Simona Sora: „În «Eurotrash» de Christian Kracht există o Elveție pe care am recunoscut-o, pentru că am trăit-o și eu”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și eseista Simona Sora. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

Citesc, de cînd mă știu, mai multe cărți în același timp. Acum citesc, cu mare plăcere, cel de-al patrulea volum al lui Christian Kracht tradus în românește, „Eurotrash” (Editura Trei, colecția „Anansi”), după ce-am citit primele două de la Cartier („Morții” și „1979”). E un scriitor elvețian care merită urmărit, nu are nimic în comun cu ariditatea și provincialismul multora dintre compatrioții săi. În „Eurotrash” există o Elveție pe care am recunoscut-o, pentru că am trăit-o și eu, însă cumva la suprafața lucrurilor, acolo unde, vorba lui Kracht, „tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin”. Și mai citesc poemele traduse de Dinu Pillat din Rilke în paralel cu aceleași poeme traduse de Mihail Nemeș („Exerciții de supraviețuire”/„Rugăciunile”), o carte despre Graal de Otto Rahn, jurnalul lui Sándor Márai (în franceză, că la noi se traduce sporadic și întîmplător). Și altele, pentru o documentare care mă pasionează…

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Jean Klein, „Cine sînt eu?”, fără ca prin asta să devin o vedantină.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

„Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu și „Visul” de Mircea Cărtărescu, aproape în aceeași măsură.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Cartea lui Douglas Hofstadter, „Gödel, Escher, Bach. Brilianta ghirlandă eternă”, pe care o țin de cîțiva ani pe noptieră. Dar nu mă las.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Trebuie să recunosc, e una dintre cărțile mele, „Hotel Universal”. Chiar și acum, la doisprezece ani de la apariție, mai sînt întrebată dacă am cumva un exemplar în plus.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Probabil „Numele trandafirului” de Umberto Eco, deși sînt acolo lucruri care nu puteau fi scrise altfel; poate și „Terra Nostra” de Carlos Fuentes, care cu greu mai poate fi citită azi.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

„2666” de Roberto Bolaño, mai ales pentru acea parte unde gradul zero al scriiturii devine oroare pură. Poate și „Senilitate” de Italo Svevo, deși cartea și-a avut cititorul său (James Joyce) care făcea cît o armată de cititori profesioniști.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

„Da” de Thomas Bernhard.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

„Prințul Ghica” de Dana Dumitriu. O recitesc și acum, în așteptarea jurnalului ei extraordinar care e încă îngropat în vreun sertar, deși au trecut aproape patruzeci de ani de la moartea prematură a scriitoarei, cu siguranță cea mai importantă prozatoare română postbelică.

Simona Sora s-a născut în 1967 la Deva. A debutat editorial în 2008 cu eseul „Regăsirea intimității” (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei „Observator cultural”, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei „România literară”, și a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul „Ultima Thule. Cetățile dacice din Munții Orăștiei” (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică „Seinfeld și sora lui Nabokov” (Polirom). Primul său roman, „Hotel Universal” (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu și Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) și a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei „Accente” pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. A tradus în română literatură spaniolă și hispano-americană (Carlos Fuentes, „Crezul meu”; Iván Repila, „Băiatul care a furat calul lui Attila”; Roberto Bolaño, „O povestioară lumpen”) și a fost inclusă în numeroase antologii românești de proză scurtă. Cel mai nou roman al scriitoarei este „Complezenţă. Înălţarea la ortopedie. Musafir pe viaţă” (Polirom, 2020), roman nominalizat la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (ediția 2021) și la Premiul PEN România (ediția 2021). În 2021, romanul a primit Premiul revistei „Observator cultural” pentru Proză.

Foto de Mircea Struțeanu