Nicolae Manolescu, criticul de prestigiu

Pe 23 martie, ne-a părăsit brusc, la 84 de ani, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu (1939-2024), ultima redută – și cea mai prestigioasă – a criticii/cronicii literare românești. Am avut senzația că se încheie astfel, irevocabil, o întreagă epocă în care discursul literar profesionist – al criticii și cronicii de întâmpinare – conta enorm pentru breasla literară, la fel ca personalitatea criticului care-l emitea. Sigur, vechiul sistem literar din vremea comunismului s-a prelungit mult în postcomunism, aproape în toate cele trei decenii de după ’90, cu aceleași poziții de putere și aceleași instituții: Uniunea Scriitorilor și Academia, cu cei doi critici en titre, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, au condus practic zona literară și în postcomunism. În această „hegemonie” exista și o parte valoroasă – de cunoaștere literară și statut – care ne-a marcat pe mine și pe colegii mei de generație (cei de 40+), formați cu cărțile de critică ale celor doi – eram ultima generație care și-a trăit copilăria în comunism și adolescența în primii ani postrevoluționari, încrezătoare în valorile literare și în canonul „estetic” propus și apărat de un Manolescu în anii cenușii ai dictaturii.

Dispariția lui Nicolae Manolescu – dintre criticii cunoscuți ai vechii epoci literare, cu care m-am format în liceu și facultate – m-a întristat la modul personal. Cu siguranță, este figura cea mai proeminentă și mai carismatică a criticii literare românești postcălinesciene (modelul său) și postlovinesciene. A fost, la rândul lui, modelul generației mele literare, însă vremurile s-au schimbat radical între timp – poate mai lent la început, când abia intram în democrație și în societatea capitalistă, dar apoi, odată cu internetul și ulterior cu pandemia (iar acum cu războiul din Ucraina), ruptura s-a simțit brutal – și profesiunea de prestigiu a criticului literar a dispărut. (Pentru generațiile de după Manolescu, nu a mai existat același sprijin instituțional pentru a se consacra, sau, în momentul în care a fost – unul de mai scurtă durată –, contextul general a făcut ca exercițiul criticii literare să nu mai aibă puterea și influența de altădată.)

Dar să revin la notația biografică. L-am citit cu pasiune pe Nicolae Manolescu în liceu, pentru olimpiade – eseul „Arca lui Noe”, de referință până azi (un eseu original, cu bibliografie străină, nu doar autohtonă), cred că mi-a fost carte de căpătâi atunci, recomandat cu aceeași pasiune de profesoara mea de română din liceu. Țin minte că Manolescu și Simion erau cele două referințe critice (concurente) la olimpiade (fazele naționale), iar Eugen Simion prezida și fizic etapele naționale ale acestor olimpiade. Eu l-am preferat dintotdeauna pe Nicolae Manolescu – în cărțile sale, dar și în prezența publică, plină de charismă –, și pentru mine el face parte din tagma marilor critici „șarmanți”, cu termenul criticului și istoricului literar francez Antoine Compagnon (din „Antimodernii”). Un critic cu fler și curaj, cu simț al limbii și cărților, cu justețe și umor, un seducător. Și un mentor al optzeciștilor (preferații mei) la „Cenaclul de Luni” – îmi amintesc zâmbetul ușor tandru cu care îl numea Alexandru Mușina „Manon Lescaut”.

Nicolae Manolescu a fost, pentru mine – în special în perioada liceului –, un tip de critic modern, tineresc, cu o anume strălucire – remarcabilă pentru acea epocă cenușie, în comunism, și apoi în primii ani ’90. Un critic informat, cu referințe străine (franțuzești, mai ales), în acei ani de izolare românească. A avut șansa ca, deținând o poziție de putere în sistem, să fie în egală măsură un critic de vocație, pasionat și prob. Avea, cum spuneam, o strălucire (un șarm) greu de găsit printre personajele terne ale comunismului. Din câte am auzit, păstra această strălucire și la Cenaclul de Luni, printre tinerii poeți optzeciști antisistem pe care îi îndruma. E adevărat că, la bătrânețe, lucrurile s-au rigidizat – și e valabil pentru ambii critici, obișnuiți cu pozițiile de putere –, iar instituțiile pe care le prezidau au devenit inerțiale și defazate (uneori abuzive). Bătrânețea e greu de dus, de cele mai multe ori, în cazurile de celebritate și putere.

Dar adevăratul Nicolae Manolescu e cel din cărțile și cronicile sale, e profesorul de la Facultatea de Litere, unde ne-a predat cursul de literatură proletcultistă, și directorul „României literare” din vremea facultății (revistă la care am colaborat și eu, ca mulți dintre colegi). E acel profesor inteligent, rafinat și seducător, cu zâmbetul pe buze și timbrul inconfundabil, puțin sugrumat, al vocii.

Simțim cu toții (am în vedere mai ales generația mea) că vremurile se schimbă radical, iar dispariția fizică a acestor oameni parcă pune o piatră de hotar, marchează ceva ireversibil. O parte din iluziile și credințele noastre literare s-a dus și ea odată cu ei. Dar așa cum se întâmplă adesea la mijloc de drum, lucrurile se întorc sub o nouă formă, și depinde de noi să continuăm ceea ce am început. Nicolae Manolescu a reprezentat o astfel de continuitate, încrederea și pasiunea pentru literatură, munca onestă, săptămânală, lecturile permanente. Strălucirea literaturii și a vocației literare.