Mircea Mihăieş se joacă la modul cel mai serios cu ceea ce am putea numi studiu monografic – este vorba, mai exact, despre un anumit tip de monografie mai puţin întâlnit pe piaţa noastră literară: monografia eliberată din chingile „academismului greoi”, ca să citez din prezentarea volumului de pe coperta a IV-a, care te intrigă prin simplitatea ei aparentă şi prin documentaţia serioasă pe care autorul o manevrează într-un mod antrenant, monografie realizată pentru a fi citită, nu pentru a fi doar studiată. Mircea Mihăieş nu este un novice în acest tip de literatură, asta dacă ne gândim la volumul său anterior, „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” (Ed. Polirom, 2005), unde a reuşit să descifreze şi să expună câteva dintre semnificaţiile uneori discrete, alteori evidente, ale unui desen în covor care este personalitatea bătrânului trubadur canadian.
În volumul „Metafizica detectivului Marlowe” (Ed. Polirom, 2008), Mircea Mihăieş abordează un personaj oarecum controversat (ca şi Leonard Cohen, de altfel): Philip Marlowe. Da, este vorba despre un personaj literar! Dar Mircea Mihăieş mizează, aşa cum a făcut şi în volumul dedicat lui Leonard Cohen, tocmai pe legătura strânsă, indisolubilă dintre creator şi creaţie în conturarea unui tablou complet al unui destin care, în primă fază, a aparţinut creatorului, pentru ca, în cele din urmă, să fie transferat asupra creaţiei. Destinul creatorului devine de la un punct destinul creaţiei sale. Scriind despre Raymond Chandler, autorul celor şapte romane al căror protagonist este detectivul Philip Marlowe, Mircea Mihăieş scrie, de fapt, despre Philip Marlowe şi invers.
În primă instanţă, volumul pare a demonstra că, prin romanele şi personajul său, Raymond Chandler încearcă şi reuşeşte „ştergerea barierelor dintre scrisul fără pretenţii estetice al marii majorităţi a povestirilor cu detectivi şi literatura mainstream”: „Ţinta lui Raymond Chandler trebuie căutată dincolo de obişnuitele scopuri ale romanului poliţist – divertismentul şi, eventual, încercarea de a preda o lecţie morală. Ţinta lui e metafizică. Ea vizează teme abstracte precum singurătatea, deziluzia, zădărnicia, eşecul, urâtul, criza, degenerescenţa, plictisul, onoarea, alienarea, căderea, opacitatea, revolta, frica”. Miza adevărată a volumului semnat de Mircea Mihăieş este, aş îndrăzni să afirm, aceea de a explora dincolo de limitele literaturii înalte, culte, efectele ideilor şi tehnicilor folosite de către aceasta: „De fapt, acest gen de personaj consuna cu noile formule literare create de experimentele moderniste. Dezintegrarea eului, mutarea accentului de pe descrierea evenimenţială pe analiza interioară, fragmentismul proceselor psihice, fluxul conştiinţei n-au rămas achiziţii ale cercului închis al elitei. «Mărcile înregistrate» Virginia Woolf sau James Joyce iradiază în direcţii neaşteptate, creând epigoni chiar în zonele extrem-marginale ale literaturii”.
Un volum antrenant, bine documentat, „Metafizica detectivului Marlowe” aduce în prim-plan personajul pulp, acel tip de personaj ignorat îndeobște de istoria și critica literară cu pretenții, dezvăluind complexitatea și metafizica (în sensul unei viziuni despre viață, transpuse în act) tenebroasă și problematică, fără răspunsuri, o metafizică idealistă și, de cele mai multe ori, păguboasă pentru personaj, în acest caz pentru Philip Marlowe, detectivul singuratic.
Mircea Mihăieș, , „Metafizica detectivului Marlowe”, Polirom, Iaşi, 2008
Articol apărut inițial în revista brașoveană „Astra”, în 2008
Scrie un comentariu