Ion Monoran – poetul revoltat

„viața a pătruns în mine
odată cu versul”
(Ion Monoran)

În 2023, la Editura Humanitas, a apărut o nouă ediție a volumului „Dragă poezie” de poetul timișorean Ion Monoran – volum festiv, arătos, îngrijit de Viorel Marineasa, care marchează, trebuie spus, zece ani de la apariția primei ediții, de la Editura Brumar, avându-l ca editor pe Tudor Crețu. În fapt, „Dragă poezie” este o antologie cuprinzând toate poemele apărute până în 2013 ale poetului timișorean. Din păcate, Ion Monoran a murit prea devreme, în 1993, la numai patruzeci de ani, în timp ce pregătea publicarea primului său volum – „Locus periucundus”, apărut postum, în 1994, și care conținea poeme scrise între 1975 și 1989. Niciunul dintre volumele apărute după 1994, așadar, nu a mai beneficiat de privirea vigilentă, mult prea pretențioasă, a lui Ion Monoran (care mărturisea într-un text, probabil o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu, următoarele: „Muncesc până la epuizare în fața colii de hârtie și nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre cele bune la aleg pe cele mai bune. Am niște planuri enorme în ceea ce privește poezia și condiția de poet”). Totuși, Viorel Marineasa și Daniel Vighi, care au știut de la bun început cu ce fel de poet și poezie au de-a face, nu au permis ca opera lui Monoran să fie dată uitării. În 1996, la Editura Marineasa, editură care a făcut, în paranteză fie spus, mari servicii poeziei românești, a apărut placheta „Ca un vagabond într-o flanelă roșie”, cu poeme scrise între 1972 și 1979, iar în 2009, la Editura Cartea Românească, volumul „Eu însumi”, îngrijit de aceiași Marineasa-Vighi, care conținea poeme inedite, nepublicate până în acel moment. În 2013, cum am spus și mai sus, a apărut prima ediție a volumului „Dragă poezie”, conținând toate cele trei cărți tocmai enumerate, ediție reluată în 2019. Și iată că în 2023, sub îngrijirea de această dată doar a lui Viorel Marineasa, a fost republicat „Dragă poezie”, volum care a revenit astfel la o nouă viață.

Ion Monoran aparține, ca structură și simț poetic, generației de poeți care în anii ’80 inaugurau poezia realității, a cotidianului, o poezie nevrotică și, în același timp, revoltată. Nu întâmplător, prin urmare, Alexandru Mușina l-a inclus pe poetul timișorean în „Antologia poeziei generației 80” (Editura Vlasie, 1993; ed. a II-a, Editura Aula, 2002). Mai mult, Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru l-au inclus, la rândul lor, în antologia generației ’90 „Noi suntem anticii” (Editura Cartier, 2020), în capitolul „Activarea resurselor”, unde apar acei „poeți care fac legătura direct cu promoțiile anterioare”. Iată-l pe poetul nostru și în ipostaza de verigă între cei „vechi” și cei din mai noua generație de poeți care tocmai se forma și se afirma în anii ’90 ai secolului trecut – un rol pe deplin meritat de acest poet a cărui timiditate și exigență erau pe măsura spiritului său insurgent, revoltat. Să nu uităm că Monoran, alături de Daniel Zăgănescu, Borbely Zoltan şi Kovacs Tibi, a oprit, în 16 decembrie 1989, tramvaiele în Piața Maria, din Timișoara, accelerând în acest fel amploarea manifestațiilor din orașul de pe Bega: „…gustul pentru insurgenţă a fost să i se împlinească la vremea revoluţiei – ne spune Daniel Vighi –, când I. M. s-a aflat printre cei din frunte, oprind tramvaiele în faţa locuinţei pastorului László Tökes, îndemnând mai apoi lumea să se ridice împotriva dictaturii” (în „Dicţionar al Scriitorilor din Banat”, coord. Alexandru Ruja, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005).

Personalitate puternică, neocolită însă de note contradictorii, Ion Monoran ni se înfățișează în textele sale când ca un om obișnuit, provenit dintr-o familie modestă – „fiul unei femei de serviciu și al unui ceferist cu origini foarte sănătoase”, dar care „a fost acuzat de concepții mic-burgheze” –, când, pe de altă parte, ca un intelectual exigent cu el însuși și cu cei din jur, plictisit de metafore găunoase, cu o responsabilitate a scrisului formată parcă la cele mai exigente școli de literatură: „…îmi asum o mare responsabilitate scriind poezie. Poezia e TOTUL pentru un poet”. Ipostazele de mai sus nu se exclud, dimpotrivă, aș spune, se potențează reciproc (așa cum se întâmplă și la alți poeți, ca Alexandru Mușina, Ioan Es. Pop sau Cristian Popescu, ca să enumăr doar câțiva), ducând, în poezie, la aderarea la o nouă paradigmă, o nouă formă de spunere și de redare a realului, cu părțile lui frumoase, dar și cu cele cenușii sau chiar mizerabile și sinistre: „Mă simt pătruns de o bucurie ciudată/ de fiecare dată când încarc gunoiul/ în subsolul blocului la care maică-mea/ de trei ani mătură şi spală scările şi geamurile.// Pentru c-o ajut/ a promis că-mi va cumpăra/ un costum din materialul cel mai bun.// Încarc tot felul de gunoaie/ de la coji de cartofi şi brazi de Crăciun/ până la şobolani/ pe care mai întâi îi ameţesc/ cu jeturi puternice de apă de la robinet” (poem din 1976, inclus în vol. „Locus periucundus”).

Prietenii şi duşmanii şoptesc că m-aş fi plafonat etc. În decembrie le arăt texte şi-i las mască. De fapt începuseră să-mi fure motive, imagini, marginea oraşului.

Inconştienţi sau conştienţi că „în lucrătură” nu mă depăşeau… cel mult epigoni. Iată de ce trebuie permanent să te schimbi şi să stai în sertar. Altfel toată lumea mizează pe plafonarea ta sau dracu mai ştie pe ce. În orice caz, ceea ce am făcut până acum consider că e o bulibăşeală faţă de marea poezie. E îngrozitor, dar adevărat. A devenit o modă poezia oraşului cu tramvaie, poduri, … autostrăzi, cai, poluare. Compostezi toate astea şi controlorii nu mai au nimic cu tine. Mie-mi coace mintea altceva. Iată de ce continuu să refuz ceea ce se cheamă generaţie, noul val etc.

Pe pielea mea am libertatea să experimentez ceea ce vreau. Originalitatea nu în lei, ci în valută forte! Ar fi într-adevăr un gest de patriotism.

Ion Monoran

Atmosfera poemelor lui Monoran pare de un sumbru iremedeiabil, fără leac, și cum altfel, din moment ce poetul nostru crede că „metafizica frumosului” nu este, de la un punct încolo, decât „un joc steril de semne și formule”. Cu toate astea, de cele mai multe ori, poetica lui Ion Monoran nu este una facilă, ci alambicată, concretizată în poeme lungi, cu o textură densă, cu multe volute și deschideri. O poetică, altfel zis, labirintică și hipnotică. Este poetica unei lumi în destrămare, a unui spleen moștenit de la așa-numiții poètes maudits (Verlaine, Baudelaire, Rimbaud): „Stai în birt şi bei/ amăgindu-te cu gândul că măcar aşa/ într-un fel sau altul te vei putea vedea liniştit/ când de fapt te scârbeşte porcăria devenirii/ labirintul prin care eşti nevoit să treci/ pentru a putea deveni şi rămâne/ în acelaşi timp tu însuţi/ prin fereastra de fiecare dată altei iluzii/ privind spaţiul infinit al cabalei/ care îţi este viaţa – anii tinereţii/ în care, iată, preferi mai degrabă să bei/ decît să iubeşti sau să scrii/ şi prin care atât iubirea cât şi poemul/ încep să semene tot mai mult cu un fel de băutură/ amară clipocind în balta cea verde a ispitei/ ce până la un moment dat ţi-a scăpat din vedere/ pentru ca apoi, dintr-o dată, să te şocheze/ ca întâmplările mărunte din ziare/ sau ca florile de mobilă din încăperea/ în care până nu demult gîndurile tale/ cu străluciri de o intensă materialitate/ înfloreau în peisajul atât de feminin al memoriei/ ca nişte sâni ademenitori şi tandri/ ascunşi în vegetaţia de climă caldă a imaginarului. ” („Spleen”)

O astfel de lume în destrămare, în ruine, este și lumea satului bănățean, iar Monoran nu ezită s-o surprindă ca atare, într-un mod crud, nedisimulat: „Banat, Brabant românesc, cu mirişti şi ţărani/ care chiar dacă nu mai sunt ţărani/ fac totul pentru ca să-şi pârlească porcul cu paie/ fac totul pentru ca să aibă o vacă în grajd/ şi gâşte şi găini şi rațe în avlie./ Banat cu semne-n slănină şi ţărani durdulii/ cu izlazuri pe care acum pasc vacile şi oile colectivului/ Banat cu ouă vopsite de Paşti cu torturi şi cârnați de Crăciun/ cu Ruga din 29 iunie în fiecare an în satul Petroman/ în care m-am născut./ Banat cu preşedinţi de C.A.P. – moşie personală/ şi ţărani care cumpără pâine neagră pentru că nu au/ ce să dea singurului porc de mâncare…” (din vol. „Ca un vagabond într-o flanelă roșie”)

Revolta lui Monoran stă, atunci când e vorba de lumea satului, lumea natală, sub semnul nostalgiei, cu o acută conștientizare a degradării acesteia. Mutat în mediul citadin, degradarea, urâțirea poeziei sunt cele care îi pun în mișcare spiritul insurgent, de unde și poemul-epistolă, care dă, de altfel, și titlul volumului: „Dragă poezie,/ Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timişorene./ Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranță a/ poeziei româneşti.// Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire într-una din/ serile următoare la cafeneaua «TAROM»./ Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea/ care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent./ O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna din/ rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie patriotică contemporană/ înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien gen/ articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate/ septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee națională…” („Dragă poezie”)

Poet al cotidianului cenușiu și deprimant, poet al unei lumi în destrămare, poet care nu ezită să arate cu degetul, să condamne „cosmetizarea” – în fond, acel continuu proces de urâțire, de stâlcire fără milă a sentimentelor și limbajului – prin care comunismul a instaurat o lume calpă, sterilă, Ion Monoran a refuzat orice fel de compromis, fiind unul dintre puținii poeți dotați cu ceea ce am putea numi conștiință civică. Fără curajul său și a altora ca el, probabil că în prezent nici nu am fi putut vorbi despre conștiință civică. Sau, pe de altă parte, despre poezie ca adevăr al unei lumi care ne aparține tuturor în egală măsură. Ion Monoran face parte din stirpea celor „naivi”, cum el însuși îi numește, a acelora pentru care sacrificiul e ceva inevitabil, înscris în destinul lor, și pe care și-l asumă fără mofturi, fără regrete: „Cei ce-au pierit naivi// răzvrătiții/ acestei lumi ne sunt eroii// cu ochii numai gând// fiecare/ cu îndârjirea lui// privind spre cerul/ ameţitor şi greu ca vinurile vechi.// Obsedaţi de limbaj/ – ca nişte roboţi/ ce n-au putut fi deprinşi să se sperie –// în absenţa lor/ istoria ar deveni/ un produs al imaginaţiei noastre// de o monotonie umilitoare/ asemănătoare/ cu cea a zidurilor năpădite de mucegaiuri.” („Cei ce-au pierit naivi”) Ca să închei în nota celor de mai sus, Ion Monoran, într-un text autobiografic, scris la 23 de ani, mărturisea următoarele: „Viața e viață, și nu ideal. Poezia-ideal s-a cam dus dracului pentru mine. Dacă trișezi în viață, trișezi și în poezie, și asta nu se poate.”

Ion Monoran, „Dragă poezie”, ediție îngrijită de Viorel Marineasa, Editura Humanitas, 2023

Sursă foto: ionmonoran.ro