Câtă mobilă, Doamne, câtă mobilă

Dămăcușeniu’ îi sat de unguri harnici. Fiecare gospodărie are diboli și dibolițe care stau în lunile de vară într-o baltă de la capătu’ satului, cum mergi cătră Rogoz. Îs negri. După ce lasă nămolul să li să uște pă piei, ajung cenușii. Muierile cultivă legume de tăte felurile pântru târgu’ Lăpușului. Ajung cu iele și-n Mittelstadt ori în Baia Mare. Amu’ să-ntind cu negoțu’ până-n Sighet și pă la Dej.

Ungureniu’ îi sat amărât plin cu români rămași cu ochii mari dinaintea sărăciei. Da’ n-o fo’ întotdeauna așè. Vorba zâce că-ntîi o stat în Ungureni un ungur subțârel, mic și cu mustăcioară, sub dealuri, lângă păduri, unde-amu’-i plin de români.

Îi de râs, de n-ar fi de năcaz ș-amu’ cum Domokoș l-o păcălit pă Buda, unu’ cu burta curgându-i păste gatii și cu ochi mari și blânzi, de-o schimbat între ei două colibe care-o ajuns vetre de sat, pântru cinci părechi de diboli.

Să zâce c-o fo’ doi pretenași întru hoție, Domokoș și Buda, care-o fugit împreună, așa cum o și furat împreună, din temnița rece, umedă și rea de la Budapesta. Ca ș-amu’, și p-atunci temnițăle o fo’ spaima hoților. Care putèu s-o ieie la goană, aceia nu să mai uitau înapoi. Așè și cu Domokoș și Buda, care-o fo’ hoți pân Slovacia și pân capătu’ de țară ungurească ce s-apropie de Viena. Când ș-o pus iei picioarele-n spinare, nu s-o mai oprit pân-o ajuns lângă un târg la care-i zâce a Lăpușului. Lângă târgu’ cela nu ierau încă sate ori oamini, numa’ pustietate cu dâmburi, dealuri, păduri și poieni. În râuri peștii ierau tare faini, în păduri urșii, mistreții, căprioarele, lupii ierau la iei acas’. Mai departe vidèi Munții Țibleșului pă care-i poți vidè și azi, de nu-s nori ori ceață.

Cam pân anu’ o mie două sute douăzeci și unu, o fo’ când Domokoș și Buda o fugit. Precis nu să poate ști. Fugăii, când o ajuns iei lângă târgu’ ăla, s-o despărțât. Buda, care să tăt căia noapte de noapte pântru hoțiile lui, o fo’ atras de-un loc pustiu și fain, la care-i zâce azi Dămăcușeni, iară Domokoș, după încă un drum de două zile, s-o așezat noaptea-n locu’ la care azi îi zâce Ungureni. Dimineața, Domokoș o văzut că-i sub un deal și tăt împrejur numa’ dealuri.

Ca să nu-i bată vântu’ și ploaia, să poată face focu’ și să să găzdăluiască după puterile lor, amândoi și-o făcut colibe.

Da’ de iești ca Domokoș, nu țî-i tare bine-ntr-o colibă, că n-ai cum îți face meseria, n-ai de unde fura.

„Cât faci, atâta ai”, iera o vorbă din bătrâni, care lu’ Domokoș nu i-o plăcut veci.

Zîlele și nopțâle bătèu pasu pă loc și Domokoș își tăt spunè : „Nu mi-i bun locu’ iesta”. Și dus o fo’ cătră locu’ unde l-o lăsat pă pretenașu’ Buda, pă lângă Târgu’ Lăpușului.

Buda românu’, hoț neîntrecut și iel, da’ o târă mai harnic ca Domokoș, avè o colibă mai mare, din vaiog uscat, mai ridicase ș-o cameră lângă colibă. Țînè cinci părechi de diboli, care i-o vinit sînguri la balta cu nămol. „O vinit bine, ieu îi grijăsc ș-a mei îs”, ș-o zîs Buda. S-o apucat să mulgă dibolițăle, să puie laptele la prins, iera gros, deasupra de trii dejete avè groștior în vasu’ unde-l lăsa două zîle la hodină și numa’ apoi îl mânca c-o linguroaie mare de lemn. „Groștior și lapte hodinit care te-ntărește”, își zâcè Buda românu’.

Când stătè așè pă malu’ bălții și să tăt uita la diboli, Buda să gândè la pretenașii lui dîn temniță, de la Budapesta, i să făcè dor de iei șî cujeta așè : „Oare Domokoș mai îi viu, da’ di ce l-am lăsat io să plece ? Așè, sânguri, în locuri separate, ori om ajunge ca doi muți, că omu’, dacă nu folosăște știința graiului, rămâne fără iè, ori om ajunge să ne clătim de cap, tăt vorovind de unu’ sângur”.

La Domokoș, hăpt în aceeași vreme, i s-o făcut dor și lui, că-și tăt amintè de cum povestè în temniță cu pretenașu-i Buda. La urma urmei mai puțân rău le-o fo’ la Budapesta decât sânguri cuc în cele pustietăți.

Avè iel trii capre și după ce le-o spus să să descurce sângure, Domokoș o purces la drum, pă cărări înguste, să-l vadă pă Buda cu coliba și rostu’ lui, și dacă, pă lângă iel, îs ceva oamini, oraș ori târg. Și cujeta : „Mai rău nu poate fi cum o fo’ de când țân caprele”. Și nici n-o fo’.

Nu tare departe de locu’ unde iera Buda, ierau și români de unde să putè fura. Aceia nu cunoștèu încă hoți. Când o ajuns acolo Domokoș, dibolițăle lu’ Buda să scăldau în nămol. Căldură mare a lu’ august și bucuria revederii.

Cum o aflat de la Buda cum stă treaba pe-acolo, Domokoș o luat o desagă de lângă coliba lu’ Buda, s-o dus în Târg și s-o-ntors cu iè plină cu găini, cu blide și cu-n fluier mic, care-ți amintè de-un cocoș, pân care să fluiera răgușit.

„Aicea îi de trăit, pretenașule Buda”, o zîs Domokoș.

Apoi i-o și propus pă loc un târg : „Te duci tu-n locu’ mieu, rămân io-n locu’ tău. Facem schimb de colibe. Aduni caprele mele ș-ale tale să fie. Ai numa’ două zile de mărs pân’ la coliba mè. Îi sub un dîmb. Io rămân cu dibolii tăi, cu coliba ta și cu poporu’ ăsta din târg, unde văd că-i de lucru ani buni”. I-o mai povestit lu’ Buda și despre locurile de păscut, despre râurile pline cu pești, despre laptele de capră care-ți face plămânii noi-nouți.

Buda o stat pă gânduri și ș-o tăt zâs : „Dacă nu mărg la așè frumuseți, prost trebe să mai fiu”. Și Buda, numa’ prost nu iera. O luat hotărârea : „Cinci părechi de diboli am și țî-i dau, pretenașule Domokoș, și tăt ce-i aci de jur împrejur, și-s ca dus”.

Dus o fo’ cătră locu’ lui Domokoș, la care i s-o zîs, mai târzîu, „Ungureni”. Iară lângă coliba lu’ Buda, ajunsă a lu’ Domokoș, o apărut alți unguri, ș-alte colibe, făcute cu mânurile. Locului i s-o zâs „Dămăcușeni”, ori „Domokoș”.

Așè o fo’ povestea: Buda românu’ o plecat în locu’ lu’ Domokoș, după ce i-o dat cinci părechi de diboli, ș-o cîștigat trii capre. S-o râs de schimbu’ ăsta sute de ai ș-încă să mai râde. Și ungurii și românii o râs și râd cu inima ușoară, că râsu-i la fel în orice limbă a pământului și face bine.

În anu’ o mie trii sute, în Ungureni s-o-nălțat o biserică de lemn. Pă păreții ei s-o scris în chirilice povestea lu’ Buda și-a pretenașului său, Domokoș. Pân anu’ o mie șasă sute, biserica o fo’ trăznită ș-o ars cu tăt cu povestea celor doi pretenași, n-o mai rămas decât bolovanii de râu puși ca fundație. După aia povestea s-o spus pân viu grai, mulți o știèu déjà pă de rost. Alții, care-o vinit după iei, o spus-o altora care-o vinit după iei, și tot așè până azi.

Așè iera obiceiu’ din vechime până azi în Ungureni. În Domokoș, ori Dămăcușeni, nu să știa hăpt nimic din tătă tărășenia asta. Acolo trăiau și trăiesc ungurii care, în țânerea lor de minte, povestesc, râzând și iei în hohote, despre cum un ungur Domokoș l-o prostit pe-un român Buda cu care-o făcut un schimb clasa-ntâi, dându-i un sat amărât ca Ungureniu’ pă un sat bogat ca Domokoșu’, sau Dămăcușeniu’. „Și românu’ cela, unu’ Buda, i-o mai dat pă deasupra ungurului și cinci părechi de diboli, cumva păste-nvoială, drept mulțumită”, mai zâcè Domokoșu’ zilelor noastre. „Satu’ iesta poartă numele străbunului nostru, un haiduc închis în temnița de la Budapesta, care fura cu ortacu’ lui, Buda, de la bogați și dădè la săraci. Asta să vă fie clar c-așè o fo’, și-așè rămâne”, încheia Domokoșu’.

***

Pă șoseaua care traversa Domokoșu’, ori Dămăcușeniu’, trecè autobuzu’ care-i ducè ș-apoi îi aducè pă muncitorii din Băiuț, Lăpușu’ Românesc, Groșii Țibleșului, Suciu de Sus, Rogoz, Cupșeni și Ungureni până-n Târgu’ Lăpușului, sus pă deal, unde are sediu’ fabrica de canapele TAPARO, a concernului internațional IKEA. În autobuz, muncitorii, doar ce se uită la pădurile dese din jur, prind a scuipa-n sân, a-și face cruci ș-a zâce: „Câtă mobilă, Doamne, câtă mobilă !”.

Sursă foto