Robert Șerban: „Cred că aparții unui loc prin plusul de valoare pe care i-l adaugi”

Robert Şerban (n. 1970) este scriitor și jurnalist, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Realizator și moderator al emisiunii culturale de televiziune „Piper pe limbă” și redactor al revistei „Orizont”. A publicat peste 30 de cărți de beletristică, majoritatea de poezie și de dialoguri, pentru care a primit mai multe premii literare. Poeziile i-au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, franceză, engleză, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, spaniolă, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, arabă, ucraineană, idiș, portugheză, turcă etc. De curând i-au apărut volumele „Învederatul. Poeme alese (1994-2022)” (Editura Cartier, 2022), „Raidul poeților. 72 de interviuri” (Junimea, 2023) și „Narațiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă” (Brumar, 2023). La Timișoara, într-una din zilele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, am stat de vorbă despre activitatea lui culturală, despre festivalul literar pe care îl organizează an de an, despre scrisul său, despre identitatea lui bănățeană prin adopție. (Adina Dinițoiu)

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

„Cred că aparții unui loc prin plusul de valoare pe care i-l adaugi”

Interviu cu scriitorul Robert Șerban

S-a încheiat de curând a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM), al cărui organizator (unul dintre organizatori) și președinte ești. FILTM a devenit un festival de prestigiu al Timișoarei, iar anul acesta coincide cu manifestările Timișoarei – Capitală Culturală Europeană. Prezintă-ne puțin (ca un bilanț) această ediție: invitați, evenimente, puncte forte.

Pe cât grozav și, iată, longeviv e FILTM, pe atât de dificil e de organizat. Poate că de asta e greu, fiindcă ne străduim să ținem ștacheta sus, an după an. De mai bine de un deceniu demonstrăm că acest eveniment internațional e unul de calitate și aduce public. (De altfel, tocmai calitatea sa face ca Sala Barocă a Muzeului Național de Artă din Timișoara să fie arhiplină, seară de seară, pe durata festivalului.) Deși e un bun cultural recunoscut al Timișoarei, el stă, mai de fiecare dată, sub semnul întrebării, fiindcă nu știm dacă vom obține sau nu finanțare pentru o nouă ediție, următoarea. După atâta timp, FILTM ar trebui finanțat fără să mai intre în competiție cu evenimente ce se află la debut. Ar trebui să aibă statutul unui brand cultural al Timișoarei și al județului. Altfel, e ca și cum ai pune un elev premiant să dea admitere la fiecare început de an școlar, ca să vezi dacă știe sau nu carte. Și fiindcă nu știm ce buget va avea festivalul, nici pe cine am putea chema și câți scriitori am putea invita nu știm. Am vrea, dar putem? Numele de raftul întâi sunt cel mai greu de adus aici, fiindcă și alte festivaluri, dar și universități, companii, bănci, organizații de toate tipurile și din toate colțurile Europei îi invită. Iar programul vedetelor literare e făcut pe doi-trei ani înainte. Îți trebuie noroc și prieteni buni ca scriitorul X să vină dacă nu te-a “prins” în agenda sa din timp. Noroc că FILTM are prieteni în lumea literară. Și noroc că, de doi ani încoace, Consiliul Județean Timiș a decis să fie finanțatorul festivalului. Anul acesta am avut mai bine de 40 de invitați și 14 evenimente, cele mai multe în licee din Timișoara (4) și în trei orașe din județ: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare. Festivalul a durat patru zile, nu trei, ca până acum, și fiecare zi a oferit nume și teme de discuție diferite. Invitații la FILTM de acum, dar și din anii trecuți, sunt profesioniști ai scrisului și/sau ai dialogului (în cazul moderatorilor). Chiar dacă nu toți au aceeași notorietate (e firesc ca scriitorii debutanți, așa cum au fost și la această ediție, să nu fie, încă, nume cu rezonanță în public, mai ales că-s foarte tineri), scrisul lor e de foarte bună calitate. Iar această condiție a fost decisivă în alegerea invitaților la FILTM și, implicit, un punct forte al festivalului.

Un autor străin interesant care a venit la FILTM a fost scriitorul elvețian Christian Kracht – Sjón (Islanda) nu a putut ajunge din motive personale, iar Hila Blum (Israel), din cauza războiului din Fâșia Gaza; ea a transmis, de altfel, un mesaj emoționant) –, scriitor publicat la Editura Cartier. L-am descoperit prin romanul „1979”, de mare actualitate acum – el vorbește despre Revoluția islamică din 1979, din Iran, și instalarea regimului Ayatollahului Khomeini. A fost greu să-l aduceți la Timișoara, Kracht a venit pentru prima dată în România?

Bolile, războaiele, accidentele nu îi ocolesc, din nefericire, nici măcar pe scriitori. Hracht e un scriitor în plină ascensiune, invitat mai peste tot. Nici noi n-am crezut că o să vină la Timișoara (să nu uităm că și asta e o dificultate: ca să ajungi aici, din Europa, trebuie să schimbi cel puțin două avioane; or, nu mulți acceptă să fac efortul deplasării), dar a fost o conjunctură fericită: FILTM are notorietate internațională, iar cărțile lui Christian Kracht sunt traduse în limba română. Editorul său, Gheorghe Erizanu, de la editura Cartier, din Chișinău, participa și el la festival. Așa că astrele s-au alinitat și domnul Kracht a ajuns în România, în Banat.

Să vorbim acum despre tine: cum este să fii bănățean de adopție? A fost greu să te adaptezi, te consideri – după atâția ani – de-al locului? Ce reprezintă Timișoara și Banatul pentru tine?

Trăiesc în Timișoara de 33 de ani. Aici mi-am făcut studiile, aici am lucrat, încă din vremea studenției, neîntrerupt – ba chiar și cu trei joburi deodată –, ani buni. Sunt, prin urmare, timișorean și sunt considerat de cei care mă cunosc un om al locului. Știu că sunt dat exemplu ca oltean (fiind născut în Turnu Severin) care s-a adaptat și care a fost asimilat. Nu m-am opus asimilării, dimpotrivă. Eu m-am îndrăgostit de Timișoara la prima vedere, în august 1987, la nici 17 ani, când am fost aici într-o tabără de „tinere condeie”. Mi-a plăcut atât de mult, încât am decis, atunci, că aici vreau să fiu student. Apoi, în ultimele clase de liceu, am mai tot venit, fiindcă luam ore de matematică și de fizică pentru pregătirea examenului la Poli. Copiii mei, Crina și Tudor, s-au născut aici, părinții mei s-au mutat, de mai bine de un deceniu, aici, soția mea e timișoreancă get-beget, majoritatea prietenilor și cunoscuților mei trăiesc aici. Cred că aparții unui loc nu prin declarațiile pe care le faci despre acel loc, ci prin faptele tale ce influențează în bine locul în care trăiești. Prin plusul de valoare pe care îl adaugi. Nu știu cât bine am reușit să fac pentru orașul meu, dar am conștiința împăcată că m-am străduit și mă străduiesc continuu să fac binele.

Ți-a apărut, în 2022, la Editura Cartier, antologia de autor „Învederatul. Poeme alese (1994-2022)”. Cum ai făcut selecția? Cu ce sentiment ți-ai „revizitat” parcursul poetic (de aproape treizeci de ani)?

Anul viitor, în 2024, se fac trei decenii de când am debutat, cu volumul „Firește că exagerez”. Anul acesta am împlinit 40 de când am debutat, în presă, ca poet, cu o poezie dedicată mamei mele.

Nu știu cât mă pricep la poezie, dar am căutat să-mi educ gustul pentru ea, citind zilnic, de zeci de ani. Pericolul unei antologii de autor vine din faptul că, deși distanța dintre un poem ori altul și tine, autorul, a crescut continuu și poți să îl vezi lucid, critic, chiorâș, cea dintre „povestea” din poem și omul care ești s-a scurtat. Amintirile îndepărtate capătă o valoare mai mare, ți-s mai la suflet. Una e textul publicat, alta e valoarea lui sentimentală (mai e voie cu cuvinte d-astea?). Dihotomia asta poate deruta vigilența estetică și te poate face să alegi un text datorită firelor cu care ești legat de el. Mi-am asumat riscul, căutând să rețin pentru antologie, din fiecare carte de poezie pe care am publicat-o – și sunt zece –, poeziile pe care le-am considerat cele mai bune. La finalul „Învederatului” sunt și opt inedite, scrise nu cu mult timp înainte de apariția antologiei.

Ce poeți te-au marcat în cariera ta poetică? Sunt și poeți bănățeni?

Lista ar fi lungă. Am avut șansa ca în biblioteca tatălui meu, care e scriitor, să existe cărți de poezie, inclusiv de poezie contemporană, iar tata m-a somat să citesc. Mi-a spus, pe la cei 13 ani ai mei, când începusem să “compun” cu o oarecare cadență, nu poți să scrii bine poezie dacă nu citești mult. Așa că, dincolo de bibliografia școlară, am citit, la începuturile adolescenței, Ion Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Păunescu, Sorescu, Mălăncioiu (am găsit „Pasărea tăiată” în bibliotecă), Cezar Ivănescu, Valeriu Armeanu, Blandiana, Toma George Maiorescu. Apoi, l-am descoperit pe Șerban Foarță, ale cărui volume, „Copyright” și „Areal”, mi-au dat mult de furcă, dar mi-au arătat o latură cu totul specială a lirismului, Dinescu, Iaru, Cărtărescu, Cristian Popescu (i-am cumpărat debutul și l-am citit pe loc, în librăria din Severin), D.R. Popescu (al cărui volum de versuri, „Câinele de fosfor”, mi-a plăcut). Am mers de pe la 13 ani la cenaclu, întâi la cel al școlii, apoi, în liceu, la cel mare, Danubius, unde veneau scriitori de toate calibrele, unde se citea, să discuta. Sigur, eram influențat de cele auzite acolo, dar, cred, m-am și format într-un spațiu în care dialogul și argumentele contau. Acolo m-am împrietenit cu Sorin Vidan (care a folosit ca pseudonim numele Sorin Delaskela). Vreau să îl amintesc pe poetul Anghel Dumbrăveanu, pe care îl citisem în adolescență. M-a luat sub aripa lui în primii ani de studenție, fiind amic cu tata și suspectându-mă de vocație literară: îmi publica, lunar, câte un poem în revista „Meridianul Timișoara”, al cărei director era. Îndatorat le sunt și poeților Marcel Tolcea (care m-a încurajat și împins înainte, publicându-mi poezii în „Orizont”), Eugen Bunaru, Nicolae Popa, Eugen Dorcescu, Adrian Derlea, prozatorilor Viorel Marineasa și Daniel Vighi, criticilor Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Mihăieș, Doru Branea, Vasile Popovici. Toți mi-au marcat, prin susținerea lor, începuturile. Lor și multor altora le sunt recunoscător.

Realizezi, de mulți ani, o emisiune literară TV („Piper pe limbă”), dar ai publicat și cărți de interviuri: cele mai recente „Raidul poeților. 72 de interviuri” (Junimea, 2023) și „Narațiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă” (Brumar, 2023 – reeditarea ediției Humanitas, 2013?) Ce ți-a adus, în decursul anilor, această experiență de intervievator, te-a marcat la modul personal? Ți-au rămas în minte anumite momente sau întâmplări?

Am crescut cu ochii la scriitori și la cărțile lor, cu admirație pentru ei, ca personalități și ca personaje (și ce personaje sunt unii!), interesat de cum e să fii scriitor și cum e să scrii. Nu m-a părăsit niciodată curiozitatea asta, deși am stat de vorbă “la temă”, până acum, cu sute și sute de autori, de toate vârstele, de toate calibrele. Fiecare întâlnire în fața camerelor de filmat sau a reportofonului e, pentru mine, extrem de stimulantă intelectual. E ca și cum mi-aș alimenta motorul, care mă duce mai departe. Fac dialoguri cu oamenii care scriu fiindcă povestea lor poate fi stimulantă pentru cei care sunt interesați să citească. Poate declanșa o curiozitate legată de ce scrie acel om care, prin tăcerea ori prin debitul lui verbal, prin modul în care vede sau își imaginează lumea, viața, bătrânețea, literatura, moartea, e original. Chiar șocant. Există oameni cu care te conectezi imediat și de la care transferul se face iute. Cu alții nu, distanța se păstrează, schimbul de idei, de informații, n-are adâncime, nici pregnanță. Dar m-am străduit să „scot” de la interlocutori povești care să mă… minuneze pe mine, în primul rând, fără să uit de cei care ne privesc ori citesc un interviu sau altul.

Cum ai făcut trecerea la proză, după ani de poezie? Continui să scrii proză?

Primul meu succes literar a fost ca prozator. În clasa a VI-a am scris o compunere despre un soldat care salvează un sat de la nimicirea pe care urma să i-o producă un tanc dușman. Era o compunere de acțiune și suspans. Am citit-o la ora de română, iar colegilor mei le-a plăcut atât de mult, încât la următoarea oră, de matematică, l-au rugat pe profesor să-mi dea voie să o mai citesc încă o dată. Am făcut-o, iar când am terminat, s-au pornit să mă aplaude. Am scris întotdeauna proză, paralel cu poezia, dar am publicat sporadic, prin reviste de nișă, cum ar fi 24FUN. Am început, în urmă cu vreo 15 ani, un roman, am spus mii de povești copiilor mei, majoritatea inventate pe loc, fiindcă stăteam cu lumina stinsă, ca să adoarmă, n-aveam cum să le citesc. Iar când terminam și speram că-s în lumea viselor, strigau: mai una, tata, mai una! Uite, ăsta e un mare regret: n-am avut puterea să scriu măcar ideea principală a poveștilor pe care le-am spus lor. Aș fi avut mai bine de o mie și una de povești.

Proza pe care o scriu e arealul în care realitatea ia întorsături fictive, dar posibile, în care imaginația se desprinde de autobiografic și inventează personaje, acțiuni, atmosferă, deznodăminte surpriză.

Cum vezi online-ul și literatura? Te-ai adaptat ușor la social-media? Va schimba online-ul viitorul literaturii?

În on-line e o democrație a literaturii, dar și o diluare a ei. Oamenii sunt încurajați de like-uri, de numărul de vizualizări, de vizibilitatea imediată, și atunci se ambalează, fiindcă au, nu-i așa, succes: scriu mult și publică la greu. Și vezi, mai ales la cei tineri, care decolaseră binișor, că vor să se transforme rapid din aeroplane, în Jumbo Jet-uri. Unii sunt caraghioși fiindcă, în fond, au devenit, prin inflație, avioane de hârtie scrisă.

Nu știu cât va dăuna abundența literaturii, sper că nu, sper că sita reală, care sunt piața de carte și cititorii cultivați, va cerne cum trebuie. Iar avantajul internetului e că ai acces la scriituri originale, teme surprinzătoare, autori captivanți. Trebuie să știi unde și cum să-i cauți.

În ceea ce mă privește, sunt consumator de social-media, citesc on-line (presă, texte „independente”), postez constant pe Facebok, uneori și literatură, câte o poezie, câte o proză, dar din cele apărute în presa culturală („Orizont”, „Matca literară” ș.a.), sau, în cazul poeziilor, în volume. „Pun” fotografii pe care le fac cu telefonul. Imaginea m-a atras dintotdeauna și mă ține atent la ce e de jur-împrejurul meu atunci când ies din casă. Nu folosesc căști tocmai fiindcă vreau să și aud imaginile pe care le văd. Dar chiar dacă îmi place fotografia, tot cred că un cuvânt face cât o mie de imagini.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu