Petalele sunt din catifea

Când răsare soarele, trimite fâşii de lumină spre blocul cu zece etaje care a zăcut în întuneric precumun tanc imens. O uşă e trântită, apoi cea de la lift şi mai apoi vuietul cabinei înguste care coboară, afară poate să plouă, să fie caniculă, zăpadă nu mai e de mult, liftul e ca o celulă dintr-un buncăr care urcă şi coboară cu un zdrăngănit egal. Părţile din lemn sunt uzate, e un bloc din anii ’80, iar oglinda are margini înnegrite. Când intră în lift, oricine e pus faţă în faţă cu el însuşi, nu rezistă să întoarcă spatele oglinzii. După ce se privesc în ea, femeile devin nemulţumite, fac gestul de a uniformiza un ruj de buze care e aproape şters, apoi îşi duc degetele în păr şi încearcă să îi creeze volum. În faţa aceleiaşi oglinzi, adolescenţii fac grimase de tot felul, iar bărbaţii se privesc impasibili. E un lift sigur, nu s-a întâmplat niciodată vreun accident, nimeni nu mai urcă pe scări, cei de la etajele unu şi doi au renunţat, scările sunt pline de amprente ale paşilor uitaţi.

La parter şi la etajul unu, hărmălaia străzii îţi intră în apartament şi prin ferestre închise, dar de la etajul opt, nouă şi zece, oraşul pare departe.

La etajul patru, Claudia îşi verifică whatsapp-ul. Când o vede, Constanţia murmură încruntată, parcă aţi fi avut în pântece telefonul ăla, maică-ta măcar a crescut normal, ce lume nebună.

E dimineaţă şi, deşi nu a apucat să facă nimic, Constanţia se simte obosită. Claudia îi spune că e o oboseală mentală, ce ştie ea, oboseala e la început ca un firicel de apă insidios, prin muşchi, apoi urcă la tâmple, zvâcneşte acolo şi se prelinge ca o ceaţă prin gânduri. Uneori i se aşază pe umeri ca un halat din molton, alteori îi îngreunează picioarele de cum se dă jos din pat, pietre de moară agăţate de glezne, iar braţele devin şi ele moi, neputincioase. Nu e neapărat vârsta, pentru că a văzut femei de vârsta ei care arată foarte bine. Constanţia se priveşte în oglinda de la baie şi-şi trece mâna prin păr, e uscat, lipsit de strălucire, aşteaptă o vopsea, în anii ’70 îşi tapa singură părul, pudra Helena Rubinstein luată de la mare, de la poloneze, dresurile la remaiat pe str. Torcători, tocurile pantofilor de pingelit pe str. Oilor, parcă e un vis.

Claudia a venit să doarmă cu ea pentru că azi se duc împreună la ceremonia religioasă de nuntă a nepoatei dnei M., de la etajul cinci. Claudia stă departe, într-o zonă periferică, cu blocuri noi, care au doar garsoniere, pentru tineri. I-a dat bani pentru avans maică-sa, care lucrează de mult în Italia. Claudia e singura ei nepoată şi a crescut mai mult cu Constanţia.

În sufragerie, cu picioarele sub ea, pe fotoliu, Claudia butonează fără să fi ridicat jaluzelele. Constanţia se duce la fereastră, aruncându-i o privire fugară nepoatei sale. Geamul eliberat inundă sufrageria cu lumină. E mult soare azi şi lumea s-a pus în mişcare.Constanţia îşi roteşte încet capul spre stânga, apoi spre dreapta.

Primăvara asta e un anotimp binecuvântat, natura e blândă, dar puternică, aşa cum a fost în pandemie, neafectată de virus sau de angoase, câtă frumuseţe!, zice pentru ea femeia care vinde lumânări la biserică, Elviro!, nu mai sta ca o poetă, ai de aranjat pentru nunta de la ora 11, îi spune Părintele.

Dimineaţa, razele soarelui pătrund prin ferestrele din stânga bisericii şi iluminează o parte din cercul faianţat în albastru de dinaintea altarului, care înfăţişează cele 12 semne ale zodiacului. Uneori, câte un copil sare de pe un semn pe altul, ca la şotron. Părintele nu zice nimic şi zâmbeşte.

Cu un tricou lung pe ea, cu care a dormit, şi în picioarele goale, Claudia se duce la bucătărie şi pune apa la fiert, cafea pentru ea şi ceai de ghimbir pentru bunica. Scoate din frigider brânză telemea, muşchi afumat, măsline, lapte, pâine cu seminţe şi muesli cu fructe din dulap. Două tartine şi bolul pentru cereale, punguţa cu stafide şi flaconul cu scorţişoară. La radio, doi speakeri tineri fac glume cam proaste şi râd în hohote. Claudia priveşte pe geam, la nivelul ăsta ajunge vârful unui copac, pare că pluteşte, suspendat, fără rădăcini.

Reaude discuţia de ieri cu Răzvan, în care s-au săgetat reciproc din nimicuri, apoi el a plecat. Răzvan locuieşte din când în când cu ea. Apoi pleacă ori la maică-sa, care e singură, ori la vreun prieten, are câţiva prieteni foarte buni, ea îi spune că e mereu „on the road”, între două joburi part-time, între maică-sa şi prieteni, de fapt, Claudia e ostilă, dar şi fascinată de fratria lui masculină, cum unul dintre ei are vreo problemă, ceilalţi se unesc imediat ca să îl ajute, prietenia masculină e prezentă în mituri, cea feminină nu, aşa e şi în viaţă, aseară, până să adoarmă, Claudia a stat cu ochii în tavan, la lumina Lunii, şi a conturat pe lângă lustră trasee pentru relaţiile ei, una dreaptă, dar întreruptă repede, pentru Mihai, alta sinuoasă, pentru Ovidiu, alta în cercuri concentrice, pentru Răzvan, tavanul ăsta o să devină o hartă cam haotică dacă mai stau şi meditez, dar dacă nu pot să adorm?

Pe strada Democraţiei, ziua începe cu zgomotul primului tramvai, care trece puţin după ora şase. Când trece, se zguduie pământul. A apărut în anii ’80 şi, ca şi atunci, e cam murdar şi se clatină pe şine. Dacă îl iei pentru câteva staţii, auzi cel puţin o bucată din viaţa cuiva. Nu găseşti tineri în el, doar pensionari şi ţărani din comunele învecinate, care merg spre Gara de Sud, la autogara cu microbuze. Mai ales ţărănci cu sacoşe mari, de tip Kaufland, şi îmbrăcate de la second-hand. Le lipsesc dinţii, dar sunt vorbăreţe. Nu-şi dau veşti bune, dar spun apoi ceva deşucheat şi râd cu poftă.

Pe strada Ştefan cel Mare, e întâi biserica romano-catolică, la care nu se închină nimeni, pentru că e o minoritate în oraş, apoi biserica Sf. Antonie cel Mare, la care se închină jumătate din tramvai. Două staţii mai încolo, se repetă gestul, la biserica Sf. Pantelimon.

În sens invers, tramvaiul care depăşeşte prin spate Halele Centrale o ia în linie dreaptă pe Bd. Republicii (fosta Calea Câmpinii), adăpostind altfel de călători, cei care locuiesc în cartierul Nord, arhitectură comunistă din anii ’60 şi ’70. Iar în Centru, fantomele clădirilor din ante- şi interbelic, fosta Piaţă a Unirii (devenită în anii ’50 Piaţa Stalin), fantoma Primăriei, impunătoare, apoi a magazinelor de pe Str. Lipscani şi de pe Calea Franceză. Dacă nu au fost atinse de cutremurul din ’40, atunci au fost ruinate de bombardamentele din Al Doilea Război, care nu au ţintit doar rafinăriile de petrol, sau au fost dărâmate de sistematizarea comunistă, pentru ca să primească o ultimă lovitură la cutremurul din ’77. Câteva clădiri de patrimoniu zac în mizerie pe străduţe laterale din Centrul actual, complet ignorate timp de 33 de ani, după Revoluţie.

În faţa Halelor Centrale, parcul numit târziu Toma Socolescu, în onoarea arhitectului care a construit mare parte din clădirile importante ale oraşului, e numit şi acum ca pe vremea comunismului, parcul Foamea, din cauza amărâţilor care stau pe băncile fără spetează şi fără prea multe flori în jur. În anii ’70, într-o seară de iarnă, de fapt, putea fi după-amiază, pentru că se întuneca repede, am fost cu tata la unul din magazinele dintr-o clădire veche, care a fost dărâmată în ’77. Eram foarte mică. Am intrat, aveau clopoţel la intrare, pe jos gresie în alb şi negru, ca o tablă de şah, se vindea numai încălţăminte din piele, mirosea ameţitor a piele, am coborât pe scara în spirală, îngustă, la subsol aveau marfă pentru copii, iar tata mi-a cumpărat nişte cizme în vreme ce eu mă întrebam de ce nu fac asta cu mama, ca de obicei. Peste ani, aveam să aflu că mama făcea chiar atunci un avort clandestin. Cine eşti tu, cu povestea asta, de unde ai apărut?

Pe strada Democraţiei, Claudia mergea la grădiniţă şi o ţinea strâns de mână pe bunica. Nu exista pe atunci tramvaiul, nici blocuri, doar case pitice, văruite în fiecare an, cu grădini pline ochi de zorele, de gura-leului şi altele. În Piaţa Anton se opreau să ia covrigi fierbinţi, de la turc. Acum acolo sunt un Profi şi un Mega. O brutărie turcească e acum mai încolo, pe Muzicanţi. Claudia nu se mai duce de mult în partea aceea a oraşului. Nici grădiniţa nu mai este, pentru că fiind o clădire veche, a fost demolată după ce s-a prăbuşit jumătate în ’77.

Deşi a terminat de mâncat, Constanţia adastă în bucătărie. Claudia vine şi o vede căzută pe gânduri. Buni, nu mi-ai povestit niciodată cum era în internatul din Corabia, când ai făcut tu liceul. Spune-mi şi mie ceva. Nu ştiu cu ce să încep, primul an am stat în camera cu 22 de paturi, erau fete începând cu clasa a VIII-a şi până la clasa a XI-a, ultima. Mergeam la liceu cu pedagoga, cu „frontul”, ziceam noi, şi tot cu ea la Baia comunală. Ea ne trezea la 7 dimineaţa şi tot ea ne dădea stingerea la ora 9 seara. Dormea cu noi, în internat. Noi ne spălam şi ne călcam uniformele, multe nu aveam bani să ne ducem duminica acasă, aşa că mai venea câte un părinte sau o rudă la noi, cu mâncare. La cantină, mâncarea era puţină şi mai prindeam o porţie în plus de la colegii care stăteau în gazdă şi veneau să ne vadă la cantină. Ei aveau mai mulţi bani. Ne făceam lecţiile într-o sală, la internat, şi seara mai învăţam, pentru vreo teză, şi dincolo de ora 9. Nu aveam voie să ieşim în afara internatului decât cu bilet de voie. Mi-aduc aminte de o profesoară de fizică, spaima noastră, care ne zicea, când răspundeam greşit, „Fetiţo, judeci cu călcâiul?!” Dar cred că eram fericite pentru că nu aveam termene de comparaţie. Ne dădeam una alteia caiete cu textele cântecelor de muzică uşoară, cu Doina Badea, Pompilia Stoian, Dan Spătaru sau trio Grigoriu. Pot să îţi cânt „Macarale” şi acum… Sigur că nu aveam decât foarte rar bani de îngheţată sau bomboane, iar azi nu-mi vine să cred cât de firesc ne părea totul. Eram într-o papetărie când am auzit la un post de radio că a murit „tovarăşul Dej”, nu mi-a provocat nimic, ba nu, uimire, de parcă moartea era ceva ce nu putea să i se întâmple lui.

Claudia şi Constanţia se grăbesc să se îmbrace, apoi cheamă taxiul şi ajung cu întârziere la biserică. Claudia se înveseleşte când vede animaţia, în vreme ce Constanţia duce palma dreaptă la frunte, ca şi cum totul ar fi în acelaşi timp şi prea aproape, dar şi prea departe de ea. Un binoclu, dar şi nişte ochelari de hipermetrofie ar fi buni, e copleşită, atâtea culori, atâtea voci, atâtea parfumuri, eleganţă, dar şi ţinute stridente, nu-i pasă nimănui, o veselie contagioasă, poate că unii vorbesc totuşi despre vârsta prea fragedă a miresei, 20 de ani, cine se mai mărită în zilele noastre la 20 de ani?, ea a fost de neoprit. Îmbujorată, mireasa îşi ridică mecanic rochia lungă atunci când se mişcă de colo-colo, până intră cu toţii în biserică. Mirele, cu doi ani mai mare, e şi el foarte emoţionat.

Odăjdiile preotului lucesc, iar peste ceremonie se lasă un abur pe care îl vede doar Constanţia. E din nou foarte tânără, la mare, şi îl caută pe Tudor, pe şantierul din Mangalia. Soarele e puternic, iar ei îi e sete, dar nu vede vreo cişmea. Au trimis să îl cheme pe Tudor, proaspăt inginer, iar ea mai are încă fluturi în stomac. La chenzină plăteau chiria, apoi se chiverniseau. Se duceau duminica la cinema, apoi la cofetărie. Le plăcea Gianni Morandi, în clipul de la „In ginocchio da te” apare la un moment dat o clădire pe care scrie „partito socialista”, ce căuta asta într-un cântec de dragoste??, sau Rita Pavone cu „Mio cuore” şi felul ei dramatic de a cânta şi limba lor italiană pe care o înţelegeau pentru că ştiau franţuzeşte. Îi spune lui Tudor că îi e sete, el intră într-o baracă şi iese de acolo cu o sticlă de un litru plină cu apă, ea bea dintr-odată jumătate, apoi restul îl bea el, iar fluturii ei din stomac s-au dus. Deşi sunt căsătoriţi de vreo şase luni, Constanţia e încă emoţionată când Tudor o ia în braţe în public. N-au făcut cununie la biserică, ar fi fost rău văzut la serviciul lui, iar la Sfatul Popular au venit o parte din familii pentru că restul erau departe, şi câţiva foşti colegi de facultate. S-au distrat după aceea la cantina uzinei, au dansat şi au făcut poze, poze alb-negru, cu un aparat „Smena”. Dacă ar fi avut cununie religioasă, ar fi simţit și ea ce a văzut din exterior de atâtea ori şi nu va simţi niciodată… I-a despărţit, după 28 de ani, un infarct, Tudor nici nu ştia că suferă de inimă.

Mirii ies din biserică şi lumea se aşază pe stânga şi pe dreapta, făcând o boltă cu buchetele de flori, credeam că bolta asta se face doar la Starea Civilă, se face oriunde vrei, poţi să faci azi orice, nu ai văzut cum se aplaudă la unii morţi?, să te măriţi în zilele noastre la 20 de ani, totuşi, ce inconştienţă, sunt nişte copii, când vor veni repede grijile…, poate te înşeli, griji vin repede peste toţi, ăsta e momentul lor de fericire şi nu îl poate lua nimeni, radiază amândoi şi nu degeaba momentul ăsta îi fascinează pe toţi, la o cununie.

Încetul cu încetul, curtea se goleşte, Elvira mătură petalele căzute de la un buchet de trandafiri, câteva rămân între degetele ei, care nu se mai satură să le atingă, petalele astea sunt din catifea!

Camera-video se îndepărtează încet, regizorul zice e foarte bine, micşorează imaginea acum, încă puţin şi stop!, gata, a fost foarte bine!, cine eşti tu, ca să spui asta?