Diavoli și motociclete

Mă cheamă LOVE și încalec diavoli și motociclete de mare putere. Vremea mea a apus. Trăiesc un crepuscul continuu pe care-l vânez în viteză pe drumurile goale, serile, când am senzația că demonul copilăriei e încă în spinarea mea și râde batjocoritor. Unde te grăbești, nebuno?

Răul există.

Mă sui pe motocicletă și la cei 62 de ani ai mei. I-am împlinit alaltăieri. Există o măsură în toate. Între ieri si alaltăieri între azi si mâine. Încă îmi mențin echilibrul.

Am un motor mare negru pe care îl încalec și plec la drumuri lungi. Sau mă plimb seara prin București. Plăcerea cea mai mare e să-l parchez în locuri cu multă lume, în fața magazinelor spre exemplu. Să privesc, statică, impasibilă, oamenii. Îmi place privirea lor răutăcioasă, „uite-o și pe baba asta”, sau admirativă „ce femeie! ce mai femeie!”. Între alb și negru rar observă nuanțe.

În cartierul copilăriei am fost martora unui apus de soare care ardea totul în jur. Pe lăzile de beton care adăposteau tomberoanele, țopăia un diavol mic și jucăuș, care avea pe față întipărită o expresie de dispreț și batjocură.

-Răul chiar există, striga el, nu-i mai asculta pe ăia mari, sunt proști, se mint în fiecare zi, trăiesc ca și cum eu aș fi o poveste din Evul Mediu și nu o realitate crudă, fierbinte ca dracu’.

LOVE

Sigur că nu e numele meu adevărat. Și nici nu e ales la întâmplare. Abisul nu are panta abruptă chiar de la început. Mai întâi cobor câteva trepte, două-trei, uneori zece – douăzeci. Până încep să simt mirosul de mucegai. Undeva în hău se întrezărește o lumină albicioasă, care pâlpâie. Abisal e și modul în care bărbații mă sfâșie ca pe un cearșaf vechi de damasc. În acele clipe, sfiala mea, dovada supremă de neiubire, se destramă lent, cedează fir cu fir, tot ce fusese tors de educație sau daruri genetice, se spulberă. Aripile care ar fi trebuit să se desfacă după adolescență au rămas lipite de corpul meu cu un clei necunoscut mie pe atunci.

Dulapul e plin de țoale negre. Vreau să scap de ele până la anul când împlinesc 63 de ani. Să le donez, sunt lucruri de bună calitate, plătite cu prețul sufletului meu. Au văzut multe orașe, drumuri, fețe de femei și mai ales de bărbați. Dulapul l-am făcut pe comandă, rafturile sunt împărțite astfel încât să asemene cu corpul meu. La mijloc pun lenjeria din dantelă neagră, toate sutienele și combinezoanele care au fost martore ale amorurilor mele. Nu au fost puține. Picioarele corespund pantofilor stiletto. Cu tocuri argintii înfipte în tot soiul de podele sau împunse în coapse musculoase de bărbați. Gleznele mele vicioase, nu foarte subțiri, au fost mereu prilej de nebunie, de ieșiri din minți, de extazuri înecate în șampanie de mii de dolari. Dulapul-corp continuă spre coapse și abdomen. Practic o tehnică de yoga care mă ajută să-mi simt corpul, fiecare porțiune în parte. O tensionez și o relaxez. Coapsele sunt ciorapii fini cubandă lipicioasă care mă strângea uneori, alteori simțeam că o să cedeze, rareori îmi dădea o stare de bine. De fiecare dată când intram în camera de lucru alături de un client avem senzația că trebuie să fiu în altă parte, corpul nu era al meu, parcă-l subînchiriasemde la altcineva. Sexul meu e reprezentat de chiloții minusculi. Talia e o curea primită ca dar de majorat de la tata. Care îmi aduce aminte de bătăile din copilărie, tot cu cureaua. Sânii sub tabu. Umerii și gâtul. E o zonă cu taioare elegante, cu umeri de burete, mi-au plăcut mereu femeile puternice și mai masive. Jachetele de motor din piele neagră cu ținte. Eșarfele colorate în culorile curcubeului. Șepcile din piele. Un sertar cu cercei pe care îi detest. Plăceau al naibii, mi se zicea să sunt sexy, eram încurajată să dau din cap. Sus pe dulapul-corp stă un urs imens din pluș, acum plin de praf. Acolo e creierul meu. Și copilăria.

În lunga mea carieră de escortă de lux am observat că bărbatul hiper-orgolios se simte îndreptățit atunci când e lăudat, nicidecum recunoscător. În zilele de azi e mult mai tentantă farsa ipocriziei. Să te dai ceea ce nu ești e o virtute. Când mă jigneau îi întrebam: Cu ce intenție mă tratezi așa? Nu primeam niciun răspuns. Intențiile se țin ascunse în mâlul conștiinței. E decadent, deci foarte la modă.

Multă vreme am funcționat cu mecanismul: fac frumos și sunt iubită. O femeie ca mine nu-și permitea prea mult să se îndoiască. Ăsta e privilegiul prințeselor sau al celebrelor. Femeia renumită e tratată cu seriozitate și atunci când se copilărește. Uneia ca mine nu i se permitea să se răsfețe, nici în public nici între patru pereți. Patru pereți și un pat.

Sunt nefericită dintr-o eroare de calcul. Am pus adresa greșită pe GPS. Sufletul e zdrențe și uitat, înghesuit. Realizez asta la fiecare ciorap scos cu lentoare senzuală. Lacrimile sunt singurul profit al amintirilor mele. Nostalgie, melancolie, nu au nicio valoare. Pentru că eu pot oricând să retrăiesc orice senzații. În cele mai mici detalii. Un fel de Marcel Proust feminin.

Întâlnirea cu un om extraordinar, bărbat sau femeie, e o scânteie de viață, mi s-a întâmplat de câteva ori. Mă luminează, îmi deschide ochii, mă copleșește cu cele mai potrivite daruri. Îmi descleiază aripile și mă face să zbor cu ocoluri largi ca vulturii în tăriile cerului.

Am învățat bine la școală, acasă am primit o educație bazată pe valorile bunului-simț și ale culturii. Citeam în adolescență cărți despre viețile marilor oameni și îmi închipuiam că o să ajung ca ei. Să am faimă, să fiu adorată. Am citit o carte despre Pablo Picasso și femeile sale pe care le curentase cu personalitatea lui. Totul sau nimic. Imposibilul făcut posibil. O femeie nu își pierde farmecul sub un asemenea tiran. El îi dă lumina din ochi, el o șlefuiește, el o poartă în brațe de la bolgie la paradis. Nu poți iubi cu curaj un om care nu e curajos. Îl lași, îl abandonezi pe cărarea lui, e spre binele său. Mi-a plăcut de iubita și muza și mama a doi dintre copiii săi, Françoise Gilot. Cea care a plecat de lângă marele geniu. Eu, o simplă escortă, cu amintirile ei și cu plăcerile ei personale, nu mă pot compara cu splendoarea de femeie care a fost Gilot. A murit la 101 ani.

Revelația recentă, înlesnită de împlinirea a celor 63 de ani e că nu știu să trăiesc. Doar consum minutele, orele, anii. Într-un soi de depresie prelungită pe care o investesc cu anume calități și atribuțiuni. Cum ar fi să mă trezesc cu gândul – foarte tonic – să-mi beau cafeaua de dimineață, în fiecare dimineață și să mă simt ca-n filmul ăla, „Ziua Cârției”?

Stau pe motor în fața unui supermarket și privesc lumea cum trece înbufnată. Zâmbesc. Acum niște ani i-aș fi urât pe toți că sunt niște inconștienți și niște nesimțiți că nu apreciază aerul pe care-l respiră și mâncarea pe care o bagă în coș la magazin. Acum mă mulțumesc cu un zâmbet și un gând în limba engleză: not giving a fuck is better than revenge.

Love.

Nu am iubit niciodată, nu știu ce înseamnă. E varianta cea mai simplă și cea mai neimplicată. Spui ce vrei, spui prostii, pleci, treci la următoarea relație. Când eram adolescentă mama îmi spunea că nu o să ajung nimic în viață și de atunci am început să-mi cultiv indiferența ca mod de supraviețuire. Primul tatuaj pe care mi l-am făcut deasupra fundului avea textul: fuck you, too.

Nu am fost niciodată o femeie sinceră, în meseria mea asta e o prostie, nu ajungi nicăieri. Am învățat de la maestra mea, Clarice (tot nume de scenă), că tot ce contează e să fiu pe plac celui care plătește. Clarice era educată și citise multe cărți despre gheișe. De acolo aflase despre desăvârșirea femeii care vrea să placă cu orice preț. Sinceritatea nu exista în ecuația aceasta. Ne certam seri de-a rândul. Clarice insista asupra profesionalismului desăvârșit al gheișei. Nu faci nazuri, nu ai schimbări ale dispoziției, nu lași să se vadă adevăratele tale emoții. Arzi pe dinăuntru, dar la suprafață oferi mătasea perfectă a artei tale.

Fragment dintr-un roman în lucru