Din perspectiva simbolului (II)

„Nu-mi place soarele. Am impresia că mă arde și mă usucă. E ca și cum un far puternic m-ar desemna atenției tuturor, ca și cum cineva nemilos m-ar privi înainte de-a mă zdrobi”, îi mărturisea alt pacient aceluiași autor, ceea ce îl apropie de protagonistul camusian, strivit, pe plaja pustie, de presiunea soarelui, a cărui dogoare o suportase, totuși, destul de bine până atunci, practic fără să o bage în seamă. Un alt pasaj însă își găsește o corelație frapantă cu afirmația unui pacient psihanalizat: vorbind de momentele premergătoare crimei, Meursault spune că pornise pe plajă pentru a găsi un adăpost lângă „izvorul răcoros” din spatele stâncii unde avusese loc încăierarea din aceeași dimineață dintre niște arabi și prietenii săi, Raymond și Mason: „Mă gândeam la izvorul rece dindărătul stâncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi de plânsul femeilor, doream să găsesc umbra şi tihna ei”. (s.n.) Dorință normală până la un punct, dar care, în cazul acestei „personalități accentuate”, capătă valențe suplimentare. „Acest copil fuge de lumina soarelui (se teme de Dumnezeu și de tatăl lui, care văd totul și pedepsesc) și fuge spre umbră (se refugiază la mamă, simbolizată aici de umbra primitoare care îl va ascunde” (s.n.), spune Pierre Daco, explicând desenul făcut de un pacient. Coincidența încetează să fie frapantă dacă luăm în considerare demonstrația de până acum.

Așadar, încă o dată, fuga de amenințarea soarelui (de ceea ce reprezintă el adică) și refugiu spre umbră, care își are, la rândul ei, simbolul specific. Devin acum posibile unele completări, întregind noua perspectivă: „Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării mele. Şi, de fiecare dată când îi simţeam suflul cald pe obraz (…), mă încordam din tot trupul ca să înving soarele şi toată această beţie opacă pe care o abătea asupra mea.” (s.n.) „Era acelaşi soare din ziua în care o înmormântasem pe mama”, spune apoi Meursault, după ce a înregistrat prezența arabului lângă izvorul ce constituia ținta sa: refugiul îi este interzis de către un rival. Mai mult, lumina ce scânteiază pe pumnalul scos de rival îi dă impresia unei „lănci sclipitoare ce îl atinge în frunte”; „Nu mai simţeam decât chimvalele soarelui pe frunte şi, neclar, paloșul strălucitor tâşnit din cuţitul aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele și îmi scormonea ochii îndureraţi.” (s.n.) Cele două simboluri se contopesc într-unul singur, al agresivității maxime și specifice sexului masculin, lovindu-l pe protagonist și zdruncinându-i puternic inerția suportată de atâta amar de vreme: „Atunci s-a clătinat totul. (…) Toată fiinţa mi s-a încordat și mi-am încleștat mâna pe revolver. (…) M-am scuturat de sudoare şi de soare.” (s.n.) Ținta necesară a fi doborâtă nu este, se vede, arabul (necunoscut și lipsit de intenții agresive față de el), după cum nu întâmplătoare este amintirea puterii de necrezut a soarelui la înmormântarea mamei… Pe acea plajă arzândă pare să se profileze, prin apăsarea trăgaciului revolverului, o răzbunare la adresa „tatălui abandonator”, vizând totodată și viața (ca și moartea) mizerabilă din punct de vedere afectiv a mamei, lucru de care însă autorul ei nu pare a fi conștient. O precizare a protagonistului constituie însă o lovitură de teatru: „Am fost puţin surprins. Pentru mine era o poveste încheiată şi venisem aici fără nici un gând”, afirmă el văzându-l pe arab întins lângă izvor și evidențiind astfel lipsa oricărei premeditări.

Ideea crimei apare numai în momentul în care, înțelegând că refugiul îi este interzis și incapabil să înfrunte soarele pe drumul de întoarcere, Meursault alege soluția de a-și elimina rivalul, optând pentru întâia oară pentru luptă. O luptă, bineînțeles, ineficientă, dat fiind că el nu cunoaște regulile sociale și este incapabil să își controleze agresivitatea, umanizând-o – ori „socializând-o” –, și care se întoarce astfel împotriva lui, reprezentând ceea ce se numește „conduită de eșec”, proprie naturilor refulate. Aceeași grilă psihanalitică permite încă o ipoteză: trăgând în arabul necunoscut, el și-a împușcat de fapt tatăl, transferat asupra celui ucis (transferurile duble sau chiar multiple simultane fiind perfect posibile și întâlnite frecvent în psihanaliză), tată care îi interzicea refugiul, strivindu-l în același timp sub presiunea lui. Acuzația adusă tatălui se dovedește în acest moment dublă, pauza misterioasă dintre prima împușcătură și a doua (urmată de alte trei) este explicată de protagonist în felul său: „Am înţeles atunci că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanţele pătrundeau fără să pară.” Răzbunarea este și ea dublă, o dată din motivele expuse – absența tatălui, cu consecințele de rigoare –, a doua răzbunare vizând-o chiar pe prima – respectiv necesitatea crimei, provocată de statutul tatălui, cele patru gloanțe suplimentare inutile constituind pedeapsa dată victimei simbolice pentru vina de a-și fi atras gestul asasin, ca și pentru urmarea sa inevitabilă – pedeapsa cu moartea care avea să îi fie aplicată asasinului. Revolverul însuși este un simbol falic, precum cuțitul menționat anterior: „revolverul este penetrant, străpungător (sau, în orice caz, gloanțele pe care le aruncă). Pe deasupra, el este – evident – un simbol al agresivității patologice, explică Pierre Daco. (s.n.) El este simbolul viril pe care Meursault îl opune celui cu care este atacat, forma de „lance sclipitoare”, de „spadă arzătoare” pe care o ia lumina reflectată de pumnalul arabului constituind un adaos al semnificației ascunse și redutabile pe care o posedă acesta.

Revenind la „conduita de eșec”, se va observa că ea devine o pedeapsă a actului de revoltă, a uciderii simbolice a tatălui. Nu întâmplător, Meursault este acuzat de avocatul general că este vinovat de încă o crimă: paricidul care urma să fie judecat în ziua următoare: „…omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mâine. Trebuie pedepsit în consecinţă” –, explicând că „un om care își ucide moralmente mama se excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o mână ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, primul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel, şi le justifica.” Corelația este verosimilă, inculpatul adevărat fiind însă cu totul altul, după cum am văzut. Gândul că va fi ghilotinat îl face să își aducă aminte de acel amănunt aflat despre tatăl său: asistând la o execuție de acest fel, la care se dusese din curiozitate, fusese ulterior bolnav o zi întreagă: era, așadar, „ceva” teribil, un mod de-a muri terifiant, concluzie pe care protagonistul a păstrat-o, se vede, cu grijă în profunzimile memoriei sale… și care se reactivează cu puțin înainte ca el însuși să ajungă să cunoască din proprie experiență oroarea respectivă. Același soare va domina procesul public, deși „mutilat”, ca să spunem astfel: „Deşi storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri și aerul era chiar de pe acum înăbuşitor” (s.n.), încă de la deschiderea lui: „Dezbaterile au început pe un soare orbitor.” Actele „gratuite”, absurde par a fi puse în mișcare uneori de un motiv determinat, chiar dacă ascuns, hazardul, ca și absurdul părând a fi guvernate de o logică precisă, deși camuflată.

Prima parte a eseului poate fi citită aici.