Poeme de Armando Romero

Armando Romero s-a născut în 1944 în oraşul columbian Calí, fiind considerat teoreticianul cel mai important şi spiritul conducător al nadaismului, mişcarea literară care a marcat anii ’70 în Columbia, într-un mod asemănător, până la un punct, experienţelor lirice ale Generaţiei Beat din Statele Unite ale Americii. Este doctor în literatură latino-americană al Universităţii Pittsburgh, iar actualmente predă la Univeristatea din Cincinnati. A călătorit mult şi a predat în universităţi prestigioase din mai multe ţări din Europa, America şi Asia. În mare măsură, această experienţă a călătoriilor i-a influenţat opera, fapt care se observă cu uşurinţă atât în volumele de versuri publicate până acum, Poetul de sticlă (El poeta de vidrio, Caracas, 1976), Combinaţiile datorate (Las combinaciones debidas, Buenos Aires, 1989), Patru versuri (Cuatro lineas, Ciudad de Mexico, 2002), De la noapte la soare (De noche al sol, Medellín, 2004), cât şi în romanele sale: O zi printre cruci (Un dia entre las cruces, Bogotá, 1993), Drumul spre Chicago (La rueda de Chicago, Bogotá, 2004).

Traduceri şi prezentare: Rodica Grigore

Invocarea ploii

Spune-mi, dacă începe să plouă,
Şi o picătură mare de apă se desprinde asemenea unui soare
Venind dinspre mâna aceea a cerului în linii încrucişate
Înspre muşcata de cristal ce creşte printre plăcile din curte

Spune-mi, ce trebuie să fac atunci? Care e psalmul în stare să deschidă zăvorul acesta ?

Şi fără a se opri acolo dă naştere unei căderi de reflexe
O pace a ulcioarelor de sticlă iar fereastra
Face loc invidiei vecinilor
Fiecare cu câte o piatră în mână

Spune-mi, ce trebuie să fac ?
Care e oare evanghelia care-ar putea să dărâme poarta aceasta ?

Şi nemăsurată de piele
În vreme ce uită semnul natural
Ne invadează trupurile întinse
În demna poziţie a dragostei

Spune-mi, ce trebuie să fac ?
Care e cuvântul care să risipească această picătură ?

Pas greşit

Totul e clar
Pentru cine locuieşte aici
Totul e doar gol şi absenţă
Pentru cine atinge aceste trupuri

Nostalgia

E un înger îndepărtat
Al celei dintâi ţâşniri, atât de bogată

Aripile lui din valuri de culoare
Aprinsă şi mereu înflăcărată
Parcă fac să sece apele şi izvoarele

Se leagănă într-o frunză de talc
Şi totul e lent ca şi cum ar putea înţelege
Nesfârşitul dialog al oglinzilor

În ochii săi
Ramura unui copac de culoare întunecată
Se umezeşte
Cu floarea apei sau cu rădăcina aerului

Apoi va veni asupra trupului său
Nostalgia
Asemenea acelor fire uşoare ce plutesc
Prin aer
Doar în serile de toamnă

E doar ploaia

E doar ploaia
Şi păsările care zboară sub ea
Frunzele
Ce înverzesc trupul văii

E doar ploaia
Iar copiii
se bucură prin curţi
Asemenea unor flori de cristal

Astfel te privesc
Clipă suspendată
Necunoscută zarvei
De pe puntea de lemn
Lăsând ca tot chinul
De pietre şi spumă
Să se deschidă asemenea unui râu

Cele două cuvinte

Un Munte e un Călugăr ce stă în picioare pe capul său
Un Călugăr e un Munte aşezat pe picioarele sale

Munte şi Călugăr
Sunt acelaşi lucru

Muntele cu coama lui asemenea aceleia a unei fântâni de lut
Călugărul asemenea unui peşte, un somn lovind cu coada aerul
Nu există Munte care să nu fi încălecat pe un Călugăr
Nu există Călugăr care să nu fi scos din rădăcini un Munte

Călugării par uneori de-a dreptul sălbatici
Se roagă asemenea unor pendule ce bat
Cu lovituri de bâtă
Păduratici ca o slujbă oficiată pe o stradă pustie

Un Călugăr ce strigă
E un Munte ce tace

Călugărul străpunge Muntele cu o lamă tăioasă
Muntele sfâşie Călugărul cu un fierăstrău

Trebuie să vorbim corect pentru ca totul să fie clar

Munţi înalţi

Munţi înalţi de marţi
Neclintiţi chiar până şi înaintea paletei timpului
Se prind unii de alţii la infinit asemenea unui lanţ
Care cuprinde strâns pământul la orice mişcare

Se ridică pe neaşteptate
Invadând aerul
Şi se înşiră înaintea peisajului
Cai nechezând nervoşi
Dezlegaţi de orice căpăstru sau ţăruş

Rup dintr-o dată câte două graniţe
Amintirea e o săptămână de sărituri
Pe o tablă de şah
Orologiul pluteşte suspendând o linie
A uitării ce vrea să învie

Munţi înalţi dintotdeauna
Faceţi loc ochilor de miercuri

Martor al timpului

Sunt martorul timpului
rădăcinile ce presară câte-un pic de copilărie
pe chipul celor pe care-i iubim.
O bucată de ananas păcăleşte soarele
cu ciucurii săi şi cerul greu
vine să ne dea răspunsul
Nu suntem decât ceilalţi care au plecat
plini de speranţe prin frunziş.
În clipa aceea, copilăria îi deschidea
fereastra timpului şi îl învingea.

Faţă în faţă
Pentru Constanza

Şi dacă în dimineaţa aceea m-am trezit foarte devreme
şi m-am îndreptat spre pietre pentru a cere de la ele uitarea
şi dacă râul cel atât de vigilent m-a lăsat să trec
şi dacă o mireasmă de amintiri vechi s-a desfăcut deodată dintre
meandrele lui
n-am putut, totuşi, să adun ca într-un sac spart visele
care s-au pârguit în cuptorul cu jăratic din bucătărie
şi nici să scap cu totul de vuietul de furtună venit de
pretutindeni
şi cu atât mai puţin am fost în stare să-mi iau rămas bun de la fata aceea cu ochi de pisică sau de la acel explorator de nicăieri şi care se încăpăţânează
să se tot plimbe prin curte

Orb

La cotitura zilelor albe
sau pe ţărmul celor mai negre
orele mele au ţesut parcă o pânză
ce acoperă cu aerul ei dens
conturul străzilor şi cârciumilor,
al parcurilor şi bulevardelor
din oraşele visului meu.
Astfel, dimineţile, acest imens joc al ochilor
veghează cu mine mergând cu pas de vagabond
pe drumuri şi prin infinit:
accentul său de culori făcute ţăndări
încarcă întreg orizontul cu amintiri şi înfrângeri.
Însă seara, când mă îneacă plânsul
venit din goliciunea zilelor
tocmai în căldura firelor sale roase
şi în fragmentele de realitate
care se desprind unele de altele asemenea cristalelor,
acolo găsesc alinarea
şi împlinirea pentru toate înnegurările mele.

Patru versuri

TOATE ORAŞELE PE CARE LE-AM VIZITAT SUPRAVIEŢUIESC ÎN TINE
Vin asemenea turnurilor şi tăcerilor
Odată cu zgomotul trenurilor şi gălăgia maşinilor
Toate prezente pentru a sărbători îmbrăţişarea noastră

OREGANO, SALVIE, MENTĂ, MĂSLIN
Te apropii de mine cu toate aceste sunete pe buze
Iar aici te aştept eu singur printre cuvinte
Oregano, salvie, mentă, măslin

TOT CE TRĂIM NOI, IUBITO, SE POATE VEDEA
Astfel la căderea serii această insulă cu muntele ei
Pătrunde imensitatea trandafirie
A cerului

DRAGOSTEA MEA CEA ÎN CARE SUNT EU ÎNSUMI
Noaptea mea care e cu tine
Lumina mea care e a ta
Femeia mea care eşti tu

E TOCMAI STRĂLUCIREA NEGURILOR NOPŢII
Cea pe care marea o păstrează
În faţa îngerilor
Chipului tău

TRESALTĂ RÂUL
Ochilor tăi
Atunci când fulgerul
Îţi irumpe în pântece

AM SPUS CĂ-ŢI VOI ADUCE CEVA
Şi m-am întors cu aceste cuvinte
Tu şi eu Doi în iubire
Patru versuri în mâinile mele

Dialog

Doi călugări stau de vorbă în noapte.
O voce clară, grăbită, ce lasă vocalele să
Se desprindă asemenea picăturilor, una după alta.
O voce de pământ, gâtuită, se scurge parcă printre
Ceţuri.
O voce stropeşte zidurile cu psalmi asemenea unor lănci aruncate la ţintă.
O voce îşi grăbeşte mersul de mulţime confuză.
O voce plină de consoane îşi rosteşte cel de pe urmă cuvânt.
O voce plină de şoapte aşteaptă, neîncrezătoare.
O voce se înalţă şi înalţă tot mai mult propria sa clipă.
O voce e o panteră.
Cealaltă – tăcerea.

Mânăstirile

Căţărate şi sfredelite în munţi,
sfidând prăpastiile,
mânăstirile îşi înalţă splendoarea
arhitecturii împotriva cerului.
îl cheamă pe Dumnezeu în strigăte venite dintre stânci.