Flash fiction stories – septembrie 2023: „Ney, Nah Neh Nah” de Ovidiu Lorenz

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Ney, Nah Neh Nah

Ovidiu Lorenz

Du-te cu Dumnezeu, îmi șoptește întotdeauna mama când, la șase jumate, mă bag în mașină. Béla salută, Kati se face comodă la dreapta lui, Damasul demarează cât să lăsăm casa în urmă.

N-a mai nins. Nu o să mai urcăm cu emoții, bălăngănindu-mă ca un clopot pe bancheta din spate, n-o să mai patineze-n pădure mașina și nu va mai fi nevoie s-o-mpingem, să-mi ud uniforma de la ciorofleaca trimisă de roți. Acum asfaltul se zvântă și crește-nainte, iar Vaya con Dios cântă de zor, ca în fiece dimineață.

Nu vorbim, ascultăm. Albumul se suprapune peste cei 19 kilometri parcurși într-o jumătate de oră, în așa fel încât melodiile rulează dintotdeauna peste aceeași bucată din drum, ca și cum fâșia de bitum s-ar înfășura într-un casetofon uriaș, devenită bandă magnetică pe roțile micului Damas.

În curba de 90 de grade din drept cu buni, perfect sincronizat, izbucnește ca din senin Puerto Rico. În maghiară, refrenul ar suna Io-io-io-io-io-ioi, Rico Puerto, și, fredonându-l, Béla o cuprinde pe Kati de gât, în vreme ce ea se alintă felin – probabil numără, după roșeața din obraz, cam câte garoafe o să vândă azi.

Îmi tot spun că, fie și numai dusul, naveta cu Béla e o plăcere. Zi de zi, să asculți gratis caseta cu Best of con Dios, pentru că fostul coleg de bancă al mamei nu are cum să-ți ia bani! Poate alta nu are omul sau îi place atât de mult, încât simte nevoia s-o asculte mereu, măcar o dată, la prima și ultima oră, nu te oprește nimic să crezi că nu o reia, că seara cei veniți înapoi nu sunt alții, până atunci totul se-ntoarce pe dos ca o șosetă, Béla devine Abel, Kati Itaca.

Mda, niciodată nu o să știu ce se aude pe cealaltă parte. La întoarcere, în autobuzul ticsit, mai adorm și visez toate melodiile cântate invers, da fine al capo, în toate direcțiile, cum ar mixa un DJ. Nu-i de mirare că, și când merg la oraș cu tata ori cu altcineva, asociez imediat câte-o casă, trecere de cale ferată, câte-un tronson sau viraj cu o melodie anume.

Dacă mișcarea volanului subîntinde spirala din deal, începe Nah Neh Nah; prin livadă, când motorul turează la maxim în linie dreaptă, vine mult așteptatul solo de saxofon What’s a woman; de la comunele mărginașe până la pod, în timp ce repet în minte lecția – bisectoare făcându-și de cap, divizând fără milă –, mă destresez cu Johnny, Don’t break my heart și Don’t cry for Louie.

Când cobor, mi se pare c-o văd încă pe mama în oglinda retrovizoare cum șuieră printre dinți.

Trec strada și, chiar atunci, un sunet prelung de timpan, tunet pe jumătate înăbușit, mă fulgeră pe șira spinării. E numai un dangăt ce îmi vibrează în tâmple, Catedrala Mică dând semnalul să mă grăbesc. O larmă se iscă, mă uit la cer, sunt ciorile de pe Palat, pornite să croncănească. Zăresc luna, mă mir cum de nu apusese; mai plină, ca și cum s-ar fi apropiat între timp, înroșindu-se. După ce las în urmă semaforul de lângă ceasul cu flori, înciudat că nu se mai înverzea odată, o iau înspre teatru, cu gând să trec prin fața Catedralei Mari.

Cupole cu rezonanță la dreapta cărora două turle contorsionate verzi, având fiecare o cruce dublă în vârf, se lansează în fața unei a treia mai mici, cărămiziu ascuțită, pentru ca la mijloc, în unghi de 60, să răsară cenușie alta între patru mărunte, cu bilă toate deasupra – biserica din cetate. Nu le-am văzut înainte așa echilateral încadrate. Cocoșații trag samavolnic de funii, tânguirile se încrucișează în aer, învălmășindu-se peste capetele tuturor liceenilor într-o larmă de nedescris, care gonește tot păsăretul de pe acoperișuri, până când se ajunge la opt.

Mai să mă izbesc de un stâlp minunându-mă, căci nu mă oprisem din mers. Ca la un semn, fug în sus pe trotuarul din același gri ca sacoul. Înaintez printre ceilalți, ocolindu-i ca pe jaloane.

Clădirea se înalță din adâncul pământului, pe geam uniformele nu mai zboară. Intru, îl salut pe portar și pășesc rar, cu luare-aminte la fiecare mișcare a mușchilor, ca și cum aș fi într-o pivniță. Cotesc pe cimentul mozaicat, urc scările, ajung la parter, ating ușa din capătul coridorului. Bat și spun poezia:

— Bună dimineața, îmi cer scuze că am întârziat, îmi dați voie, vă rog, la loc?

Genul de rugăminte mai mult poruncă decât umilință.

— Nnhu! îmi urlă peste umăr femeia de la catedră, cu forma ei de compas.

De obicei mă lăsa, acum zici că seamănă cu solista de la Vaya con Dios, aduce pe undeva și cu mama, are aceeași privire pe jumătate galeșă, de gheișă, pe jumătate poznașă, de nașă, pozează, începe să cânte pe podium, Ney, Nah Neh Nah.

Ca și cum atât aș fi așteptat, mă năpustesc val-vârtej pe coridoare afară, cu junghiul intercostal să îmi sară din piept, mâini fluturând bezmetic în aer, așa cum ar dirija o bucată proaspăt compusă, mă reorientez, îmi iau inima-n dinți, o molfăi între măsele și mă duc în direcția Liceul de Muzică, știind cu o siguranță de nezdruncinat că de la 9 am armonie, încerc, dar n-o să ajung, e tot mai departe, o voce-mi șoptește pe undeva, din ce în ce mai trezită, că am de două ori anii de-atunci.

Ovidiu Lorenz (n. 1986) este prozator. A participat la ateliere de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu, de asemenea prin Revista de Povestiri. A publicat în Apostrof, Dilema veche (rubrica „Onirodrom“), Familia, Ficțiunea OPTm, Viața medicală, respectiv pe platformele Cod de poveste, Laconic, LiterNautica. Beneficiar al unei burse de creație literară acordată de Uniunea Scriitorilor din România (2021), pentru romanul de început al unei proiectate trilogii. Ca Ovidiu Komlod, a semnat volumele de poezie noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017), Zgardă litere (Curtea Veche, 2021) și douăsprezece (Charmides, 2023). Cu diverse nume, a tradus din peste 50 de autori, majoritatea francofoni. Locuiește în Cluj.