Poeme de Ion Caraion

Vă invităm să citiți un grupaj de poeme semnate de Ion Caraion. Mai multe despre poet și opera sa aflați din eseul „Cazul Ion Caraion”, semnat de Raul Popescu, în numărul curent al Literomaniei.

Cangrenă

Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi,
oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi,
orașul-idee, orașul-cangrenă, oraș adormit
mai înainte de cuvântul sfârșit.
Oraș în care e-o graniță care se târăște pe brânci, care fură
cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură
orașul prin care n-am mai fost, oraș în care murim
fără parabola intrării în Ierusalim.
Oraș cu heleștaie, cu sanatorii, cu depărtare
orașul-protestare…
Nici luna, nici câmpul, nici râul
nu-și tremură grâul
prin tine
oraș-pământ, oraș-plictiseală, oraș-mărăcine
cu liniștea ruptă, cu disperare, cu câini
împotmolit de cicatrice pe mâini
Atât:
cenușiu, moarte, urât,
sârme, opac…
Și mâine dimineață – descompuși – pornirăm, iarăși, la atac…

(Din vol. „Panopticum”)

Brutării de sânge

Proptiți de ușorii porților
ca pădurile proptite în mușchiul pământului
– spuneți copiilor voștri să nu ne aștepte
– spuneți sângelui patriei să nu ne mai strige
– spuneți păsărilor ecuatoriale să treacă peste noi
mai departe.

Am fost acolo unde trebuia să fim!

Înainte de a porni la atac,
e plăcut să ne spunem unii altora
despre lucrurile și despre treburile noastre,
la care n-o să mai întoarcem toți.

Presimțim gustul sărat al minelor
auzim cărbunele amar al serii
gustăm cerul
bem apa
înjurăm pământul.

Planta cu frunze de sticlă
ranița ca un buzunar de sânge
memoria asediată în parcuri
pâinea străpunsă de țipăt.
Ce pocnet sărat au gloanțele!
Ce gleznă tăcută au apele!
Ce zile trăim și ce lucruri!

Seara oamenii fugeau din orașe,
călători necunoscuți au venit la porți ca să strige
și cântecul negru a intrat în casă ca un șarpe.

Proptiți de ușorii porților,
cu dinamitele pumnilor, seara,
copiilor noștri arătați-le munții
ogoarelor noastre deschideți-le sângele,
patriei noastre, spuneți-i adevărul:

Am fost acolo unde trebuia să fim!

(Din vol. „Cântece negre”)

Sub Dumnezeul impar

Profeții din care ies vorbele noastre
iarbă din care li se face ochilor somn
șarpele negru al izvoarelor, femeia din ușă (străină, femeia)
n-au fost pentru tine – tristule, iubitule.
Știu o inimă unde începe dragostea o dată pe an
știu o durere pe unde intră păsările-n biserici să-ntinerească
știu o vânătoare verde-n care căprioarele nu și-au mai găsit inima;
cântând mi-auzeam iubita despre un fluviu ciudat
și despre-o-ntâmplare uitată cântau inima, vântul,
cu regi istoviți înserați în orașe,
cu fete mărunte ieșind din pământ,
cu vorbe de moarte, os lângă os.

Iar zările legănau și ele, ape vechi legănau
cu poduri mari, cu mâini încolăcite,
cu porturi în mers, cu ploi, cu unelte
duse-n pământurile de departe, unde
– de lângă inima oricui – alungați,
regii-n sandale au fugit din oraș
iar brațele, brațele n-au mai fluturat în cetate.

Ai putea să mergi mai departe, iubita mea, ai putea să treci.

Putrezeau steaguri albe-n câmp, putrezeau steaguri albe…
Și inima lumii, inima mea cânta un cântec de moarte
povestind despre apele stranii.
Nimic n-a fost pentru tine, iubitule… Ruginește
în pahar, lumina, ca un ochi la fereastră.
– Dragostea mea, nimic n-a fost pentru tine.
Os lângă os, bătrânii înserează.

E un copil sub frunte care plânge,
e o minune în lucruri care nu se mai împlinește.

Oaspetele negru sosit în pădure
străin a intrat, străin a privit.
Ca să se facă liniște în plante
– înțelept, falnic, amar –
noi coclim în lumina soarelui,
așijderea părului toamnei.

Știu o comoară în care intră șarpele o dată pe an,
știu un câmp de bucate prin care – dacă treci — se face frig între oameni.
Prin case de oameni totdeauna intră cineva cu inel,
femeia se întoarce acasă mirată,
copiii se așază în pereți, la fel cu desenele.

Ai putea să treci mai departe, iubita mea, ai putea să treci…

Vâslesc în mine, vâslesc în singurătate.
De lângă inima oricui,
până la profeții din care ies vorbele noastre,
brațele nu mai flutură, brațele cad îndărăt
în păsările împușcate…

(Din vol. „Dimineața nimănui”)

[Nu mi-a murit nimeni.
Eu am murit…]

Nu mi-a murit nimeni. Eu am murit
și umblu ne-ngropat prin oraș.
Tăcerile mă cunosc după pași,
iubitele – după părul lor ciufulit.

Din acel copil din galantar
roade-un șobolan pe care-l știu.
Dacă-ar fi măcar el viu,
să-i scriu cântecul bizar…

Au să-mi vină prietenii duium,
să spună că-i noapte. N-au decât. N-au decât.
Totdeauna mi-a fost frică de proști și urât;
mai bine că-s mort și singur. Acum –

se gudură câinele-amintirii clăpăug.
Nu, nu mi-a murit nimeni. Eu am murit,
dar umblu ne-ngropat pe sub pomi de-antracit.
Oricine m-ar întreba, zadarnic mă-ntreabă unde fug…

(08.XI.1956; poem publicat în volumul „Poezii arestate”, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1999)

Sursă foto aici