Flash fiction stories – noiembrie 2023: „Sunetul” de Emanuel Pope

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Sunetul

Emanuel Pope

N-am aer! Careva dintre dumneavoastră? Dacă are ceva surplus? Nu vreau mult, numai cât să-mi… pot trage sufletul. La schimb cu impresii dintr-o lume imaginară la care nici eu nu am acces deplin. Frânturi, interioare necunoscute, evocări ale unor voci greu de precizat, nedesluşite, apoi diferite structuri mişcătoare aparent ilogice, deci lucruri care mă tot cer, cumva, dar fără să-mi spună explicit pentru ce anume. Nimeni nu e interesat? Fiecare le are pe ale sale? Pot însă primi şi porții de libertate alterate, momente depline în care ați fost angajați şi pe care nu le-ați fructificat, dar care acum vă îngrijorează. Nici aşa? Le pot duce, sincer, tot ce-mi lipseşte e puțin aer. Aerul pe care ieri îl mişcam prin alveolele mele mergând prin pădure, într-un mod total nerecunoscător, şi azi, uite-mă, aproape cerşetor. Dar poate dacă v-aş povesti cum am atins cota asta de avarie, poate aşa m-ați înțelege.

Totul a început cu excursia aceea ciudată, „din eon în eon”. Nu mă întrebați a cui a fost ideea, cine a generat-o, doar atât vă pot spune, că mi-am permis acest lux. Adică „măcar o dată atom şi basta” şi aşa am fuzionat. Programul de încărcare a fost unul absolut bestial, nici măcar nu ştiam că există aşa ceva, dar cum „îndepărta formele agresive pe care nu ți le mai permiți”, aşa suna în introducere, m-am hotărât aproape instantaneu. „O dată atom” şi dus am fost. Să nu mă înțelegeți greşit. Faptul că obosisem în forma de vertebrată, anume deci, una fericită, nu trebuia musai să mă categorisească ca fiind un caz nefericit. Dar, deh! Cyberanalizatoarele Convenției aşa au stabilit. Cică înregistrasem prea multe transgresări. În fine! Decibelii lor de incapabili. E drept, fusesem deja şi bancă într-un parc tomnatic, fusesem şi frunză, ba zăpadă, ba rouă, fusesem chiar şi râs, unul vocal, ce mai, ce rost are să vă tot înşir. Mă simțeam neîmplinit cu toata terapia şi gata. Citisem undeva, sau poate că am ascultat, ah, da, un basm chinezesc în interpretarea unui actor român, pe un post de radio al lor, parcă Radio Cultural îi spunea, în care se povestea de un prinț care chiar înainte de naştere le tot cerea părinților săi tot felul de lucruri imposibile. Ei bine, în comparație cu el eu fusesem taman cel bun… m-am născut fără să spun nici „oac”. Dar asta e, se uită uşor faptele bune şi, în fapt, nici nu mi-am imaginat vreodată că voi aduce vorba de peṣtişorul de aur. Da, peştişorul ăla de aur pe care toți îl știm că există, nu-i aşa?! chiar dacă uneori ne e jenă să o recunoaştem. Aşa în public. Dar asta e, şi ca să nu mă îndepărtez, sau mai bine spus să nu divaghez în timp ce mă îndepărtez din nou, am plecat spre eon. Spre unul, nu-i mai țin minte coordonatele ṣi în advertising ni se promitea că pe undeva, prin apropiere, vom asculta şi vocea fină a Universului primar. Mai precis primul sunet al Universului. Când era el înainte să devină ditamai „supa”, cum urlă azi media. Eu sunetul ăsta mi-l doream. Acum ştiți şi dumneavoastră cum este, fiecare cu nebuniile, ciudățeniile sale. Şi de ce nu? Mereu mi-am imaginat că alături de mama, de pântecul ei, trebuie să fi existat o notă înaltă. Şi asta nu pentru că ar fi fost cine ştie ce de mine, dar vorbim de Viață, nu? Un apogeu de sunet trebuie să fi însoțit-o şi el nu putea să fie un altul decât acelaşi sau, cel puțin, un văr de-al lui, unul asemănător. Dar lor nu le-am declarat nimic la plecare, am acceptat şi am fuzionat cum v-am mai spus. Însă gândul meu ascuns era ăsta. Poate că ştiu şi ei deja şi aplică la cazurile extreme, poate că nu sunt singurul şi poate ca de-asta şi au asemenea programe. Nu-mi pasă. Fiecare cu destinul său, la urma urmei. Acum, experiența, trebuie să vă spun că a meritat, pentru că, după ce am tot alergat aşa, din eon în eon, pe la jumatatea timpului desfăşurării, am ajuns şi pe banchiza aceea, bază de neutroni, înconjurată de plasma vie cum era ea în urmă cu 13,8 bilioane de ani. Parcă îți venea să deschizi o şampanie! Ca să nu vă mai spun de focul de artificii ce a urmat. Trebuie să vedeți asta! E uimitoare ştiința când îți permite asemenea pelerinaje. Iar sunetul, ah! Sunetul! ceva de vis şi trebuie să vă spun că-ți intră pe sub piele, atât e de vibrant, deși eu, în forma în care eram, numai piele nu puteam numi învelişul pe care-l purtam. Acum sunt multe de spus aici, pentru că sunetul nu vi-l pot reda, îl găsiți oricum pe Youtube, dar e cu totul altceva să fii acolo, în apropierea lui, față în față cu el… cum s-ar spune.

Măi, chiar nu are nimeni puțin aer, dintre voi? Că iar simt că mă sufoc. Deci spuneam, că am fost acolo, adică în momentul zero de la care a pornit toată tărăşenia, nu numai a mea, ci a tuturor, şi treaba asta nu are cum să nu te marcheze. Una e să vezi un răsărit de zi şi alta e răsăritul lumii. Faza tare e că mi-a venit, aşa, pe scurt, să-l strig acolo și să-i spun că sunt eu, că-l aud, eu, o şmecherie aşa de mică, sosită din viitor şi bla, bla, bla. Aveam atâtea să-i spun. Să-i spun acelei note dominante desăvârşind ce va urma, dar nu aveam cum. Neutron fiind, doar înregistram emoțional şi nu puteam glăsui. Sau poate mă simțea. Mai ştii? Eu chiar cred în treaba asta, aşa cum cred şi în peştişorul ăla, cu țeastă mare şi aurie. Ați înțeles? Altfel, mai brut spus, lucrurile astea toate trebuie să fie între ele surori. Şi peştele şi Sunetul Universului la Nașterea Sa… şi mama născând, în final, chiar ṣi eu. Suntem cumva un fel de frați, surori şi, mai ales, suntem legați bine între noi, nu? Numai gândeşte-te ce ar însemna ca eu să fiu nota înaltă pentru un alt univers, mai mic poate, dar totuşi univers. Sau eu să fiu peştişorul de aur dorit şi visat de un x anume de cine ştie unde? Sau, sau. Sau dacă eu sunt chiar Viața? viața aia cu majusculă pentru ceva anume, neştiut pentru mine încă!? Recunosc că, după excursia asta, m-a cam luat paranoia. Acum însă am fost translatat într-o moluscă, am ajuns, îmi vine să ṣi râd, la echinoderme. Asta e. Spun cei de la tratament că e o stare bună pentru fixarea emoțiilor călătoriei de la eon la eon. Ei ştiu. Eu tot ce simt e o lipsă de aer. N-ar trebui şi totuşi eu asta simt. Le-am tot explicat, însă ei spun că e parte din proces şi că ia timp. Apropo, chiar nu aveți ceva aer în plus? Deci experiențe şi experiențe, deşi, trebuie să recunosc, mie mi-a tot rămas Sunetul acela în cap şi îmi tot vine să-l strig. Îmi vine să-l imit. Îmi tot vine, ce mai!

Emanuel Pope s-a născut la Brăila, în 1969. Din 2002, pe meleaguri străine, acum trăind la Londra. A debutat în reviste ca poet și prozator, și a publicat în antologii, private sau publice, dar și câteva plachete și volume de versuri, o broșură cu proză scurtă și mai multe traduceri.