată pardoseala. Apoi intră într-o altă odaie și de data asta zări un pisoi care ștergea praful. Căuta el să se-aburce până la mobilele mai înalte, dar în ciuda tuturor strădaniilor nu izbutea să curețe cum se cade. Lena zâmbi, luă pămătuful pentru praf și șterse praful de pe fiece lucrușor.

În cea de-a treia odaie, un alt pisoi își scotea sufletul făcând paturile. „De te-ajut și eu, isprăvim mai iute”, zise Lena. Și, în doi timpi și trei mișcări, făcu paturile.

În cele din urmă, cotoiul cel alb veni s-o cheme. Cotoiul Mammone era gata s-o primească. Lena îl urmă pe cotoiul cel alb în coridorul acela lung și ajunse într-un salon încă și mai mare decât cel dintâi. Acolo, tolănit într-un jilț larg, ședea cogeamite cotoiul, cu o blană lungă și lucioasă, cu niște ochi blajini și duioși ca de mamă: era Cotoiul Mammone. „Vino, Lena”, îi spuse Cotoiul Mammone. „Am aflat cum că ți-ai pierdut calupul de săpun și că ai dori să-ți dau eu altul.”

„V-aș fi în veci recunoscătoare de mi-ați putea da altul. Maică-mea nu mi-ar ierta-o de i-aș spune că mi l-am pierdut pe-al meu.”

Atunci Cotoiul Mammone puse să fie chemați pisoii pe care Lena îi ajutase la treburile casei și-i întrebă dacă Lena își merita calupul de săpun.

„Oh, da!” zise cel dintâi pisoiaș. „M-a ajutat să mătur toată pardoseala!”

„Oh, da!” zise cel de-al doilea pisoiaș. „M-a ajutat să șterg praful de pe fiece lucrușor din odaie!”

„Oh, da!” zise cel de-al treilea pisoiaș. „M-a ajutat să fac paturile!”

„Ți-ai vădit bunătatea”, zise Cotoiul Mammone. „Na-ți un alt calup de săpun. Și încă ceva. Când vei fi la fântână și vei auzi cântând un cocoș, întoarce-te într-acolo. Dar ia bine-aminte să nu care cumva să te-ntorci într-acolo de auzi răgind un măgar!”

Iar după acea misterioasă prevenire, Cotoiul Mammone îi ură drum bun.

Lena se înapoie la fântână și se puse pe spălat. Deodată, auzi un măgar care răgea tare. Amintindu-și spusele Cotoiului Mammone, fata nu se-ntoarse într-acolo.

Câteva minute mai târziu, auzi cântând un cocoș. Se-ntoarse să privească și în clipa aceea îi răsări-n frunte o stea de aur care-i lumina tot obrazul.

Lena își isprăvi munca și merse fuguța acasă.

De cum o văzu cu steaua cea de aur în frunte, maică-sa fu cuprinsă de-o pizmă cumplită și o sili să spună ce se petrecuse.

Lena, care nu știa să mintă, îi istorisi totul de-a fir-a păr.

În ziua următoare, mama hotărî s-o trimită pe Lina la fântână, ca să aibă și ea parte de norocul care picase pe soră-sa. Lina lăsă dinadins să-i lunece săpunul în apă, apoi se prefăcu că plânge disperată.

Și de data aceea trecu pe-acolo bătrânica cea blajină, care, după ce ascultă povestea Linei, o sfătui să se ducă să ceară un alt săpun de la Cotoiul Mammone. Lina ajunse la palat, bătu în poartă și-l lămuri ce și cum pe cotoiul cel alb, care-i dădu voie să intre și-i spuse s-aștepte.

Plictisindu-se, fata se-apucă să hoinărească prin palat, intră în cea dintâi odaie și dădu peste cel dintâi pisoiaș, ăl de mătura. Dar în loc să-l ajute, pufni în râs. „Ce priveliște caraghioasă”, zise ea. „Un pisoiaș cu o mătură.”

Apoi intră în cea de-a doua odaie și zări pisoiul care ștergea praful.

„N-ai vrea să-mi dai și tu o mână de-ajutor ca să curăț pe sus, unde nu mă pot aburca?” o-ntrebă pisoiașul.

„Mută-ți gândul!” răspunse fata, țâfnoasă. „Drept cine mă iei? Nu-s slujnica ta!”

Lina ajunse în fine la cea de-a treia odaie.

„Vrei să tragi nițeluș de învelitori înspre partea ta?” zise pisoiul. „Mi se pare că atârnă un pic prea jos de partea asta…”

„Oh da, cum de nu!” spuse Lina. Și smuci atât de tare, încă răvăși tot patul.

„Uite ce-ai făcut!” o mustră pisoiul.

„Așa-ți trebuie”, zise Lina. „Învață-te minte să mă mai stingherești.”

În clipita aceea veni cotoiul cel alb și-i spuse să-l urmeze. Când se pomeni dinaintea Cotoiului Mammone, fata îi povesti toată tărășenia și-i ceru un calup de săpun.

Cotoiul Mammone puse atunci să fie chemați pisoiașii care munceau în odăi și-i întrebă dacă Lina merita ce ceruse.

„Oh, nu!” zise cel dintâi pisoiaș. „Și-a râs de mine în loc să m-ajute!”

„Oh, nu!” zise cel de-al doilea pisoiaș. „Mi-a răspuns grosolan în loc să m-ajute!”

„Oh, nu!” zise cel de-al treilea pisoiaș. „Mi-a jucat un renghi urât în loc să m-ajute!”

„Bun, îți dau, totuși, săpunul pe care mi l-ai cerut”, zise Cotoiul Mammone. „Înapoiază-te acuma la fântână să-ți speli rufele. Când vei auzi răgind un măgar, întoarce-te și privește.”

Lina se duse la fântână și se puse pe așteptat; de cum auzi răgind măgarul, se răsuci și… îi crescu-n frunte un smoc de coadă de măgar!

N-are rost să vă mai zugrăvesc turbarea maică-sii când își văzu fiica preaiubită înapoindu-se acasă în halul acela.

„Ea-i de vină pentru tot!” zise Lina, arătându-și sora cu degetul. Atunci mama, furioasă foc, se-apucă s-o bată pe Lena. Atâtea lovituri îi trase, că fata răcni de durere.

Taman în clipa aceea trecea pe lângă casă caleașca fiului împăratului. Auzind țipetele, prințul se dădu jos din caleașcă și se duse să vadă ce se petrecea. Lena, printre lacrimi, îi istorisi ce și cum, iar feciorul, mișcat, hotărî s-o ia pe copilă cu dânsul la palat.

Prințul se îndrăgosti îndată de Lena, nu doar pentru frumusețea, ci și, mai ales, pentru bunătatea și firea ei voioasă. După câteva zile, o și-ntrebă dacă voia să-i fie soață. Fata, care la rându-i se-ndrăgostise, primi cu mare bucurie.

Prințul ar fi voit ca mama și sora viitoarei lui soațe să capete o pedeapsă de pomină, dar Lena îl rugă fierbinte să le ierte: erau familia ei și, în ciuda a toate câte le pătimise, Lena nu izbutea să le urască. Fiul împăratului porunci atunci să fie alungate din țară cele două femei și nimeni nu le mai văzu vreodată.

Nunta se făcu și toate cele merseră de minune.

Dar știți voi ce-mi pare curios în basmul ăsta? Îmi pare curios ca prințul să fi trecut așa, pe sub ferestrele Lenei, taman când era trebuință de el. Mda… a fost din întâmplare. Și totuși, oi fi greșind, dar după mine și-a vârât acolo lăbuțele… un anume Cotoi Mammone!

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Il Gatto Mammone” (din volumul „Fiabe italiane”, 1956)

N.t.: Il Gatto Mammone, personaj fantastic ambivalent, întâlnit în basmele populare italiene încă din Evul Mediu, e atestat din secolul al XIV-lea: un soi de „Bau-Bau” de speriat copiii neascultători… Dar (precum djinii din O Mie și Una de Nopți, Diavolul șchiop Asmodeu al lui Vélez de Guevara și Lesage, drăcușorul Chirică al lui Creangă, Muma-Pădurii ori Baba Yaga din basmele populare românești, respectiv rusești) îi mai și ajută pe unii eroi în pățaniile lor, pedepsindu-i pe cei răi și făcând dreptate. E înfățișat ca un „cotoi-maimuțoi” înzestrat cu puteri vrăjitorești: unii spun chiar că numele i s-ar trage de la arăbescul maymun = „maimuță”, iar alții, de la demonul biblic Mammona… Or, în italiană, sună întrucâtva și ca „Mumoiul” – un masculin de la mamma –, ecou prezent pe șleau în basmul lui Calvino, unde faimosul cotoi se poartă cu eroina mai „mămos” decât „maștera” (ca-n povești!) ce-i slujea de mamă, iar ochii i-s „duioși ca de mamă” (precum ai „băbuței”, pe care-o bănuim a fi… același Cotoi Mammone, deghizat ca s-o îndrume pe fată)!