„Călătoria mea cu Italo Calvino” de Rui Zink

Rui Zink (născut la Lisabona, în anul 1961) este profesor în cadrul Departamentului de Studii Portugheze al Facultății de Științe Sociale și Umane de la Universidade Nova de Lisboa. Prozator, eseist și traducător, autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru și cărți pentru copii, Zink a publicat până acum peste treizeci de volume, multe dintre acestea fiind traduse în străinătate. A debutat cu romanul Hotel Lusitano (1986), considerat una dintre cele mai reușite creații ale întregii sale generații. În 1997 a publicat, împreună cu artistul António Jorge Gonçalves, primul roman grafic portughez, A Arte Suprema (Arta supremă). Alte romane reprezentative: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (cel dintâi e-book portughez, 2001), Dávida Divin a (2004, Premiul PEN Club-ului Portughez), Cititorul din peșteră (O Anibaleitor, 2006), Așteptarea (A Espera, 2007). „Tetralogia crizei”, pe care o inițiază odată cu Destinația turistică (O Destino turístico, 2008, Premiul Ciranda), continuă cu celebrul roman Instalarea fricii (A Instalaçăo do Medo, 2012) și va fi completată de A Metametamorfose e Outras Fermosas Morfoses (2014) și de concentratul, dar sugestivul text intitulat OssO (2015). Ca traducător, Rui Zink a transpus în limba portugheză creații ale lui Saul Bellow și Richard Zenith. În 2009, a ocupat catedra Hélio și Amélia Pedroso / FLAD de la University of Massachussetts Dartmouth, iar ulterior a ținut cursuri la alte prestigioase universități din Statele Unite ale Americii, precum University of Michigan și Middlebury College, Vermont.

Textul de față, Călătoria mea cu Italo Calvino, pe care, prin amabilitatea lui Rui Zink, îl oferim acum spre lectură cititorilor Literomaniei, a fost scris de autorul portughez direct în limba engleză, ca răspuns la invitația pe care i-am adresat-o de a participa la numărul special din anul 2023 al revistei americane Theory in Action, intitulat Journeys and Quests in Literature (Călătorii și căutări în literatură) (https://transformativestudies.org/volume-16-number-4-october-31-2023/), pe care l-am editat împreună cu Jay Corwin, profesor la University of Cape Town.

Traducere din engleză și prezentare: Rodica Grigore

Călătoria mea cu Italo Calvino

Sunt un fan atât de mare al lui Italo Calvino, încât, la aproape treizeci de ani de la brusca lui dispariție, încă mi-e dor de el ca de un prieten înstrăinat. Îmi place să mă mândresc că i-am citit întreaga operă, de la cea postmodernă la cea post-mortem: colecții de prefețe și articole din periodice niciodată adunate în volum, plus ciudata lui carte neterminată, sau celebrele lecții despre noul mileniu literar (strălucitoare și succinte, având doar câte un capitol), romane de mult uitate pe care nu s-a îngrijit să le mai retipărească – dar moartea, pentru marii scriitori, tinde să provoace acea stranie vrajă ce implică transformarea în nestemate chiar și a creațiilor minore, sau a acelor lucrări pe care ei înșiși nu le-ar mai publica niciodată, dacă ar avea un cuvânt de spus.

Îmi aduc aminte ce supărat am fost când a murit, deoarece cărțile sale care au devenit imediat disponibile în țara mea ofereau o imagine incompletă asupra operei lui. În cazul scriitorilor prolifici, ar trebui să existe o cale, pentru cei care i-au iubit cu adevărat, de a face public faptul că există o anumită ordine ce trebuie respectată pentru a pătrunde în universul creației unui scriitor iubit. Dacă mi s-ar oferi ocazia, i-aș sfătui pe toți să refacă propria mea experiență și să-și înceapă „Călătoria Calvino” cu Dacă într-o noapte de iarnă un călător (1979). Sau, dacă nu, măcar cu Orașele invizibile (1972), sau chiar cu Cavalerul inexistent (1959). Sau (de ce nu?) cu Cosmicomice (1965), Castelul destinelor încrucișate (1969), Baronul din copaci (1957), sau, eventual, cu Vicontele tăiat în două din 1952. Sau, dacă le-a plăcut, acesta fiind textul în care scriitorul s-a apropiat cel mai mult de acel „realism social” italian, cu povestea deprimantă din Observatorul (1963), o zi din viața (în italiană: una giornata, deci, aproape o călătorie) unui comunist plin de îndoieli și melancolic, observator la alegerile care aveau să fie câștigate de Democrazia Cristiana (patruzeci de ani la putere). În plus, cadrul unde se desfășoară acțiunea este un azil, devenit pentru o zi secție de votare, locul unde acest biet observator vede cu ochii săi, dar fără a putea face ceva, cum călugărițele îi „ajută” pe pacienții neputincioși să voteze „corect”. Pentru ca un cititor începător să pătrundă în Universul Calvino, aș recomanda aproape orice carte în afară de Palomar (1983). Nu mă înțelegeți greșit, Palomar este un text cu adevărat remarcabil în multe feluri, dar pentru mine arată un Calvino obosit, aproape plictisit și melancolic (la fel ca acel observator al lui; sau era, oare, deja conștient că nu mai avea mult de trăit?), nu uriașul care a scris celelalte cărți pe care le-am menționat mai sus.

I-am citit și recitit mare parte a operei, căci sunt întru totul de acord cu definiția pe care, în De ce citim clasicii, colecția sa de eseuri publicată postum, în 1991, o dădea unei cărți clasice: „Un text care, odată recitit, ne oferă întotdeauna noi motive de bucurie.” Cu toate acestea, nu i-am citit cu adevărat întreaga operă. Nu-s chiar atât de neghiob. Din cele două duzini de cărți ale lui, încă mai păstrez câteva pentru zilele de toamnă. Am citit, însă, suficient (aproximativ douăzeci de titluri, ca să fiu mai exact) pentru ca opera sa să rămână în mine, să o simt uneori asemenea unui crocodil adormit, alteori țopăind de bucurie, ca o bilă colorată din aparatele de jocuri mecanice. Dintre toate marile mele realizări, niciuna nu mă măgulește mai mult decât scurta prezentare pe care făcut-o pentru ultima copertă a unei ediții din 2008, în portugheză, a Orașelor invizibile: “Pentru mulți, aceasta este cea mai reușită creație a lui Calvino. Pentru toți ceilalți, e pur și simplu una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată.”

Magicianul intră în scenă

Nu știam nimic despre Calvino când am auzit prima dată de el, dar am fost pe dată extrem de intrigat de el și, într-un mod de-a dreptul inexplicabil, această fascinație nu m-a părăsit niciodată. Îmi aduc aminte că la un moment dat am citit un scurt articol despre el (mai degrabă o notă) în secțiunea Cultură din Diário de Lisboa. Nu-mi amintesc data exactă (știu că era în 1979, dar în ce lună, oare, să fi fost martie, aprilie?…), deși știu precis că textul era semnat de jurnalista Lourdes Féria. Îi spun numele, deși articolul – nota aceea – nu era cine știe ce: Acest autor a publicat acest roman…, genul ăsta de informații. Numai că acel roman nu apăruse încă în portugheză, articolul era despre traducerea în franceză. Totuși, asta nu era ceva neobișnuit. Până atunci, Portugalia se afla, încă, în multe privințe sub tutela culturii franceze. Orice intelectual sau artist vorbea limba franceză, căci din Franța proveneau marile idei și opinii. De exemplu, Dostoievski al nostru a fost tradus până de curând din franceză. Același lucru e valabil pentru Alberto Moravia, Nabokov, Mishima, chiar și Sartre a fost tradus din franceză, o limbă cu care, evident, s-a luptat. Cea mai mare parte a bibliografiilor recomandate de profesorii din universitățile portugheze era în franceză. Partea bună e că m-am familiarizat încă din liceu cu această limbă, asta și pentru că am fost exemplul tipic de copil cu nota maximă la disciplinele umaniste și mediocru la științele exacte. În plus, Franța a fost întotdeauna pentru noi țara în care trebuia să ajungi pentru a) distracție, b) aventură, c) muncă, d) exil. A fost, deci, o mișcare bună să stăpânesc limba cât mai devreme, deși în acea vară chiar măiestria mea avea să mă pună în dificultate, pentru că niște polițiști francezi extrem de suspicioși se îndoiau că am putut învăța așa de bine o limbă străină în liceu. Până atunci, unii europeni chiar se îndoiau că ar exista o „școală” în Portugalia. Iar acel „o” din prima silabă se dubla mereu: Poortugalia. Cu toate astea, e clar că noi eram atrași de tot ce era francez. Îmi amintesc și acum de coperta unui număr din Jornal de Letras, principala noastră revistă de cultură, care își informa cititorii că cel mai recent roman al autorului Portocalei mecanice, Anthony Burgess, fusese tradus… ei bine, da, în franceză! În ciuda unor astfel de exagerări, mi-e dor de imperiul culturii franceze. E drept că putea el fi uneori snob, dar era, cu siguranță, mult mai amuzant decât domul anglo-saxon al zilelor noastre. Și, chiar așa, oare a cui o fi fost ideea să transforme ștrumpfii lui Peyo în Smurfi? (Ștrumpfii erau acele mici personaje comice imaginate de Peyo, în 1958. 1959 e anul primei lor apariții într-o carte de sine stătătoare. După versiunea filmului hollywoodian din 2011, acest amănunt a fost uitat aproape cu desăvârșire…)

Acel articol al lui Lourdes Féria dădea informațiile obișnuite despre cărțile publicate în străinătate (adică la editurile pariziene). Dar se spunea acolo că, după cinci ani, scriitorul italian Italo Calvino publicase un nou roman, Si par une Nuit d’Hiver un Voyageur (Dacă într-o noapte de iarnă un călător). N-am dat prea mare importanță textului, până când am citit o propoziție care m-a făcut să mă simt, deodată, ca un urs prins în capcană: „Calvino este recunoscut ca un magician al literaturii”. Ei bine, acum eram chiar intrigat. Ce înseamnă „un magician al literaturii”? Eram un cititor pasionat, familiarizat cu evaluările ridicole care se fac adesea scriitorilor. „Profund”, „fascinant”, „uimitor”, „nimeni nu ne poate surprinde mai bine decât X”, „o călătorie în mintea lui”, „superb”, „terifiant”, „un maestru”, „geniu” și așa mai departe. Și-acum iată „un magician al literaturii” despre care nu auzisem niciodată. Și ce face, mai exact, un magicien de la littérature? Ce a vrut să spună doamna Féria? Camus, Cervantes, Borges, Stendhal, Tolstoi, Yourcenar, Capote, Faulkner, Woolf erau numiți în multe feluri – dar nici unul „magician”, nu-mi aminteam așa ceva. Ce fel de trucuri (sau, mai degrabă, acte de magie) o fi făcut acest Calvino? Cât de precis ar putea să fie un compliment atât de ciudat? Deja scriitor în devenire eu însumi, mi-am făcut în minte o notă de subsol pentru a verifica mai târziu cum stau lucrurile. Sau poate că nici nu am avut nevoie să fac vreo asemenea notă de subsol. Poate că gândul a rămas pur și simplu acolo, în gândurile mele. Până atunci, nici măcar nu-mi trecuse prin cap să mă interesez dacă vreuna dintre cărțile lui fusese tradusă în portugheză. Atenție, spoiler: erau deja traduse vreo șase.

Ghid de autostop pentru publicul cititor

În vara aceea, am călătorit prin mai multe țări europene. Portugalia e o țară micuță înconjurată de Spania în Peninsula Iberică, dar odată ce ajungi în Franța, fiecare oraș european ți se pare dintr-o dată aproape. În plus, autostopul devine mai ușor, cel puțin așa era în 1979, cu zece ani înainte de căderea zidului Berlinului. Ajuns la Paris, am dat peste un punct de atracție recent, chiar și pentru localnici: zona comercială Les Halles/Beaubourg, plus Muzeul Pompidou, cu colecția sa ultimul răcnet de moderniști. Iar în Les Halles, am găsit acest nou model de librărie: FNAC, un lanț de biblioteci uriașe în care puteai să stai, fie în picioare, fie așezat, fie întins și să citești după bunul plac, ca într-o bibliotecă. Mai comod decât într-o bibliotecă, fiindcă aici nimeni nu-ți făcea mereu semn să taci. Tipic pentru francezi, sala de benzi desenate era imensă și plină de oameni. Asta ar fi fost prima mea alegere. Totuși, acum aveam o misiune importantă: să caut noul roman al acestui magician. Surprinzător de ușor, l-am găsit pe un raft: Si par une Nuit d’Hiver un Voyageur.

Șocul a venit când m-am uitat la eticheta de preț de pe copertă. Ei bine, pe atunci era o disparitate abisală între veniturile portughezilor și cele ale „europenilor”. Ca să încerc să le explic așa ceva tinerilor din zilele noastre, îi rog să-și imagineze o cafea și un croissant care ar costa o mie de euro. Magician sau nu, eu nu aveam cum, fiind un tânăr fără bani dintr-o națiune fără bani, nu puteam să plătesc o avere pentru acea carte. Cu toate astea, aveam mare nevoie de ea – și nu pentru că aș fi fost cine știe ce colecționar – dar aveam nevoie de ea ca cititor. Dacă n-ar fi fost vorba despre un roman apărut de curând, probabil aș fi putut merge la o bibliotecă publică. Dacă ar fi fost o carte de benzi desenate, poate că m-aș fi așezat acolo, pe undeva, ca s-o citesc pe toată odată, așa cum părea că fac majoritatea clienților. Chestia e că era vorba de un roman de vreo 250 de pagini. Iar eu eram un cititor, un cititor cu o misiune. Scopul meu era nobil, inima mea era pură, eram (asemenea lui Jake și Elwood de la The Blues Brothers) într-o misiune divină. Și nu era, oare, vorba aceea despre scopul care scuză mijloacele?.. Prin urmare, am făcut ceea ce înaintea mea făcuseră atâția alți zeloți religioși, am încălcat o neînsemnată lege umană, pentru a mă supune unei Forțe Superioare: am furat cartea.

Din fericire pentru mine, pe atunci nu existau încă porțile de securitate. Sau existau, dar nu funcționau. Sau acea carte anume nu avea nici un sistem de alarmă. Oricum ar fi fost, am reușit să ies de acolo cu romanul ascuns sub cămașă. Fusesem deja cucerit de primele rânduri de pe prima pagină: „Rui, ești pe cale să începi să citești noul roman al lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Relaxează-te. Concentrează-te. Alungă orice alt gând. Lasă lumea din jurul tău să se estompeze.” (Desigur, numele meu nu era acolo. Dar restul paragrafului e destul de precis. Oricum, în clipa aceea, am simțit că numele meu era acolo, iar asta (adevărat act de magie) trebuie să li se fi întâmplat multor altor cititori.

Rândurile acestea sunt esențiale din două motive. În primul rând, introduc forma individuală de persoana a doua inerentă ciudatelor capitole care compun romanul. Nu e nici o ambiguitate aici, căci în limbile romanice „tu” se adresează unui singur individ. Acest „tu” e o alegere neobișnuită și extrem de riscantă: pentru o povestire eficientă, persoana întâi sau a treia tind să fie obligatorii, e formula testată de-a lungul mileniilor. În al doilea rând, chiar din aceste prime rânduri, cartea începe, fără vreun avertisment, să submineze codul nescris al ficțiunii: nu spuneți niciodată cititorilor că sunt pe cale să se îmbarce într-o operă de ficțiune. Există un motiv, în zilele noastre, pentru tendința de a afirma „bazat pe fapte adevărate”: e un truc ieftin pentru a spori senzațiile tari și pentru a declanșa celebra „suspendare a neîncrederii”. Prin urmare, Calvino se supune în mod deliberat pericolului interacțiunii: dacă legăturile ficționale sunt evidențiate de la bun început, cum va intra cititorul în atmosferă? Brecht a făcut asta în teatru, dar piesele de teatru au o forță proprie, prin simpla prezență umană pe scenă. Ficțiunea scrisă este mai problematică.

Acel început îndrăzneț, deși surprinzător („Da’ știu că are tupeu tipul!”, trebuie că mi-am zis atunci), nu era prea promițător. Eram deja familiarizat cu experimentele moderne și postmoderne și, în mod normal, orice truc tinde să aibă picioare de lut și să se dovedească, finalmente, plictisitor: e interesant doar la nivel de concept, nu și ca punere efectivă în scenă. Dar cartea asta era, totuși, ceva cu totul nou: un labirint hipercomplex cu multe uși care se tot închideau și deschideau, însă plăcut la lectură. Te prindea în aceeași măsură în care te frustra. Căci frustrarea (frustrarea cititorului) părea a fi esența cărții, până când îți dădeai seama că, în realitate, subiectul ei era fructificarea, nu frustrarea. Fructificarea a ce? Ei bine, a însuși materialului din care sunt făcute ficțiunea și literatura.

Oferindu-ne doar capitolul de deschidere al unor romane mereu diferite, Calvino ne captează atenția doar pentru a ne abandona apoi suspansului care nu va fi rezolvat niciodată (cu alte cuvinte, e ca și cum ne-ar arunca de pe o stâncă fără plasă de siguranță). În ciuda acestui enervant joc cu așteptările cititorului, în același timp, scriitorul ne conduce cu o mână sigură (un veritabil fir al Ariadnei) de-a lungul mai multor niveluri și etape textuale care transformă o carte – orice carte adevărată – înainte de a ajunge la noi. Cititorul (și intriga) au evoluat cu timpul, dar e vorba, aici, despre un soi de derulare rapidă înapoi a procesului anterior momentului când o carte ajunge pe rafturile librăriilor. E și o poveste de dragoste (atenție, din nou spoiler!) căci, cu un dram de noroc, orice cititor va găsi pe cineva alături de care să citească într-o cafenea, într-un tren sau, și mai bine, într-un pat. Când am terminat cartea, eram uimit de virtuozitatea, îndrăzneala, meșteșugul supraomenesc de a transforma zece prime capitole neterminate în ceva în același timp incomplet, convingător, frustrant și desăvârșit. Deși încă nu găseam cele mai potrivite cuvinte pentru asta, eram pe cale să-mi dau seama ce-l făcea pe Calvino unic printre semenii săi: tânjea după provocări și încerca mereu să meargă mai departe, dar și-a impus acele provocări doar lui însuși, având mereu în minte cititorul, făcând lectura la fel de lină ca muzica de fundal dintr-un local bun. Pe scurt: Bach îl întâlnește pe Burt Bacharach. Și ce a cerut de la acest „cititor”, la ce fel de cititor se gândea? Răspunsul este: un cititor parțial familiarizat cu canonul, dar nimic mai mult. Un cititor care nu trebuia să aibă vreo diplomă universitară în epistemologie sau naratologie structurală.

Într-unul dintre capitolele cele mai amuzante, e vorba despre doi scriitori, fiecare aflat într-o cabană de pe un deal din Elveția, ambii urmărind, cu ajutorul unui binoclu puternic, o cititoare în josul văii. Și, din când în când, se uitau și la rival. Nu se plac unul pe celălalt, căci unul este Scriitorul Profund, care se luptă toată ziua cu un singur rând pe care-l dorește perfect, iar celălalt este Scriitorul Lejer, care aproape termină câte un nou bestseller de patru sute de pagini la fiecare oră. Amândoi simt că înnebunesc, căci fiecare e sigur că Cititoarea are în mână o carte scrisă de rivalul lor. „Este atât de concentrată”, crede Scriitorul Lejer. „Cu siguranță, nu citește niciuna dintre cărțile mele de doi bani”. În ceea ce-l privește pe torturatul Scriitor Profund, lui îi este evident că Cititoarea se amuză atât de copiost încât, desigur, trebuie să se delecteze cu o carte scrisă de rivalul său. În plus, amândoi îl invidiază în secret pe celălalt: Scriitorul Profund își dorește să aibă lejeritatea muzicală a celuilalt, iar cel Lejer simte că este un impostor și își dorește să fie, măcar o dată în viață, la fel de sublim ca celălalt. Poate cineva să mă condamne că, în clipa când am închis cartea, îmi doream alte și alte vrăji ale acestui veritabil magician al cuvintelor?

Construiește-l și vor veni

Când soția mea a rămas însărcinată cu primul nostru copil, în 1993, mi-am dat brusc seama că Lisabona era un oraș al burticilor gravide, un oraș care ar merita un capitol în Orașele invizibile ale lui Calvino. Burte de gravidă peste tot. Probabil că nimic nu s-a schimbat în mare în peisajul Veneției mele, doar percepția mea. După cum ne amintește Calvino în mai multe dintre scrierile sale, realitatea exterioară există, dar percepția noastră poate să o modifice simțitor. Înainte, nu dădeam nici o importanță femeilor însărcinate, așa că nici măcar nu observasem acest oraș al burților gravide.

Cu cărțile lui Italo Calvino mi s-a întâmplat cam la fel: din moment ce nu auzisem de el, nu m-a interesat dacă fusese publicat vreodată în țara mea. Ei bine, fusese. Când m-am întors acasă, în acea vară a lui 1979, am pornit-o prin biblioteci, librării vechi, chiar și târguri de carte și am început să caut orice volum de Italo Calvino era disponibil. Mi-am propus să vizitez din nou Franța în anul următor, de data asta ca să particip la culesul strugurilor și mi-am dat seama că îmi voi putea permite orice carte a lui aș găsi, cu banii pe care îi voi câștiga acolo. Între timp, a trebuit să mă descurc cu ceea ce era de găsit în Portugalia. Spre surprinderea mea, în propria mea țară se traduseseră vreo cinci sau șase cărți ale sale, unele publicate chiar la începutul anilor ’60. Și, deși nu erau la fel de îndrăznețe ca Într-o noapte de iarnă un călător, toate purtau inconfundabila amprentă a autorului, vocea lui, pasiunea lui de a pune un personaj în fața unui puzzle în același timp fizic și metafizic. (Într-un fel, ultima sa carte terminată, Palomar din 1983, este încercarea de întoarcere la elementele de bază și ar putea fi asociată, de pildă, cu Iubiri dificile din 1970).

Dacă faci parte din lumea scrisului de suficient de mult timp, îți dai seama că poți înțelege ușor modul în care au fost construite majoritatea cărților. Chiar și cele cu adevărat grozave. Sigur, aici ar fi înțelept să adăugați în chip de preambul: „Aș scrie și eu cu ușurință asta… dacă aș avea doar puțin mai mult talent!” Ideea este că înțelegi cum să faci așa ceva, cel puțin în același mod în care Salieri a intuit geniul lui Mozart când l-a ajutat să scrie Requiem, așa cum este descris în piesa lui Peter Schaffer. Cei care n-au văzut acest spectacol, pot să se gândească la expresia fascinată a lui F. Murray Abraham din versiunea cinematografică a lui Amadeus, filmul lui Milos Forman din 1984. Dar trebuie să ținem seama și de faptul că aceasta este o ficțiune și că toate documentele atestă faptul că adevăratul Salieri nu era nemernicul pe care îl regăsim în piesa de teatru sau în film. În cazul lui Italo Calvino, această sarcină poate fi frustrantă. Puteți înțelege cum se face, dar nu puteți reproduce magia. Nici măcar camarazii săi din OuLiPo nu ar putea sau, din respect, nu ar face-o.

Grupul OuLiPo a fost fondat de câțiva scriitori francezi în anul 1960, avându-l în frunte pe Raymond Queneau ca principal promotor, gruparea acceptând ulterior o serie de membri din alte țări. Cartea Exercices de Style a lui Queneau este de multă vreme un text consacrat: aceeași anecdotă spusă în 99 de moduri diferite. Sigur, pare o carte distractivă, dar odată ce principiul ei este înțeles, modelul e destul de ușor de reprodus (de aceea și este un text esențial pentru toate cursurile de scriere creativă). Sunt convins că nu am fost singurul care s-a gândit „pot să fac și eu asta”, așa cum au făcut mulți oameni în fața unui pissoir proiectat de Marcel Duchamp. Întrebarea, desigur, este: „Da, aș putea, dar am făcut-o?”

Dacă ești genul acela de cititor cu ambiții artistice și te visezi scriitor, poți verifica dacă acea cascadorie verbală precisă este peste nivelul posibilităților tale. Cu jocurile lui Benjamin Perec senzația este similară, plus că, personal, tind să găsesc cascadoriile lui puțin cam sterile sau prea facile pentru gustul meu. În cazul lui Calvino nu merge așa: de la bun început am simțit că, oricât aș fi vrut să-l imit pe maestru (și e clar că nimeni nu citește vreo douăzeci de cărți fără să se gândească la asta…), nu aș putea niciodată să o fac. Să zicem că mi-a lipsit întotdeauna echipamentul, atât tehnic, intelectual, cât și (poate mai important) temperamental. Calvino se gândește, se gândește la toate detaliile, își cântărește atent sarcina (imposibilă), zâmbește, scrie, meditează și rescrie atât cât este necesar, fără grabă, doar pentru a șlefui iar și iar, până când e mulțumit că a creat ceea ce în zilele noastre ar putea fi numit… un unicorn: o carte „perfectă”, cuprinsă cumva într-un țel imposibil (adică, niciodată atins).

Invitația de a se alătura clubului OuLiPo trebuie să fi fost măgulitoare, întrucât pentru Calvino, la fel ca pentru Umberto Eco sau pentru intelectualii portughezi (oare am mai spus asta?…), Franța a fost întotdeauna un loc venerat. Era încetățenită și ideea conform căreia o contrainte (o constrângere) ar putea fi un mijloc util pentru a stârni creativitatea, ceva în felul lui Houdini: puneți-mă în fața cât mai multor constrângeri, ca să-mi pot demonstra forțele și să mă pot elibera.

La ceai cu Marco Polo

Romanele lui Calvino tind să fie secvențe de nuvele legate printr-un fir subțire (dar puternic), unificator. Cel mai bun exemplu este Orașele invizibile (1972). De fapt, episoadele nici măcar nu pot fi numite povestiri, pentru că sunt combinate cu componenta mai puțin interesantă (echivalentul la nivelul regnului animal ar fi intestinele sau, să zicem, urechile) din orice poveste: descrierea. Practic, descrierile sunt ceea ce se întâmplă înainte să se întâmple ceva interesant. Ele sunt partea plictisitoare, cea pe care o sari adesea când citești o poveste. Și totuși acesta este nucleul principal al cărții lui Calvino: aproximativ cincizeci de descrieri (în mare parte doar de câteva pagini), organizate în unsprezece categorii, fiecare înglobând cinci descrieri ale orașelor: orașe și simboluri, orașe și dorință, orașe și… În cazul ficțiunii, de cele mai multe ori, nu contează dacă pagina de cuprins este la începutul sau la sfârșitul cărții sau dacă există așa ceva precum o pagină de cuprins. În Orașe invizibile, acest segment de text ce pare aproape întotdeauna fără rost este o operă de o extraordinară frumusețe, pe care cititorul trebuie să o admire, nici nu poate altfel. Există o regulă de aur de-a dreptul geometrică ce definește modul în care Calvino își organizează fragmentele de text sau temele în cascadă, făcând din fiecare secțiune sau capitol primul dintr-o serie nouă de fragmente, gata să se nască, astfel încât în final cel din urmă să fie complet. Sunt sigur că un expert în muzica lui Bach ar explica mai bine toate astea.

De-acum, e clar că eram etern condamnat la cea mai binecuvântată dintre obsesii: să-i spunem Febra Calvino. În visele mele, chiar aș vorbi cu el, asemenea lui Kublai Khan la ceai cu Marco Polo, în pauzele dintre etalarea imaginilor minunatelor și fantasticelor orașe descrise:

– Maestre, spune-mi, ce faci acum? Nu, mai bine, spune-mi la ce te gândești.

– Vreau să scriu cărți imposibile.

– Păi, scrie-le.

– Stai puțin, Rui, nu mi-am terminat fraza. Vreau să scriu cărți imposibile, dar aș vrea ca cititorii să se bucure de ele cel puțin la fel de mult pe cât s-au bucurat de orice alt roman experimental, dar reușit.

– Înțeleg. Te întrebi cum a putea transforma notele experimentale într-o lectură plăcută ca o poveste?

– Fie și așa, dacă spui tu, copile.

Nici un alt maestru literar n-a reușit să-mi mai transmită cu atâta claritate ce idee proastă ar fi să încerc să-l imit: „Iartă-mi franchețea, băiete, dar pur și simplu nu-ți dai seama ce înseamnă să scrii așa cum scriu eu. Dar nu te amărî prea tare. Nimeni nu-și dă seama de asta. Se numește compoziție compusă și pentru așa ceva e nevoie de un anumit fel de gândire și de un anume temperament.”

Foarte afectat, aș murmura: „Și ce fel de temperament ar fi acela, maestre?”

La care el ar zâmbi: „Păi… al meu!”

– „Compoziție compusă”? Și chiar există așa ceva?

– Sigur că există, mânzule. Nu mi-ai citit cărțile?

„**Compoziție compusă”, qu’est-ce que c’est ?**

Cheia stilului lui Calvino este moderația, cunoscută și ca stăpânirea perfectă a unei extraordinare conexiuni sinaptice între propriul creier și mâna care scrie. Moderația nu e neapărat cel mai interesant dintre stilurile de scriere. În filmul Wyatt Earp (1994), Earp (Kevin Costner) îl critică pe Bat Masterson: „E prea amabil”. Aparent, la fel s-ar putea spune și despre Calvino: „E prea amabil”. Prea amabil, prea moderat, prea rațional, prea gata să accepte defectele personajelor sale. Chiar și cea mai violentă luptă pe care îmi amintesc că am citit-o într-o carte a lui, o luptă înfiorătoare între un muncitor uriaș exploatat și un subcontractant nemernic dintr-o carte din 1951, este cumva coregrafiată cu precizie, dar fără elan. Într-adevăr, pentru Calvino, povara complexității cade în întregime pe umerii scriitorului. Nu este mulțumit până când nu găsește modalitatea de a transforma orice nouă schemă pe care a încercat-o într-o lectură ușoară, plăcută, destinată acelui pe care el îl consideră „cititorul educat la nivel mediu”. Bucuria cititorului este întotdeauna de cea mai mare importanță: Oare voi putea fi, din nou, la înălțimea sarcinii de a transforma o premisă extrem de complicată în ceva plăcut?

Se consideră, în general, că opera sa poate fi împărțită în trei categorii principale: 1) primele romane, 2) etapa fantasy + stadiul de moralizare din trilogia Strămoșii noștri, 3) OuLiPo și perioada postmodernă. Deși limitată (și ar fi întotdeauna limitată, dacă autorul însuși n-ar fi fost fost limitat), aceasta nu este o manieră greșită de a pune problema. În plus, ajută la vizualizarea călătoriei sale creatoare. Pe de altă parte, așa cum a făcut Kublai Khan în Orașele invizibile, putem începe să bănuim că, de la bun început, Calvino a fost un scriitor matur și că nu există o diferență atât de mare între tânărul scriitor aspirant din Cărarea cuiburilor de păianjeni (1947) și maestrul perfecțiunii narative care ne-a oferit o serie impresionantă de capodopere.

Doi giganți

În anii ‘80 și ’90, lumea culturală a fost și ea uluită, deși nu atât în sens literar, de un alt italian: Umberto Eco – ale cărui analize și interpretări cu privire la James Bond, cultura de masă, benzile desenate, literatură sau semiotică au fost fundamentale. În multe sensuri, atât Italo Calvino, cât și Umberto Eco sunt niște uluitori giganți de stirpe italiană, a căror trecere prin lume marchează în mod definitoriu gândirea occidentală din ultima jumătate de veac. Totuși, deși amândoi sunt niște minți formidabile, cel puțin într-un fel Calvino este opusul lui Eco. Umberto Eco a fost un savant influent vreme de decenii, care, la aproape cincizeci de ani, a decis să scrie primul său roman: Numele trandafirului (1980) s-a dovedit a fi un text bun, deși este, trebuie să recunoaștem, și un adevărat sandviș de pastișe (Eco îl numea, la un moment dat, nu fără regret, „palimpsest”), oricât de strălucitor ar fi în unele pagini; Italo Calvino a fost un creator de ficțiuni care, de-a lungul anilor, s-a apropiat din ce în ce mai mult de diverse enigme științifice și intelectuale. Deși îi admir pe amândoi, îl prefer pe Calvino, artistul niciodată mulțumit, decât pe Eco, un savant foarte creativ și jucăuș. Ca să mă exprim ca în Seinfeld (S9, E9), creațiile ficționale ale lui Calvino sunt opere de artă; ale lui Eco sunt… „utilitare, ca niște jeep-uri”.

Calvino poate fi uneori plictisitor pentru criticii literari. În cazul viziunii sale panoptice, sarcina de a găsi ceva care să fi scăpat autorului însuși devine dificilă, aproape imposibilă. Calvino e cel mai apropiat exemplu pe care îl cunosc, în secolul al XX-lea, de vechiul model al inteligenței calme și atotcuprinzătoare. Asemenea unui ocean. Uneori, e drept, i se pot simți pasiunile și enervările, iar postfața sa la „proiectul eșuat” al Castelului destinelor încrucișate (1973) e o veritabilă revelație. Personal, i-am putut intui supărarea chiar dacă, mereu stăpân asupra sintaxei sale, șuiera sec: „N-am mers mai departe decât formularea ideii pe care tocmai am expus-o. Era timpul să merg mai departe. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi variez traseele.” Era maximul enervării pe care o putem găsi la Calvino: aici, el chiar era convins că proiectul său a eșuat. Cartea aceasta este constituită, de fapt, din două nuvele: una se petrece într-un castel, cealaltă într-o tavernă. În povestea de la castel, un cavaler străbate o pădure vrăjită și cade sub puterea unui blestem, nemaiputând să vorbească. În cele din urmă ajunge la un castel unde, la o masă, se află și alte personaje post-medievale, precum un Preot, o Doamnă, un Cavaler, un Negustor. Toți sunt muți, iar pe masă se află doar un pachet de cărți de tarot. În cele din urmă, cineva are o idee: fiecare să-și spună pe rând povestea, folosind cărțile de joc asemenea secvențelor din benzile desenate. Totul merge bine o vreme, dar încet-încet apare îndoiala: Ascult eu oare aceeași poveste pe care o „spune” povestitorul? Sau pe care o „ascultă” și ceilalți? Este cea mai bună parabolă imaginată vreodată pentru a ilustra problemele neînțelegerii din comunicarea umană. Taverna destinelor încrucișate are o formă asemănătoare, doar că acum se folosește tarotul mai neelaborat de Marsilia în locul celui elegant de Florența. Calvino a vrut să scrie și o a treia și ultimă parte, în care personajele ar avea doar bucăți de benzi desenate dintr-un ziar pentru a-și spune poveștile. Din păcate, după ani în care s-a chinuit, Calvino s-a săturat și cu asta basta. Pentru mine, acea mărturisire a eșecului (o capodoperă a unui eșec, ca să fiu sincer) a fost o revelație. Nu doar că omul ăsta era un magician, dar avea și o incredibilă etică a muncii.

Deci, magicianul

Este Calvino un geniu? Cred că nu. A pune această etichetă, „geniu”, acestui veritabil gentleman e o decizie destul de nepotrivită, deoarece „geniu” a devenit în zilele noastre atât un termen măgulitor, cât și unul aproape lipsit de sens. În plus, implică un soi de dezechilibru psihologic. De exemplu, nu mă deranjează să-l numesc pe Elon Musk „un geniu”, omul se potrivește cu siguranță stereotipului. Nu i-aș face asta, însă, lui Calvino, el e mult prea sobru și demn pentru așa ceva. Italo Calvino este ceva mai mult: de la scrierile timpurii până la cele cu totul „experimentale”, cărțile sale sunt întotdeauna întregi, echilibrate, precise până la cel mai mic detaliu. Pentru el, problema nu a fost niciodată cum să explice, ci mai mult cum să se exprime. Pentru a recurge din nou la un model muzical (și cum am putea vorbi despre literatură fără exemple muzicale?), Calvino adună laolată, în sine, atât puterile lui Mozart, cât și pe cele ale lui Bach. Este un copil-minune jucăuș ca Mozart, dar și copleșitor în perfecțiunea sa, asemenea lui Bach. Nici măcar o singură notă imperfectă. De la bun început, un echilibru mai presus de tot ce poate însemna simpla umanitate. E fascinant să citești Marcovaldo (1963) sau eseurile lui Calvino despre poveștile populare europene și africane (1956) după ce ai trecut, fie și pasager, prin restul creației sale. Deja de la primele texte publicate, el este acolo, genial, absolut perfect, cu o gândire uluitoare, mereu cântărind (finaluri) alternative. Deși nu vreau să-l jignesc (sau poate că, inconștient, vreau și asta, la urma urmei, ce-ar fi o relație de dragoste fără o licărire de ură?), simt că celebrele cuvinte ale lui Ingmar Bergman din Oul de șarpe (1977) i se pot aplica, într-un fel, și lui Calvino: „Prin membranele subțiri, puteți vedea clar reptila deja perfectă.”

Pentru a demonstra că nu sunt un fanatic orb, trebuie să mai adaug ceva esențial aici: dialogurile lui Calvino amenință, nu o dată, să cadă în mediocru, vreau să spun, da, sunt bune, dar nu reprezintă nimic mai mult decât un nivel strict funcțional, sunt un simplu element constitutiv al poveștii pe care o imaginează autorul. În cazul în care Calvino ar fi scris piese de teatru, probabil că acestea n-ar fi prea grozave. (Pe de altă parte, Calvino nu a scris niciodată teatru. Înțelept om. E greu să-l acuzi de ceva ce trebuie să fi înțeles el însuși de la început că nu poate face perfect.)

Mă tem de clipa când cineva va avea îngrozitoarea idee de a alimenta ChatGPT cu cărțile lui Calvino, pentru că aceea va fi ziua în care un instrument “inteligent” construit de proști ne va birui. Este foarte probabil ca acesta să fie, din punct de vedere literar, echivalentul confruntării dintre Deep Blue și Kasparov. (Pentru cine e interesat de detalii, trebuie să amintim că prima rundă a fost câștigată de om, în anul 1996, iar cea de-a doua de computer, în 1997. Astăzi, responsabilii din domeniul șahului, cei care știu foarte bine cum stau lucrurile, au decis să pună capăt definitiv înfruntării dintre om și super-computer.) În clipa în care am scris aceste cuvinte, îmi dau seama că, dacă așa ceva nu s-a făcut încă, prin chiar tipărirea acestei propoziții, soarta ne e pecetluită. Ei, asta e.

De ce a fost numit Calvino magician și nu doar, să zicem, un mare scriitor pasionat de experimente lingvistico-literare? Secretul constă, cred, exact în ceea ce înțelegem prin magician: magicienii fac ca trucurile imposibile să pară simple, la îndemâna oricui. De aceea și sunt, cel mai adesea, zâmbitori și amabili. Gesturile lor sunt mereu elegante. Nu încearcă să amenințe publicul cu puterea lor, ci vor doar să ne amuze și să ne ajute să ajungem într-o sferă poetică și muzicală mai înaltă. Magicienii modernizează și îmbunătățesc realitatea, nu vor s-o reducă. Spre deosebire de lumea corporatistă a zilelor noastre, ei sunt cu siguranță și pentru totdeauna de partea noastră. Acesta este Calvino pentru tine. Cel puțin, Calvino al meu. Aceasta a fost călătoria mea. Acum, ține doar de tine, dragă cititorule, să pornești în a ta.

Traducere din engleză și prezentare: Rodica Grigore