De dincolo de viață

Oare cât contau relațiile detracate și frustrarea în ceea ce se întâmplase de curând? Probabil că foarte mult, își răspunse tot el. Ostilitatea din viața aceasta părea să se prelungească dincolo de ea. Oare asemenea oameni nu își găseau niciodată liniștea?

Mihaela, actuala lui terapeută îi povestise o întâmplare pe care o trăise personal în clădirea unde își avusese cabinetul, împreună cu alți psihanaliști. „Când rămâneam mai târziu la cabinet și mă apuca seara, simțeam o prezență și aveam uneori senzația că cineva mă privește. Mă uitam înapoi în cabinet din pragul ușii și nu era bineînțeles nimeni. Mi-am tot spus că poate e o senzație rămasă de la ședința cu vreun pacient, dar se repeta întruna. Până când am aflat de la o pacientă istoria locului: în clădirea aceea, care fusese pe vremuri de apartamente, murise cândva un bărbat, care adormise, beat, cu țigara aprinsă. Fusese un om foarte deosebit, plăcut și inteligent, dar distrus de mama lui dominatoare. Pacienta mi-a arătat fotografii cu interiorul de odinioară și cu acel bărbat. Cumva m-a convins, dar îmi rămăsese o îndoială. Încât, într-o seară, când rămăsesem iarăși singură după plecarea ultimului pacient, mi-am zis, în timp ce mă spălam pe mâini în baia de la parter, că aș vrea totuși un semn ca să mă conving. Și în momentul acela lumina s-a stins! Nu auzisem niciun declic al comutatorului. Am ieșit imediat și mi-am zis că poate fusese femeia de serviciu care stinsese lumina, fără să știe că eram înăuntru. Am căutat-o peste tot, dar nu era nicăieri. Așa că a trebuit să conchid că îmi primisem semnul cerut, încheiase ea cu umor. Dar de atunci nici nu mi-a mai trebuit altul. Ce mi-o fi venit?!”

Își aminti iarăși că senzația de-a fi privit de cineva nevăzut o întâlnise într-o carte a unui autor britanic, al cărui protagonist nimerise într-o casă în care fuseseră ucise o femeie și copilul ei, și că o avusese oarecum și el când stătuse o perioadă în apartamentul lui Teodor, după moartea acestuia, când Adriana era plecată la țară. Lăsa întotdeauna lumina aprinsă pe hol și ușa camerei în care dormea deschisă. La anumite intervale, deschidea ochii și privea în hol, pentru a se convinge că nu era nimeni acolo. Și se întrebă, din nou, pe cine s-ar fi așteptat să vadă? Pe Teodor sau pe bunicul lui, stând acolo și privindu-l?

Uneori avea senzația că lumea era de fapt plină de asemenea cazuri. Câteva dintre fostele lui colege de la bibliotecă îi povestiseră întâmplări trăite după moartea unei rude, îndeosebi a tatălui: telefoane care sunau fără ca la capătul firului să răspundă cineva, auzindu-se doar un fel de zgomot de fond (avusese un vis întrucâtva de acest fel cu Teodor și Adriana, după moartea lor, în care vorbea cu ei la telefon, dar nu înţelegea aproape deloc ce spuneau), soneria care se auzea la ușă, în spatele căreia nu era însă nimeni, capace de borcane sărind până în tavan, împroșcându-l cu conținutul lor, bătăi neîncetate în tăblia patului, care încetaseră doar după o sfeștanie. „Și tu mai dormeai în patul ăla?” o întrebase pe una dintre acele colege. Răspunsul fusese surprinzător: „Păi eu m-am înțeles bine cu tata.” Ulterior, după moartea tatălui său, își amintise de afirmația ei. Dar cu unchiul său se înțelesese bine, și totuși îi fusese mereu frică, nopțile, când stătuse la el acasă după moartea lui.

Cât despre locuința doamnei Perrin, de la Paris… Recitind o altă carte a aceluiași autor britanic, se întrebase ce ar fi ieșit dacă ar fi fotografiat interiorul acelui apartament și, mai ales, al camerei în care stătuse, având în vedere afirmația că fotografiile captează lucruri nevăzute de ochiul omenesc. Așa să fie? se întrebase el. Însă nu îi trecuse niciodată prin minte să încerce, dar nu încetase să se întrebe ce ar fi ieșit.

„De fapt, își aminti el, abia atunci am cumpărat cartea aceea, în care apărea ideea cu fotografiatul. Știam de ea, am căutat-o și am găsit-o la Gibert Joseph. Am citit-o atunci, imediat și aveam aparatul la mine, dar nu m-am gândit să încerc și eu. Nu am luat-o în serios, era prea de tot.”

Se făcuse târziu, chiar și pentru el. Probabil că trecuse de miezul nopții. Se uită la ceasul telefonului celular: într-adevăr, era 1 și 10. Venise timpul să se culce și să încerce să adoarmă.

Era prima oară, după foarte multă vreme, când dormea noaptea și cu lumina stinsă.

*

În noaptea aceea îl visă din nou pe Teodor. Erau într-un tren și, când ajunsese la stația finală, aflată parcă în Paris, coborâseră amândoi pe peron. Unchiul lui însă pornise spre ceva ce părea un depou, în care șinele se pierdeau în penumbră. O luase după el, vrând să îl ajungă din urmă și neînțelegând ce căuta Teodor acolo, dar acesta se îndepărta tot mai mult, fără să se uite în urmă, afundându-se în semiîntuneric și în cele din urmă dispăruse în bezna din capătul clădirii aceleia ciudate, cu bolți înalte; renunțase să mai meargă după el și se oprise.

Se întrebase la trezire ce putea însemna visul, care îi lăsase o stare vagă de depresie și nedumerire. De ce fugise unchiul său de el? Dar oare chiar fugise? Oricum, faptul că se îndepărtase grăbit, fără să se întoarcă, părea să spună că nu îi păsase de el. Nu ținea minte ca în vis să-i fi spus ceva.

Asta îi aminti de alt vis, oarecum similar: era într-o gară de unde voia să ia un tren, care însă după ce oprise la peron, pornise din nou, înainte ca el și ceilalți pasageri să fi apucat să se urce și se tot îndepărta, fără să mai poată fi ajuns din urmă. Nu mai știa ce comentariu făcuse terapeuta, dar senzația pe care o avusese fusese o tristețe stranie.

În terapia cu Mihaela analizau toate visele pe care și le amintea, iar rezultatele erau rareori clare. Deseori, interpretarea lor diferea, fără ca vreo variantă să se impună mai lesne. Acesta se număra, fără îndoială, printre cele care aveau să rămână nelămurite.

Visa foarte mult și își amintea multe dintre vise. Când visase, mai de mult, că era pe un drum pustiu, noaptea, învăluit în ceață pe ambele laturi și că pe drum se rostogolea lent o bilă uriașă, care părea de piatră, venind din spatele lui, de care se ferise lesne, dându-se la o parte, urmată de alte câteva, Mihaela îi spusese că visul are o încărcătură psihotică. „Dar am ajuns în cele din urmă la o casă luminată, cu oameni înăuntru, care m-au primit bine”, obiectase el. „Da, dar nu v-a fost frică pe drumul acela pustiu, și nici de bilele care se rostogoleau.”

Cumva, intuise ce voise să spună și nu insistase. Într-adevăr, nu-i fusese frică și asta îl nedumerise în vis chiar. Ar fi trebuit să simtă teamă, dar nu simțise. Poate și de asta rămăsese printre cele mai impresionante din câte avusese.

Fragment din romanul „Bântuirea”

Photo by Rythik on Unsplash