Rememorare și exil

Pe neașteptate, Faysal primește vestea unui deces în familie. Astfel încât lasă imediat în urmă Europa și pornește spre Jabalayn, localitatea sa natală. Faysal are peste treizeci de ani și e palestinian. Iar odată cu întoarcerea acasă, după moartea mătușii Rita, el ajunge să colinde pe cărările memoriei și ale amintirilor pe care le credea uitate pentru totdeauna, readucând în actualitate un trecut pe care îl considera definitiv îngropat. Numai că, la umbra migdalilor în floare, în fața lui Faysal și, în egală măsură, în fața cititorului cucerit de un roman fermecător, dar având și o incredibilă și dureroasă intensitate, se dezvăluie imaginea unei Palestine care e spațiul privilegiat al copilăriei, loc al imaginației, intim legat de tot ce înseamnă moștenirea culturală pe care protagonistul o poartă cu el pretutindeni, fie că vrea, fie că nu.

Astfel că romanul de debut al tânărului autor franco-palestinian Karim Kattan, „Palatul celor două coline”, explorează, de la bun început, dintr-o perspectivă profund originală, resorturile memoriei și, de asemenea, semnificațiile implicării politice a generației sale, în contextul complicat al prezentului. Totul profilându-se pe albastrul inconfundabil al cerului palestinian, pe albastrul clar al dimineților însorite sau pe albastrul de cerneală al nopților întunecate… Și totul se petrece în câteva spații (care țin atât de universul realității în care se mișcă Faysal, cât și de acela al imaginației sale, de tărâmul amintirii), atent descrise pe parcursul cărții: un deal și vila impozantă de aici, aparținând unei familii din clasa de mijloc; de cealaltă parte, un local, iar în vale, casa lui Joséphine, iubita unchiului Ayoub, despre care lumea spune că ar fi vrăjitoare. Pe alocuri, sub efectul confuziei controlate pe care o aduce Kattan în paginile cărții sale, cititorul aproape că nu mai știe cu adevărat cine povestește, care personaje sunt în viață și care nu. Cine e, până la urmă, misterioasa mătușă Rita, pentru care revine acasă Faysal, pentru a rătăci, apoi, în palatul pustiu al propriei copilării? Trecutul e un labirint complicat, plin cu secrete și cărări închise, marea istorie influențează mereu istoriile oamenilor obișnuiți, iar marile spaime ale copilăriei lui Faysal, anexarea iminentă și amenințarea exilului, zguduie viața familiei sale, risipind oameni și visuri.

Născut la Ierusalim, în anul 1989, doctor în literatură comparată cu o teză despre imaginarul deșertului (susținută în 2020), Karim Kattan a publicat până acum volumul de nuvele „Préliminaires pour un verger futur” (2017) și romanul „Palatul celor două coline” (2021), ambele apărute la editura tunisiană Elyzad. I-au apărut, de asemenea, numeroase texte în limbile franceză și engleză în reviste precum „The Paris Review”, „Strange Horizons”, „The Maine Review”, „Fantasy and Science-Fiction”, iar câteva dintre scrierile sale au fost incluse în cadrul unor prestigioase expoziții de artă contemporană, precum Bienala de la Veneția sau Bienala de Arhitectură de la São Paulo. Romanul său de debut, „Palatul celor două coline”, a obținut Premiul Celor Cinci Continente ale Francofoniei și a fost nominalizat pentru numeroase alte distincții literare precum Prix Senghor, Prix Mare Nostrum, Prix Alain-Fournier.

Fiecare pagină a cărții de față este o provocare pentru cititor, căci autorul își construiește propriul palat, fie el și doar al imaginației, asemenea unui copil pasionat de jocul său. Iar în jurul acestui palat metaforic, suspendat în timp, apar imagini imposibil de uitat – licurici, flori de bougainvillea, conuri de pin, mireasma frunzelor în zori, triluri de privighetoare. Plus oamenii care populează amintirile lui Faysal, oameni de demult, care par a pluti prin încăperile palatului, acolo unde răsună mereu ecourile doar aparent uitate ale trecutului. Iar de la adăpostul acestui palat, Karim Kattan privește, alături de Faysal, la suferințele oamenilor, evaluând cu luciditate modul în care palestinienii s-au raportat de-a lungul timpului la Celălalt – dușmanul, israelianul, colonistul. Și, pentru că romanul acesta nu e nici pe departe un basm, amintirile copilului din trecut care povestește ce a trăit el, ce a văzut el se transformă rapid într-o istorie personală și dureroasă a unei dezrădăcinări, a pierderii și pierderilor, a dispariției unei țări – nu din dorința vreunei răzbunări, ci cu convingerea că doar dialogul adevărat poate alina rănile profunde ale istoriei.

În acest fel, ia naștere treptat ceea ce critica literară a numit „memoria palestiniană”. „Dacă cineva ar putea descrie florile de migdal, ceața s-ar ridica de pe dealuri…”, scria marele poet palestinian Mahmoud Darwish. Iar aceste cuvinte ar putea reprezenta și o simbolică (dar foarte adecvată) introducere pentru romanul lui Kattan. Dar oare cum ar putea cineva să descrie cu adevărat acei migdali înfloriți ce păreau a purta în ramurile lor visul unei întregi națiuni? Și oare ce s-ar putea vedea după ce s-ar ridica ceața de deasupra dealurilor, ce s-ar putea spune ori scrie despre memoria unui popor cu o mie de răni? Fără să încerce să răspundă în vreun fel acestor interogații, Karim Kattan scrie un text situat, cumva, la granița dintre realitate și vis, pentru a oferi cititorului contemporan imaginea unei Palestine delicate în aceeași măsură în care e și dureroasă, prin glasul unui tânăr exilat care se întoarce acasă în căutarea unor răspunsuri esențiale pentru trecutul familiei sale, dar care ajunge, deodată, într-un univers populat parcă de toate fantomele trecutului. Printre casele în ruină din orășelul natal, se aud, ca o litanie, acordurile cântecelor palestiniene, vorbind despre dragostea pentru pământ a oamenilor care au fost siliți să plece în exil, dar și despre toate suferințele unor atât de dureroase înfrângeri.

Imediat după apariția cărții, interpreții au vorbit despre o veritabilă „scriitură a intervalului”, care ar fi evidentă în cazul lui Karim Kattan. Și, într-adevăr, la începutul romanului, avem de-a face cu amintirea unei plecări, a unei văi incendiate, mărginite de două dealuri. După câteva pagini, imaginea este inversată: între cele două dealuri se află „palatul” readus la viață de amintirile lui Faysal, care s-a întors acasă. Întregul roman e situat cumva în acest interval, între distrugere și renaștere, între pierderea definitivă a pământului natal și regăsirea posibilă a vechilor valori. În limba arabă, Faysal înseamnă „sabie”: netămăduită rană a numelui, ilustrativă pentru un personaj născut „între zi și noapte” și care se presupune că poate distinge întotdeauna binele de rău. De o parte a lui Faysal, se află amintirile tulburătoare ale strămoșilor săi din Jabalayn, localitatea dintre dealurile care îi dau numele. Iar de cealaltă parte a lui Faysal este Europa, spațiul unei alte vieți și al unor alte relații (inclusiv cea cu George, iubitul și destinatarul scrisorilor sale, cel asociat cu ținuturile de ceață și aur). Oare ce anume ar putea uni aceste două lumi, timpul amintirii și cel care, în ciuda tuturor eforturilor, rămâne mereu străin? Să fie suficient să ascunzi cât mai adânc amintirile copilăriei și ale satului natal pentru a umple golul și a reinventa o altă patrie, situată într-un alt timp? Înlăcrimată și luminoasă deopotrivă, cartea lui Kattan refuză răspunsurile definitive. A scrie despre Palestina înseamnă în primul rând a fi capabil să urmezi această linie de demarcație între suferințele trecute și dorințele înăbușite, între datele concrete ale realității marcate de înfrângeri ori eșecuri succesive, și ritmurile imaginației. Cu alte cuvinte, a scrie despre Palestina înseamnă a avea capacitatea rară de a exprima esența unei țări, a unui popor.

Încă de la primele pagini, ficțiunea pare a domina totul. „Totul a dispărut”, notează Faysal, „totuși nu s-a întâmplat nimic, nimic, și nu am făcut nimic, și ce am făcut, mi-am imaginat”. „Palatul celor două coline” devine, așadar, romanul unei țări de vis, cartea unei căutări solitare, situate la granița dintre realitate și imaginație. În spatele porților palatului celor două coline, singurătatea lui Faysal este însoțită de ruinele unei genealogii deopotrivă obscure și fascinante, marcate de câteva figuri reprezentative: bunicul Ibrahim, care a murit în anii 1980, este simbolul „măreției” incomparabile a trecutului; unchiul Ayoub, fiul lui Ibrahim, este cel care, probabil, a făcut avere în mod ilicit, călătorind de-a lungul și de-a latul pământului; Joséphine, cea care locuiește într-o casă plină de flori, iubita lui Ayoub, este, pentru unii, „vrăjitoarea”, dar și a doua mamă a lui Faysal; bunica Nawal, soția lui Ibrahim și păzitoarea palatului, pare uneori o fantomă ce bântuie locul; mătușa Rita, a cărei moarte este la originea întoarcerii lui Faysal, „umbra între umbre”. Personajele lui Kattan sunt ființe complexe, trasate adesea doar din câteva tușe, felii de viață care scapă unei înțelegeri dominate de legile logicii occidentale.

Astfel încât cititorul e îndreptățit să se întrebe cine este Faysal, la urma urmei? Un simplu descendent al câtorva întreprinzători din clasa de mijloc, simbolul unei Palestine de mult apuse, sau metafora unui scrib care cercetează și descrie atent rănile trecutului? În palat, Nawal încearcă să-l facă să rămână acolo, încurajându-l să salveze sufletul locului, să apere memoria familiei împotriva amenințării tot mai clare a coloniștilor israelieni. Palatul este, însă, în sens larg, imaginea unei țări risipite, un adăpost suspendat deasupra stâncilor, la marginea prăpastiei. Căderea pare inevitabilă, iar înfrângerea, aproape dinainte sortită. Parcă pentru a întârzia catastrofa, apar secvențe ale copilăriei lui Faysal: ecoul petrecerilor somptuoase, cu „farfurii de un alb ireal”, violența brutală a unei pedepse sau amintirea vagă a unui Crăciun într-o țară deja pustie. În fața meandrelor memoriei, palatul devine un muzeu al amintirilor personale: o frescă înfățișând Palestina, figurine din Dresda, o cutie de lemn decorată cu contururi de animale, o vază și alte nimicuri, „epave ale timpului”, captive, toate, în acest atlas complicat, ilizibil, care împletește toate dorințele și (dez)iluziile unor personaje aflate de-a pururi în căutarea unei țări pierdute pe vecie.

Karim Kattan, „Palatul celor două coline”, traducere de Andrei Lazăr și Adriana Copaciu-Lazăr, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022